Turtucaia – militarii români mor vitejește pentru țară
Declarația de război a României la adresa Austro-Ungariei (27 august 1916) a fost urmată, în scurt timp, de declarațiile de război ale Germaniei și Bulgariei, aliatele Austro-Ungariei, la adresa României (1 septembrie 1916).
Militarii bulgari din Cadrilater i-au avertizat pe militarii români, încă din 26 august 1916, că vor începe să tragă cu muniție de război, fără a o face „în joacă”.
În pofida avertizărilor, serviciul de contrainformații rus a informat ministerul de război român că, deși bulgarii și aliații acestora puteau concentra 40.000 de militari la frontierea Cadrilaterului, nu existau indicii pentru un atac iminent.
Luând act de informările primite de la aliații ruși, conducerea Statului Major General român a asigurat în zona Cadrilaterului un număr de 40.000 de militari, proveniți mai ales dintre rezerviști, lipsiți de experiență, combativitate și dotări suficiente în materie de tehnică și muniții.
Deși planul apărării Cadrialterului s-a axat pe capul de pod Turtucaia, în jurul căruia exista o linie principală de apărare și 15 centre de rezistență, dorindu-se să devină un al doilea Verdun, faptul că majoritatea militarilor români au fost rezerviști, iar materialele și munițiile avute la dispoziție au fost învechite și reduse din punct de vedere cantitativ au fost elementele care au făcut ca înfrângerea unităților militare române de la Turtucaia să devină previzibilă.
Începând cu noaptea zilei de 31 august 1916, militarii bulgari au atacat posturile grănicerilor români din Cadrilater. Militarii români, considerând că sunt atacați de efective puternice s-au retras în liniile inferioare.
Abia la 5 septembrie 1916, trupele inamice au atacat centura fortificată a orașului Turtucaia, încercând să împiedice unitățile române să se retragă sau să primească sprijin militar de la Silistra. Artileria bulgară a scos din luptă bateriile române din sectorul I, bateriile rămase intacte fiind retrase de pe poziții, în timp ce infanteria bulgară a atacat și a ocupat majoritatea centrelor de rezistență ale militarilor români. Deși locotenent-colonelul Popescu din cadrul Regimentului 79 Infanterie a încercat să contraatace, ofițerul român a fost împușcat în timpul asaltului, militarii retrăgându-se în pădurea Daidâr.
După 8 ore de luptă, bulgarii sparg centrul apărării române, capturând întreaga artilerie fixă și mobilă a unităților române. Sunt momente dramatice, în care militarii români rezerviști, aflați în tranșee, se închină și se roagă la Dumnezeu pentru a opri înaintarea bulgarilor, trăgând în aer cu scopul de a-i speria.
Un batalion de grăniceri român trece Dunărea, la 5 septembrie 1916, pornind la contraatac, iar lupta se dă vitejește la baionetă. Deși nesusținuți, grănicerii români produc pierderi mari trupelor bulgare, care fug și se retrag în pădurea Daidâr. În cele din urmă, grănicerii români se retrag, presărând drumul cu morți și răniți din armata bulgară.
Bulgarii atacă decisiv capul de pot Turtucaia, la 6 septembrie 1916. Unitățile militare române cantonate la Silistra nu reușesc să vină în sprijinul camarazilor, iar trupele ruse refuză să execute ordinul de deplasare pentru sprijinirea militarilor români.
Generalul Constantin Teodorescu, comandantul dispozitivului de apărare, își abandonează trupele, trecând Dunărea la bordul unei vedete. După câteva ore de luptă, apărătorii Turtucaiei, luptând în grupuri izolate, rămași fără muniție și fără legătură între sectoare se predau.
Sunt luați prizonieri 480 ofițeri și 28.000 de soldați români. Alți 160 de ofițeri și 6.000 de soldați români sunt rămași pe câmpul de luptă, morți sau răniți. Reușesc să iasă din încercuire 5.500 de militari români, care se retrag spre Silistra sau trec Dunărea, ajutându-se de uși, bușteni sau numai cu forța brațelor.
Pentru prizonierii români din capul de pod Turtucaia începe calvarul. Civilii și militarii bulgari îi dezbracă cu forța de echipament, iar cei care se împotrivesc sunt împușcați.
După câtzeva zile, coloane de prizonieri români sunt dirijate spre sudul Bulgariei, pentru a fi scoase de pe linia frontului. Prizonierii români trec prin sate răzlețe, prilej pentru civilii bulgari să tragă cu arma în militarii români sau să-i omoare cu cuțite și topoare pentru a răzbuna moartea în luptă a rudelor. Prizonierii români răniți, care nu țin pasul, sunt împușcați și abandonați la marginea drumului.
Răniții români de pe câmpul de luptă sunt împunși cu baionetele în mod repetat. Soldatul Chebac, rănit și căzut la pământ, apucă baioneta unui militar bulgar și o pune în dreptul inimii. Soldatul bulgar refuză să-l înțepe în inimă și își înfige baioneta în mod repetat în picioarele și abdomenul soldatului român. În cele din urmă, bulgarul îl abandonează pe soldatul Chebac. Rănitul a reușit să supraviețuiască, menționând într-un raport modul în care s-au comportat militarii bulgari cu răniții români.
Corpurile neînsuflețite ale militarilor români, bulgari, germani și turci au fost aruncate de civili în șantul de apărare al unei baterii de artilerie, improvizându-se, la două săptămâni de la lupte, un cimitir al eroilor.
Ulterior, începând cu anul 1921, statul român prin intermediul Societății Mormintele Eroilor căzuți în Război a centralizat în cimitirul eroilor Daidâr osemintele militarilor români, bulgari, germani și turci care au fost înhumate pe raza orașului Turtucaia și în împrejurimi.
În prezent, cimitirul eroilor Daidâr este compus dintr-un monument central, două parcele cu morminte individuale - în care sunt înhumați 213 eroi – și două gropi comune în care au fost centralizate osemintele a 8.000 de eroi - din care nu au fost identificați numai după naționalitate numai 1.311 eroi români. În prezent, inscripția de pe monumentul central, în limbile română, bulgară, germană și turcă, amintește de dramatismul luptelor de la Turtucaia: „1916-1918/ONOARE ȘI ADMIRAȚIE/ CELOR CARE AU ȘTIUT SĂ‚/ MOARĂ‚ VITEJEȘTE/ PENTRU ȚARA LOR“.
