Noutati
  • Actualitate

    Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor anunţă lansarea, în data de 10.09.2018 a celei de-a XXXVII-a ediţii a concursului, cu premii, „Să nu ne uităm eroii!”. Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor lansează cea de-a VII-a ediţie a concursului Eroul meu de ieri şi de azi! în perioada 10.09-05.12.2018
    citeste...
  • Stire noua

    LOCURI DE GLORIE. MORMINTELE MARELUI RĂZBOI
    citeste...
  • Stire actuala

    Omagiu adus eroilor români înhumaţi la Worms, Republica Federala Germania
    citeste...

 

Paşi prin istorie
CAMPANIA DIN 1919

Tributul de sânge plătit pentru cucerirea defileului Crişului Alb

 

 
Operaţiile militare ale Armatei române, din 16 aprilie 1919, desfăşurate în Munţii Apuseni, au fost încununate de succes. După respingerea atacului trupelor ungare, din noaptea de 15 spre 16 aprilie, forţele române au preluat iniţiativa şi au înaintat până pe aliniamentul Hodod –Hereclean – Vânători - Dealul Danieli. Confruntări înverşunate au avut loc în zona de operaţii a Diviziei 2 Vânători, care a avut ca misiune principală cucerirea defileului Ciuci-Gurahonţ, de pe valea Crişului Alb.
În zilele următoare, ofensiva forţelor române a continuat, în ciuda numeroaselor încercări ale inamicului de a-şi păstra poziţia, pe terenul muntos, care îi oferea condiţii optime de apărare.
În timpul confruntărilor, din defileul Crişului Alb, mai mulţi militari români au făcut supremul sacrificiu. Printre primii ofiţeri căzuţi la datorie s-a aflat şi sublocotenentul Ştefan Bârsan, din Regimentul 9 Vânători, comandant de companie. Originar dintr-o veche familie de oieri ardeleni, stabilită ulterior în regiunea Dobrogei, tânărul ofiţer a luptat cu ardoare pentru libertatea fraţilor de peste munţi, fiind grav rănit, pe când se afla în fruntea camarazilor săi, în atacul dat asupra tranşeelor inamice de pe Heread. A fost evacuat la Baia de Criş, pentru îngrijiri medicale, dar a murit înainte de a ajunge la destinaţie. Bravul ofiţer a fost înhumat creştineşte în cimitirul din Ţebea, localitate cu profunde semnificaţii în conştiinţa românilor, aici aflându-şi odihna veşnică revoluţionarii paşoptişti Avram Iancu şi Ioan Buteanu. Pe movila de la Ţebea, în vecinătatea mormintelor acestora, îşi doarme somnul de veci sublocotenentul Ştefan Bârsan.
O altă pildă de eroism a fost dată de către sublocotenentul Ion Şerban, comandantul companiei a V-a din Regimentul 10 Vânători, care a murit în spital, în urma rănilor căpătate în luptele crâncene purtate în faţa tranşeelor inamice de pe Vârful lui Dănilă (satul Ciuciu, comuna Noşlac, judeţul Alba). Originar din Brăila, sublocotenentul Şerban fusese deja rănit în luptele de  la Mărăşeşti, însă suferinţa fizică nu l-a descurajat, continuând să lupte cu îndârjire pentru Ţară şi făcând suprema jertfă în Campania din 1919. 14 ani mai târziu, în comuna pe raza căreia şi-a pierdut viaţa, a fost ridicat un momument în memoria eroilor, morţi în Războiul de Întregire.
Un al treilea erou, soldatul Constantin Sandu, din Regimentul 2 Vânători, a fost găsit mort la hotarul comunei Zeldiş (azi comuna Iacobini, judeţul Arad), lângă o mitralieră capturată de la inamic. Numele fiicei sale, însemnat pe o carte de rugăciuni găsită în buzunarul vestonului, a fost probabil ultimul nume rostit de muribund în agonia morţii; a fost înmormântat creştineşte în cimitirul comunei Zeldiş.
La succesul trupelor române în Campania din 1919, şi-a adus contribuţia şi Corpul voluntarilor ardeleni, format în Siberia, din foşti prizonieri de război austro-ungari de origine română. Astfel, în lupta de la Dealul Mare a căzut eroic, ucis de schijele unei grenade, sergentul Adam Băianţ, originar din satul Mesteacăn, plasa Brad. O moarte de erou a avut şi caporalul Ilie Bota, originar din comuna Ştei, plasa Baia de Criş. Pe când solicita o grenadă, pe care s-o arunce spre poziţiile inamice, a fost grav rănit de un glonţ duşman. A decedat la spital, două zile mai târziu, fiind înhumat în cimitirul din Ţebea.

 



PE URMELE EROILOR DIN BASARABIA ŞI UCRAINA
Morţii de război români înhumaţi în satul Micleuşeni, raionul Străşeni, Republica Moldova
 
 
În perioada 22 iunie - 26 iulie 1941, în contextul ofensivei generale pe frontul Prutului, cu scopul eliberării Basarabiei şi a nordului Bucovinei, Armata 4 română a acţionat în partea sudică a masivului Corneşti şi în sudul Basarabiei.
În acest sector al frontului, în data de 8 iulie 1941, trupele sovietice au contraatacat violent în zona înălţimilor situate la nord de Micleuşeni şi de pădurea Răcătău, obligând subunităţile Regimentului 67 Infanterie să se retragă în dezordine câţiva kilometri. Panica produsă a permis inamicului să pătrundă spre Dolna şi să flancheze toată valea Bucovăţului. Prin intervenţia energică a unor ofiţeri superiori, precum colonelul Felix Cocinschi, frontul a fost restabilit pe înălţimile situate la est de Şendreni şi Vărzăreşti.
Luptele dure din zona Dolna – Valea Bucovăţului au obligat trupele române să se retragă dincolo de comuna Nisporeni, lăsând în urmă trupurile neînsufleţite ale camarazilor, pierderile cele mai mari fiind înregistrate în rândul militarilor din Regimentul 63 Artilerie. Cadavrele acestora au fost înhumate, de către sovietici, în gropi comune, după ce în prealabil li se luaseră hainele şi actele pentru a nu mai putea fi identificaţi.
Atunci când şi-au reocupat vechile poziţii,  trupele române au exhumat rămăşiţele pământeşti ale acestora şi le-au centralizat în Cimitirul eroilor din satul Micleuşeni, amenajat  la intrarea din partea de est a localităţii, lângă şoseaua principală Huşi-Chişinău. În acest cimitir, inaugurat în data de 17 iulie 1941, au fost înhumaţi, în morminte comune, peste 200 militari români, majoritatea neidentificaţi.
După retragerea armatei române din Basarabia, cimitirul a fost distrus de autorităţile sovietice. Totuşi, comunitatea românească locală a marcat locul fostului cimitir, prin instalarea mai multor cruci creştine şi a unui bloc de piatră inscripţionat cu textul: „AICI SUNT ÎNHUMAŢI OSTAŢII ARMATEI ROMÂNE CĂZUŢI ÎN VARA 1941. VEŞNICĂ FIE-LE POMENIREA“. În anul 2005, pe terenul fostului cimitir a fost amplasată o troiţă, donată de Asociaţia „Ginta Latină“.
Cimitirul a fost reconstruit, în forma sa actuală, de Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor; ceremonia de inaugurare a avut loc în data de 25 octombrie 2008.
Evidenţa morţilor de război români, identificaţi nominal, înhumaţi în Cimitirul de onoare din satul Micleuşeni (Republica Moldova), în al Doilea Război Mondial, poate fi consultată pe site-ul Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor, la secţiunea Lista morţilor de război.



Paşi prin istorie
PE URMELE EROILOR DIN BASARABIA ŞI UCRAINA
Morţii de război români din municipiul Odessa, Ucraina

 

În perioada 8 august - 16 octombrie 1941, pe flancul sudic al Frontului de Est, Armata 4 română, comandată de generalul Nicolae Ciupercă, a desfăşurat Operaţiunea „Odessa”, având ca obiectiv cucerirea oraşului Odessa, important port la Marea Neagră.
Timp de peste două luni de lupte, extrem de grele, forţele române s-au confruntat cu rezistenţa îndârjită a armatei sovietice, pe un teren de aproximativ 250 km, fortificat cu şanţuri anticar, tranşee, cazemate, reţele de sârmă ghimpată, mine antitanc şi antiinfanterie.
Pe fondul presiunii puternice exercitate de trupele române, inamicul a evacuat populaţia Odessei. În acest context, în după-amiaza zilei de 16 octombrie 1941, unităţile române au intrat în oraş.
Pierderile uriaşe în vieţi omeneşti înregistrate în urma luptelor purtate pentru cucerirea Odessei, aproape 18.000 de morţi, au dus la apariţia în regiunea Odessei a mai multor cimitire de campanie, unul dintre cele mai importante fiind amenajat chiar în partea de nord a oraşului, în cartierul Slobodka.
În acest cimitir au fost centralizate osemintele militarilor morţi în urma campaniei de cucerire a oraşului, dar şi militarii decedaţi ulterior, în urma rănilor căpătate pe front. Tot aici au fost centralizate şi rămăşiţele pământeşti ale celor 86 de militari români şi germani, morţi în urma exploziei de la Comandamentul Militar al Odessei, provocată de partizanii sovietici, la 22 octombrie 1941. Iniţial, aceştia fuseseră înhumaţi în partea de est a oraşului, în apropierea ţărmului Mării Negre, în Parcul Şevcenko.
 Cimitirul eroilor din cartierul Slobodka a fost amenajat în perioada octombrie 1942 - iunie 1943, aici fiind înhumaţi un număr total de 419 militari români, germani şi italieni. La căpătâiul fiecărui mormânt au fost instalate cruci de lemn, iar întregul ansamblu a fost împrejmuit cu zid de piatră şi beton.
După ruperea frontului la Stalingrad, la 19 noiembrie 1942, unităţile militare sovietice au distrus toate cimitirele de campanie româneşti de pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, inclusiv mormintele de război din municipiul Odessa.
În anul 2011, prin grija Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor şi a Consulatului General al României la Odessa, în Cimitirul militar german din Odessa a fost instalat un însemn comemorativ, în memoria tuturor militarilor români căzuţi la datorie pe teritoriul acestui oraş.
Evidenţa morţilor de război români identificaţi nominal, din al Doilea Război Mondial, înhumaţi în municipiul Odessa (Ucraina), poate fi consultată pe site-ul Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor, la secţiunea Lista morţilor de război.

 


Portrete de eroi
Colonelul Victor Tomoroveanu – eroul de la Kenderes
 
O serie de grupări bolşevice, compuse din maxim 5.000 de puşcaşi, 3000 de călăreţi şi 10 tunuri, s-au infiltrat, în noaptea de 19/20 ianuarie 1919, desfăşurând acţiuni militare în nordul Basarabiei, în contextual în care nu au recunoscut Unirea Basarabiei cu Vechiul Regat.
În perioada 28 ianuarie – 1 februarie 1919, armata română a restabilit ordinea în nordul Basarabiei, unul dintre ofiţerii care s-au remarcat cu acest prilej fiind colonelul Victor Tomoroveanu, comandantul Regimentului 37 Infanterie „Alexandru cel Bun”. Luptele au generat pierderi bolşevicilor de cca. 400 de oameni, iar armata română a înregistrat la capitolul morţi un general (Stan Poetaş), doi ofiţeri şi 148 de soldaţi.
La câteva luni de la provocările de la Nistru, Ungaria, condusă de regimul comunist al lui Béla Kun, a atacat România, trecând linia de demarcaţie la 15 aprilie 1919. Intenţia a fost de a ocupa Transilvania, în momentul în care se ştia că veteranii campaniilor din 1917 au fost lăsaţi la vatră. Trupele române din Transilvania, conduse de generalul Gheorghe Mărdărescu, au primit ordinul de a ataca pe tot frontul, ocupând Budapesta, la 4 august 1919 şi defilând pe străzile capitalei ungare.
În timpul luptelor au murit peste 3.000 de militari români, unul dintre aceştia fiind colonelul Victor Tomoroveanu, în calitate de comandant al Brigăzii 2 Infanterie. Acesta a fost distins post-mortem cu Ordinul „Mihai Viteazul”, pentru elanul cu care a condus Brigada a 2-a Infanterie în luptele cu maghiarii din oraşul Kenderes. Fiind depăşit numeric de inamic, colonelul Victor Tomoroveanu s-a poziţionat cu arma în mână în fruntea brigăzii sale, pornind la atac şi căzând vitejeşte pe câmpul de luptă.
Corpul neînsufleţit al colonelului Tomoroveanu a fost exhumat la iniţiativa Diviziei 2 Vânători, fiind reînhumat în Cimitirul eroilor Rulikovski din municipiul Oradea.
Pentru cinstirea memoriei colonelului Victor Tomoroveanu, Primăria municipiului Botoşani a alocat suma de 25.210 lei fară tva, la 31 octombrie 2017, pentru realizarea unui bust. În acest scop, Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor a pus la dispoziţia sculptorului o fotografie a eroului.
Bustul a fost inaugurat la 7 decembrie 2018, cu prilejul unui ceremonial militar, în parcul de lângă Primăria municipiului Botoşani.


Paşi prin istorie
CAMPANIA DIN 1919                                                                                                                               
Căpitanul Henrich Mathes moare vitejeşte la Köröm

 


În condiţiile în care guvernul comunist ungar se gândea la război faţă de România, la 16 aprilie 1919, armata română a primit ordinul să declanşeze contraofensiva împotriva armatei ungare, având ca obiectiv să ajungă la râul Tisa, pe toată lungimea frontului. Obiectivul a fost atins în ziua de 1 mai 1919, când trupele române s-au oprit pe malul stâng al Tisei.
A existat o singură excepţie, cea a detaşamentului Colonel Ioan, care a ocupat un cap de pod la Tokaj, în dreapta râului, în scopul realizării legăturii cu armata cehoslovacă aliată. Profitând de oprirea ofensivei române, Comandamentul armatei ungare şi-a regrupat forţele şi a declanşat atacul asupra forţelor cehoslovace, la 16 mai 1919, având ca scop crearea unui culoar între poziţiile trupelor române şi cehoslovace, care să ducă spre regiunea în care acţionau trupele bolşevice ruse şi ucrainene, de la care aştepta sprijin.
Comandamentul trupelor din Transilvania, cu acordul Marelui Cartier General, a răspuns solicitării de ajutor a Comandamentului cehoslovac, pregătind un Detaşament de intervenţie, care a trecut în dreapta Tisei în noaptea de 22 spre 23 mai 1919. În zorii zilei de 23 mai, trupele române au trecut la atac, respingând forţele de la flancul drept inamic până la Puszta Kemely – vest Sajóhad – Köröm (pe teritoriul de azi al Ungariei).
În acest context, a căzut la datorie eroul căpitan Henrich Mathes, din Regimentul 81 Infanterie „Dej“.
La 3 septembrie 1919, comandantul Regimentului 81 Infanterie a adresat o emoţionantă scrisoare familiei eroului, din Mediaş, în care este adus un elogiu personalităţii, vitejiei şi spiritului de sacrificiu dovedite pe câmpul de luptă:
„Cu inima înfrântă de durere suntem nevoiţi a vă aduce la cunoştinţa D-Voastră tristul caz, care a rezultat din cercetările făcute, că mult iubitul D-Voastră fiu, Henrich, şi adoratul nostru căpitan, a murit moarte de erou pentru Tron şi Ţară în luptele de la Köröm, care au avut loc la 23 mai 1919, lovit de 3 gloanţe inamice.
Osemintele scumpului nostru defunct sunt aşezate spre odihnă vecinică (veşnică) în cimitirul romano-catolic din comuna Köröm. Căpitanul Mathes a fost cunoscut ca unul dintre cei mai buni şi destoinici ofiţeri, care întotdeauna şi-a făcut datoria cu cea mai mare punctuozitate şi exactitate, necunoscând oboseală şi sacrificii, ceea ce a documentat şi în momentul ultim, când a fost înconjurat de aproape un batalion de inamici, nu a cedat, ci cu treizeci de oameni de care mai dispunea au încercat să-şi taie drum şi să se retragă până la un punct anumit, de unde ar fi putut să dea un contraatac şi să nimicească încercările duşmanului de a înainta.
Ne închinăm virtuţii şi purtării lui ostăşeşti şi dorim să mai avem mulţi ofiţeri, cum a fost căpitanul Mathes, care acum supraveghează munca fiilor săi, crescuţi cu atâta zel şi pricepere, de-a dreapta Tatălui, unde este locul fiecărui erou, care cade pentru Tron şi Patrie.
Dumnezeu să-l odihnească, iar pe D-Voastră să vă mângâie credinţa că aţi avut un fiu atât de brav, care v-a adus numai cinste şi onoare numelui D-Voastră.“
Faptele de arme ale căpitanului Mathes au fost apreciate cu cinstea cuvenită bravilor eroi, aşa cum rezultă dintr-un ordin de zi al Statului Major General al Armatei:
„Căpitanul Mathes Henrich, din Regimentul 81 Infanterie (...) a murit vitejeşte rezistând cu îndârjire atacurilor neîntrerupte ale trupelor duşmane, fără a da un pas înapoi. Înconjurat fiind de forţe superioare, a căzut străpuns de baioneta duşmană, sacrificându-se pe el şi o parte dintre ostaşii săi bravi, asigurând însă retragerea Brigăzii în linişte.
Pentru eroismul cu care a căzut luptând, se citează prin ordin de zi pe întreaga Armată şi se decorează cu <ORDINUL MIHAI VITEAZUL> Clasa III.“
Familia îndurerată a primit cu demnitate trista veste a pierderii fiului iubit pe câmpul de luptă, departe de locul natal. La sfârşitul războiului, tatăl eroului a înaintat o cerere de repatriere a rămăşiţelor pământeşti ale acestuia, pentru a-şi găsi odihna veşnică „acasă, la Mediaş“



PE URMELE EROILOR DIN BASARABIA ŞI UCRAINA
Morţii de război români de la Neculăieuca, Morozeni şi Mana, din raionul Orhei

 
În perioada 13-15 iulie 1941, în contextul luptelor purtate de Armata Română pentru eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, Divizia 5 Infanterie română s-au confruntat cu forţele sovietice din Corpul 2 Cavalerie, pe aliniamentul de front Selişte, Isacova, Mânăstirea Hirova (astăzi, satul Neculăieuca), Mana, Curchi şi Cota 236.  
În vederea ocupării înălţimii împădurite situate la nord-est de localităţile Morozeni şi Isacova, în dimineaţa zilei de 14 iulie 1941, subunităţile diviziei române menţionate au atacat inamicul pe trei direcţii, astfel: pe direcţia Isacova-Seliştea, cu Regimentul 8 Dorobanţi, pentru a pune stăpânire pe înălţimea cu pădurea Morozeni; pe direcţia Mânăstirea Hirova, cu Regimentul 9 Dorobanţi, pentru a curăţi de elementele inamice pădurea de la sud-est de Morozeni şi a ajunge în zona Hirova-Mana; pe Valea Mana, cu Regimentul 32 Dorobanţi, pentru a pune stăpânire pe localitatea Isacova.
Luptele crâncene au ţinut trei zile. Din cauza rezistenţei îndârjite opuse de sovietici, care au contraatacat cu două regimente de cavalerie, sprijinite puternic de aviaţie, atacul subunităţilor Diviziei 5 Infanterie s-a desfăşurat cu dificultate, în aceste încleştări pierzându-şi viaţa peste 100 de militari români. Înălţimea cu Cota 246, din Pădurea Morozenilor, unde au căzut cei mai mulţi dintre aceştia, mai păstrează şi în prezent urme de tranşee şi cazemate.
Bătrânii acestor locuri, copii fiind în timpul acelor sângeroase evenimente, îşi amintesc: „Prin ’40, ce mai era la noi, prin pădurile astea! Doamne fereşte! La Morozeni, unde era via Mănăstirii Curchi, era, ia aşa, o linie... acolo erau caii. I-o ucis în hudiţele celea. Doamne, ce-a fost! Eu sunt chiar din Morozeni, casa noastră era chiar pe chisc şi se vedea de sus, ruşii băteau cu tunurile pe partea ceea, românii pe partea astalaltă. Era un râu între ei şi, când trecea câte o boambă, sărea apa ceea că se făcea neagră”.
Până în anul 1943, mormintele militarilor români au fost împrăştiate pe coastele dealurilor şi pe malurile diferitelor cursuri de apă din zonă sau în locuri precum „Fântâna cu salcâm Braşoveanu" şi „Şesul Podul Cula“. În luna octombrie a aceluiaşi an, prin grija Aşezământului Naţional „Regina Maria” pentru Cultul Eroilor, osemintele acestora au fost exhumate şi centralizate în curţile bisericilor din satele Morozeni, Mana şi Hirova (astăzi Neculăieuca).
Mormintele eroilor au fost păstrate de către comunitatea laică şi ecleziastică locală. Meritul acestora este cu atât mai mare cu cât se ştie că majoritatea cimitirelor de război româneşti, de la est de Prut, au fost desfiinţate de către sovietici, după anul 1944. Însemnele de căpătâi au rămas pe locurile iniţiale, fiind acoperite cu straturi succesive de var, pentru a se ascunde identitatea eroilor înhumaţi.
 În anul 2006, în cadrul parcelei eroilor din curtea bisericii satului Neculăieuca a fost instalată o troiţă, donată de Fundaţia „România din Inima Mea”. Parcela a fost restaurată doi ani mai târziu, prin implicarea financiară a Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor. Festivitatea de inaugurare au avut loc în data de 8 iunie 2008, cu prilejul Zilei Eroilor.
Evidenţa morţilor de război români identificaţi nominal, din al Doilea Război Mondial, centralizaţi la Neculăieuca, Morozeni şi Mana (Republica Moldova), poate fi consultată pe site-ul Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor, la secţiunea Lista morţilor de război.

 



Portrete de eroi
Locotenent Naum Mihail în lupta de la Mulciova: Înainte, băieţi!
 


 

Pe frontul dobrogean, după pierderea capului de pod de la Turtucaia, trupele româno – ruse s-au organizat defensiv pe linia Rasova - Cobadin - Topraisar – Cocargea – Tusla (16-21 septembrie 1916).
Acţiunea trupelor germano-bulgare se îndrepta asupra sectorului cuprins între Mulciova (astăzi comuna Adamclisi, judeţul Constanţa) şi Cocargea (astăzi sat Pietreni, comuna Deleni, judeţul Constanţa). Se urmărea străpungerea frontului românesc, pentru atacul decisiv fiind folosite Diviziile 1 şi 4 bulgare, Regimentul 2 Infanterie şi un divizion al Regimentului 1 Artilerie Grea german.
Regimentele armatei române, aproape extenuate şi cu efectivele înjumătăţite de luptele deja purtate, au fost înlocuite pe poziţie de două brigăzi ale Diviziei 9 şi de Divizia sârbă.
În dimineaţa zilei de 18 septembrie 1916, inamicul declanşează focul de artilerie. Spre prânz, începe şi atacul infanteriei germane. „Înainte băieţi!” a strigat atunci sublocotenentul Naum Mihail plutonului său, care contraataca inamicul ce pătrunsese într-un element de tranşee. Sublocotenentul Naum cade eroic, lovit de un glonţ de şrapnel.
A fost înhumat, iniţial, în Cimitirul Eroilor din oraşul Cernavodă. La solicitarea familiei, în iunie 1926, osemintele acestuia au fost exhumate de către Societatea „Mormintele Eroilor Căzuţi în Război“, fiind reînhumate în oraşul său natal, Brăila.
Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor a finanţat lucrările privind realizarea Ansamblului Comemorativ al Eroilor Neamului, situat în municipiul Brăila, pe Calea Călăraşilor nr. 309. Complexul, dedicat eroilor brăileni, realizat în colaborare cu primăria municipiului Brăila şi Garnizoana Brăila, a fost inaugurat în luna noiembrie a anului 2018 şi este compus din 12 busturi din bronz, unul dintre acestea fiind dedicat locotenentului Mihail Naum.

*

Mihail Naum s-a născut la Brăila, în ziua de 5 mai 1894, într- o familie de macedo – români, Naum Traian şi Alexandrina. Urmează studiile secundare la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila, iar în anul 1913 a fost admis la Şcoala Militară de Infanterie din Bucureşti.
În anul 1915, prin Înaltul Decret Regal nr. 10330, a fost înaintat sublocotenent şi repartizat la Regimentul 38 Infanterie.

La intrarea României în Războiul de Întregire Naţională, tânărul sublocotenent Naum a fost repartizat să lupte pe frontul din Dobrogea, mai întâi la Turtucaia, apoi la Parachioi, Arabagi şi Mulciova.



Paşi prin istorie
Morţi de război români la Mulhouse (Franţa)


Militarii români internaţi de germani în lagărele de pe actualul teritoriu al Franţei, începând cu noiembrie 1916, au fost capturaţi de armata germană în timpul luptelor din Transilvania.
Prizonierii români au fost folosiţi în detaşamente de muncă, pentru amenajarea de drumuri, de căi ferate sau pentru demontarea unor frabrici, al căror echipament a fost încărcat în vagoane şi expediat în Germania. Un număr redus au reuşit să evadeze, trecând în liniile franceze, unde au continuat lupta contra armatei germane sau au fost ajutaţi să ajungă în România.
În multe cazuri, actele de deces ale prizonierilor români nu consemnează şi cauza decesului, iar locul morţii indică faptul că nu toţi eroii au fost înmormântaţi în cimitire militare.
Pe raza oraşului francez Mulhouse au murit 36 de prizonieri români, în spitalul militar sau în spitalul civil, în cursul anului 1917, fiind înhumaţi în Cimitirul eroilor.
Evidenţa morţilor de război români, identificaţi nominal, care au murit la Mulhouse în Marele Război, poate fi consultată pe site-ul Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor, la secţiunea Lista morţilor de război din Primul Război Mondial.

         


 Paşi prin istorie
Morţi de război români la Dieuze, Franţa

 

 
Numeroşi prizonieri de război români din Marele Război, capturaţi în luptele din Transilvania şi Muntenia, au fost transportaţi de germani în lagărele din Alsacia şi Lorena.
Din cauza condiţiilor grele de muncă şi a foametei la care au fost supuşi (au mâncat în unele cazuri scoarţă de brad sau şi-au fiert bocancii) mulţi prizonieri români au murit în captivitate. Decesele ar fi avut o rată mult mai mare, dacă o serie de cetăţeni francezi nu şi-ar fi riscat vieţile pentru a le oferi alimente prizonierilor români.
Cimitirul eroilor de la Dieuze a fost amenajat, în anul 1914, ca Cimitir de campanie.
În cadrul acestuia au fost înhumaţi cel puţin 12.000 de morţi de război, din Primul şi al Doilea Război Mondial, de naţionalitate română, franceză, germană şi poloneză.
În Parcela eroilor români de la Dieuze au fost centralizate, în perioada interbelică, osemintele a 943 de morţi de război români, exhumate de la Bourg-Bruche, Donnelay, Juvelize, Keskastel, Lezey, Sarrebourg, Sancy şi Sarreguemines.
Monumentul central al eroilor români a fost realizat de sculptorul Ion Jalea; fiind dezvelit, în anul 1920, la iniţiativa Elenei Văcărescu. Opera comemorativă reprezintă, pe latura frontală, un soldat român în ţinută de campanie.
Ultima activitate de comemorare a eroilor români de la Dieuze a avut loc la 11 noiembrie 2018, cu prilejul Zilei Armistiţiului, fiind organizată de Ministerul Apărării Naţionale în colaborare cu Ministerul Apărării al Republicii Franceze şi Primăria Dieuze.
Evidenţa morţilor de război români, identificaţi nominal, înhumaţi în Cimitirul eroilor din comuna Dieuze, Departamentul Lorena, Franţa, poate fi consultată pe site-ul Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor, la secţiunea Lista morţilor de război din Primul Război Mondial.

 



PE URMELE EROILOR DIN BASARABIA ŞI UCRAINA
Mormintele eroilor români din satul Petersthal, raion Oviodopolski

 


La 22 iunie 1941, sub numele de cod „Operaţiunea Barbarossa”, graniţele Uniunii Sovietice au fost străpunse de forţele Axei, pe trei direcţii: spre nord, pentru ocuparea oraşului Leningrad, către centru, pentru cucerirea capitalei sovietice - Moscova şi către sud, pentru cucerirea Ucrainei, a zonelor bogate în petrol din Caucaz şi a oraşului Stalingrad.       
Trupele române, acţionând sub comandament româno-german, au participat la operaţiunile militare desfăşurate de Wermacht în sudul Uniunii Sovietice. Armatele 3 şi 4 române au fost angrenate, iniţial, cu scopul declarat al eliberării Basarabiei şi a nordului Bucovinei (intervalul 22 iunie – 26 iulie 1941). După atingerea acestui obiectiv, considerente de ordin strategic şi politic au determinat înaintarea trupelor române dincolo de Nistru.
 În acest context, în perioada august 1941- mai 1944, teritoriul Ucrainei de astăzi a devenit teatru de război.
Unele dintre cele mai dure lupte, purtate de Armata a 4-a română, între 8 august şi 16 octombrie 1941, s-au soldat cu ocuparea Odessei. Preţul victoriei a fost însă uriaş: dintr-un total de peste 340.000 militari angrenaţi în luptă, au fost consemnaţi: 17.729 morţi, 63.345 răniţi şi 11.471 dispăruţi.
Printre protagoniştii acţiunilor care au condus la cucerirea Odessei s-a aflat şi Divizia 14 Infanterie. La 23 august 1941, subunităţile acesteia au atacat în direcţia satelor Freundenthal şi Petersthal, fiind întâmpinate de inamic cu o devastatoare canonadă. Aflate în impas, în faţa unui impenetrabil baraj de foc, executat cu armament greu de infanterie şi de artilerie, trupele române au fost revitalizate prin introducerea în linia întâi a Regimentului 13 Dorobanţi. Din acest moment, în pofida numeroaselor atacuri executate de sovietici, înaintarea s-a reluat, până la ocuparea unei părţi a satului Petersthal şi a înălţimii situate la est de Valea Baraboi. A doua zi,  Gruparea „colonel Alexandrescu” a definitivat acţiunea prin ocuparea integrală a localităţii.
Bilanţul bătăliei a fost unul tragic pentru trupele române angrenate în lupte, cele mai multe pierderi în vieţi omeneşti fiind înregistrate de regimentele 13 Dorobanţi, 8 Vânători, 39 Infanterie, 1 Vânători Gardă nr. 2 „Regina Elisabeta” şi 1 Infanterie Fortificaţii. În total, peste 400 de combatanţi şi-au pierdut viaţa în această încleştare. Cei mai destoinici dintre aceştia au fost recompensaţi, post-mortem, cu diferite distincţii şi medalii militare, precum locotenentul Ioan Bucăţică, decorat cu Coroana României clasa a V-a cu spade şi panglici de Virtute Militară, sau soldatul Florian Dumitru, decorat cu Medalia „Bărbăţie şi Credinţă”, cl. II-a cu spade Post-Mortem.
Date fiind circumstanţele speciale, generate de faptul că Armata a 4-a română se afla în plină ofensivă, trupurile neînsufleţite rămase pe câmpul de luptă au fost îngropate în cimitire de campanie amenajate în grabă. Ulterior, în perioada, 10-17 septembrie 1943, prin grija Comandamentului Etapelor de Est, osemintele eroilor de la Petersthal au fost reînhumate în conformitate cu normele impuse, din anul 1941, de Regulamentul pentru aplicarea în timp de campanie a Legii asupra regimului mormintelor şi operelor comemorative de război.
Prin aplicarea prescripţiilor stipulate în documentul menţionat, au rezultat şapte cimitire şi trei grupuri de morminte, amenajate în diferite puncte ale satului Petersthal, principiul de bază al organizării acestora fiind acela de a se evita, pe cât posibil, amenajarea unor morminte izolate, care puteau să dispară cu timpul, căutându-se a se grupa mai multe la un loc. Din acest punct de vedere, cele mai importante locuri de înhumare fuseseră amenajate în cimitirul civil şi pe liziera satului.
După ruperea frontului la Stalingrad, la 19 noiembrie 1942, unităţile militare sovietice au distrus toate cimitirele de campanie româneşti de pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, inclusiv pe cele din satul Petersthal, în prezent comuna Petrodolinskoe (raion Ovidiopolski, regiunea Odessa, Ucraina).
Evidenţa morţilor de război români identificaţi nominal, din al Doilea Război Mondial, centralizaţi pe teritoriul satului Petersthal (Ucraina), poate fi consultată pe site-ul Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor, la secţiunea Lista morţilor de război.

 



Portrete de eroi
CAMPANIA DIN 1919
Moartea eroică a colonelului Constantin Paulian
 


 

Semnarea Armistiţiului din pădurea Compiègne (Franţa), la 11 noiembrie 1918, între Germania şi puterile Antantei, a marcat începutul unei perioade de profunde transformări în plan politic, în întreaga lume şi cu deosebire în Europa, unde, pe fondul disoluţiei imperiilor seculare şi pornind de la principiul autodeterminării popoarelor, enunţat de preşedintele american Wodrow Wilson, noi popoare s-au ridicat pentru a pune bazele unor state naţionale proprii.
În acest cadru internaţional, începând cu 20 noiembrie 1918, unităţi ale diviziilor 1 şi 7 Vânători s-au deplasat, prin trecătorile Carpaţilor Orientali, spre Transilvania. Semnificaţia acestei acţiuni militare era relevată într-o Proclamaţie către trupele române, semnată de generalul Constantin Prezan, şeful Marelui Cartier General:
„Români! Din înaltul ordin al regelui Ferdinand I, în urma chemării Consiliului Naţional Român, armata română a trecut Carpaţii, pentru a desfiinţa hotarele care se ridicau între noi, rupând în două trupul aceluiaşi neam. Păşind cu dragoste frăţească pe pământul Transilvaniei oştirea română vine, în numele unor sfinte drepturi naţionale şi omeneşti, pentru a garanta libertatea deplină a tuturora. Însufleţiţi de aceste gânduri, asigurăm pe toţi locuitorii pământului românesc, până la Tisa şi Dunăre, fără deosebire de neam şi lege, că vom păzi cu credinţă viaţa şi avutul tuturora. Îndemnăm, deci, întreaga populaţie, ca, sub pavăza oastei româneşti, să-şi continue ocupaţiile obişnuite, astfel ca viaţa normală în sate şi oraşe să nu sufere nici o tulburare“.
Înaintarea trupelor române s-a făcut cu repeziciune, iar gărzile româneşti din Transilvania s-au pus la dispoziţia armatei române. Ajunşi la linia râului Mureş, militarii români s-au oprit, în virtutea prevederilor „armistiţiului“ din 13 noiembrie, de la Belgrad, încheiat cu Ungaria de către generalul francez Louis Franchet d’Esperey, în numele armatelor aliate; acesta prevedea ca linia de demarcaţie între armata ungară şi cele aliate să fie fixată pe cursul râului Mureş. Deoarece Ungaria nu şi-a respectat angajamentele asumate, aliaţii au acceptat ca trupele române din estul Transilvaniei să depăşească râul Mureş.
În data de 13 decembrie 1918, Marele Cartier General român a transmis următorul ordin trupelor sale din Transilvania: „Pentru a se asigura ordinea, viaţa şi avutul locuitorilor, trupele române vor ocupa, afară de Banat, toate ţinuturile româneşti care au făcut până acum parte din fosta monarhie austro-ungară“.
Ulterior, delegaţia română prezentă la Conferinţa de pace de la Paris a depus eforturi pe lângă Consiliul Militar Interaliat, prezidat de mareşalul francez  Ferdinand Foch, pentru a se permite României extinderea controlului militar asupra întregului teritoriu la care avea dreptul, conform tratatului de alianţă din 1916. În cele din urmă, la 28 februarie 1919, Consiliul Militar Aliat, în acord cu Consiliul Suprem al Conferinţei, a admis mutarea liniei de demarcaţie spre vest, fixând ca limită linia drumului de fier Satu Mare-Oradea-Arad. Concomitent s-a creat o zonă neutră, ocupată de trupele aliate, partea ungară urmând să-şi retragă forţele într-un termen de zece zile, începând cu 23 martie 1919.
Guvernul Karoly a respins aceste propuneri şi a cedat puterea unui guvern de stânga, care la 21 martie a proclamat Republica Sovietică Ungaria. În aceste circumstanţe, noul guvern nu se gândea la pace, ci la război.
Faţă de această situaţie, la 16 aprilie 1919, armata română a primit ordinul să declanşeze ofensiva împotriva Ungariei.
În acest context, Brigada 3 Vânători, condusă de către colonelul Constantin Paulian, a fost desemnată să acţioneze pe Valea Crişului Alb, ocupând în seara zilei de 16 aprilie localităţile din zona Almaş şi Gurahonţ, iar în dimineaţa zilei următoare, când se celebra Joia Mare (sărbătoare ortodoxă premergătoare Naşterii Mântuitorului), localitatea Kökaro. Ca un gest de recunoştinţă pentru victoria obţinută în zi sfântă, colonelul Paulian a dispus ca localitatea să se numească Joia Mare, numele păstrându-se şi în prezent.
La 17 aprilie 1919, trupele române au ocupat localităţile Buteni, Govojdia şi Berindia, următorul obiectiv fiind eliberarea Sebişului, trecând prin Butin şi Bârsa. În timpul deplasării, aflându-se în fruntea brigăzii sale, colonelul Paulian a fost împuşcat mortal.  
Era o pierdere grea pentru armata română. Născut la 22 martie 1874, colonelul Paulian a parcurs cu succes toate treptele carierei militare. După absolvirea liceului, colonelul s-a pregătit temeinic pentru aceasta, absolvind rând pe rând, în perioada 1892-1905, Şcoala de Ofiţeri de Artă şi Geniu, Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu şi Şcoala Superioară de Război. Într-un comunicat al Marelui Cartier General, personalitatea colonelului Paulian a fost evocată astfel:
„Colonelul Constantin Paulian a căzut vineri, 17 aprilie, în luptele din Ardeal, luptând ca un erou pentru recucerirea pământului românesc. Intrat în acest război cu gradul de locotenent colonel s-a distins din primele lupte. Fiind grav rănit în luptele de la Oituz, după ce fusese avansat la gradul de colonel, dânsul a fost la numai doi paşi distanţă de moarte. Îndată după vindecarea sa a fost numit comandant al unei divizii de infanterie şi când armatele române au păşit din nou în lupta sfântă, diviziei colonelului Paulian i s-a încredinţat locul de cinste în primele rânduri. Divizia a învins, a pus pe fugă pe vrăjmaş, dar colonelul plăti cu viaţa această victorie, fiind în fruntea bravilor săi ostaşi.“
Moartea colonelului Constantin Paulian a avut un puternic ecou în rândul populaţiei româneşti din localităţile eliberate. Profund impresionaţi de vitejia sa şi totodată recunoscători, locuitorii satului Govojdia au făcut demersuri ca localitatea lor să poarte numele ofiţerului care i-a eliberat – Paulian.
În acelaşi timp, conducerea armatei a recompensat sacrificiul bravului erou, acesta fiind avansat post-mortem la gradul de general de brigadă.
Spiritul de luptă de care au dat dovadă militarii români în Campania din 1919 a fost omagiat şi prin ridicarea de monumente comemorative, unul dintre cele mai reprezentative fiind cel intitulat „Vulturul“, amplasat în Cimitirul Rulikovski din municipiul Oradea, judeţul Bihor.

 


Paşi prin istorie
Morţi de război români la Blaesheim


Condiţiile proaste de alimentare şi de cazare ale prizonierilor internaţi în lagărele germane i-au determinat pe mulţi dintre aceştia să evadeze.
O tentativă de evadare a unor prizonieri români, francezi şi ruşi a fost divulgată germanilor de un ofiţer rus. Tunelul săpat de prizonieri a fost umplut cu cioburi din sticlă şi acoperit cu pământ de santinelele germane.
A doua zi, un consiliu al prizonierilor ruşi a stabilit pedeapsa pentru camaradul care i-a anunţat pe germani despre planul evadării. Acesta ar fi trebuit să se sinucidă. Pentru a scăpa de „sentinţă”, ofiţerul rus a sărit în braţele comandantului lagărului, spunându-i că viaţa îi este pusă în pericol.
Măsura luată de germani a fost de a-l muta pe ofiţerul rus în alt lagăr de prizonieri.
Unul din lagărele în care au fost internaţi militari români în Primul Război Mondial a fost amplasat în localitatea franceză Blaesheim Cercetătorii Oficiului au identificat numele a 32 de prizonieri români, morţi în captivitatea germană în lagărul din Blaesheim, în anul 1917.
În memoria morţilor de război români de la Blaesheim s-a inaugurat, în 1923, o placă comemorativă pe peretele primăriei; aceasta a fost distrusă în al Doilea Război Mondial.
Ca urmare a iniţiativei şi a suportului financiar al Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor, cu sprijinul Consulatului României la Strasbourg şi al primăriei din Blaesheim, placa comemorativă a fost refăcută, aceasta fiind dezvelită, la 30 mai 2009, pe amplasamentul originar.
Evidenţa nominală morţilor de război români, care au murit în lagărul de prizonieri din Blaesheim, poate fi consultată pe site-ul Oficiului, la secţiunea Lista morţilor de război.

 



PE URMELE EROILOR DIN BASARABIA 
Cimitirul eroilor români din comuna Cania, raion Cantemir

 

 

 

În cadrul ofensivei generale angajate de trupele române pe frontul Prutului (perioada 2 iulie – 26 iulie 1941), pentru eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, Armata 4 română (având în compunere corpurile de armată 3, 5 şi 11), comandată de generalul Nicolae Ciupercă, a acţionat în vederea străpungerii liniei Prutului (la nord de localitatea Bohotin), organizării unor capete de pod şi desfăşurării unor acţiuni de apărare în sectorul sudic al frontului.
În acord cu această concepţie strategică, Corpul 5 Armată (compus din diviziile 1 Gardă, 21 Infanterie şi Brigada 7 Cavalerie) a primit misiunea de a realiza un cap de pod la est de Fălciu şi de a dezvolta ofensiva spre Nistru.
Lupte deosebit de grele s-au dat, în perioada 4-8 iulie 1941, pentru ocuparea dealurilor Cania, Epureni şi a satului Ţiganca. Regimentul 6 Gardă „Mihai Viteazul”, susţinut de Regimentul 24 Infanterie, a ocupat dealul Cania, iar regimentele 1/2 Vânători şi 12 Dorobanţi au obţinut controlul asupra Dealului Epureni şi a satului Ţiganca. Drept răspuns, trupele sovietice au contraatacat, în perioada 8-14 iulie, cu unităţi de infanterie sprijinite de un bombardament masiv de artilerie. Ofensiva spre Nistru a fost reluată la 14 iulie.
Confruntările dintre cele două tabere beligerante au atins proporţiile unui măcel în rândul trupelor române, care au lăsat pe câmpul de luptă peste 2.000 de trupuri neînsufleţite. Şi mai tragic este faptul că, de cele mai multe ori, nici nu se putea vorbi de trupuri umane, ci de rămăşiţe umane, imposibil de identificat. Pentru înhumarea numărului imens de cadavre, cele mai multe necognoscibile, au fost săpate gropi comune, de dimensiuni uriaşe. La Cania, de pildă, morţii au fost înhumaţi într-o groapă de aproximativ 100 m în lungime şi 40 m în lăţime.
În următorii doi ani, la marginea de nord a localităţii Ţiganca şi în comuna Cania au fost amenajate două cimitire de campanie, în care au fost centralizate osemintelor tuturor militarilor români morţi la datorie în luptele din regiune.
Cimitirul eroilor din comuna Cania a fost amenajat, până la sfârşitul anului 1941, în cimitirul civil al comunei, între satele Epureni şi Cania. Pe o suprafaţă dreptunghiulară (cu  o uşoară înclinare de la est la vest), de aproximativ 300 metri pătraţi, împrejmuită cu gard de scânduri, au fost amenajate cinci gropi comune, dintre care una de mari dimensiuni (aproximativ 25 metri în lungime), în care fost depuse osemintele a 904  militari, precum şi alte patru mai mici, în care au fost înhumaţi 12 ofiţeri (câte 3-4 într-un mormânt). La căpătâiul mormintelor au fost instalate 40 cruci de lemn, dispuse de-a lungul gropii mari şi în dreptul mormintelor mici. Accesul în cimitir se făcea printr-o poartă de lemn, cu acoperiş în două ape, pe care se înălţau trei cruci creştine.
Cei 916 militari înhumaţi la Cania, dintre care doar 117 identificaţi, luptaseră în regimentele 1/2 şi 6 Vânători gardă (din Divizia 1 gardă), 11 şi 12  dorobanţi (Divizia 21 infanterie) şi 30 Artilerie.
După război, pe fondul atitudinii ostile a regimului sovietic, faţă de tot ceea ce reprezenta însemn comemorativ românesc, cimitirul s-a deteriorat treptat.
După anul 1991, în contextul obţinerii independenţei de stat a Republicii Moldova, localnicii au acţionat constant în vederea reabilitării memoriei ostaşilor români morţi în aceste locuri. Datorită acestui deschideri a fost posibilă ridicarea în cimitir a unei troiţe de lemn (donaţie a cetăţeanului american, de origine română, Grigore Caraza), care a fost sfinţită în data de 5 iunie 2008.
Reconstrucţia propriu-zisă a cimitirului s-a realizat în anul 2009, lucrările fiind finanţate de Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor, care a colaborat cu Parohia Bisericii Ortodoxe Române cu hramul „Toţi Sfinţii Români” din satul Cania (un cuvânt de laudă cuvenindu-i-se, în acest context, preotului paroh Vasile Burduja), firma constructoare fiind FPC „REVETAN“ SRL din Chişinău.
Inaugurarea Cimitirului eroilor români din comuna Cania a avut loc în data de 24 octombrie 2009, la ceremonia oficială asistând înalte oficialităţi din România şi Republica Moldova, precum şi un număr impresionant din rândul populaţiei locale, o mulţime animată de sentimente de pioşenie faţă de soarta tragică a eroilor români şi un prinos de recunoştinţă faţă de jertfa lor. Dumnezeu să-i odihnească!
Evidenţa morţilor de război români identificaţi nominal, din al Doilea Război Mondial, centralizaţi în Cimitirul civil din comuna Cania (Republica Moldova), poate fi consultată pe site-ul Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor, la secţiunea 
Lista morţilor de război.

 



Omagiu adus Ecaterinei Teodoroiu,  prima femeie combatant din Armata Română, la sediul M.Ap.N.
 

  

Ministerul Apărării Naţionale, prin Oficiul Național pentru Cultul Eroilor, în colaborare cu Asociația Cadrelor Militare Femei în Rezervă și în Retragere „Slt. Ecaterina Teodoroiu”, a organizat miercuri, 16 ianuarie, la sediul M.Ap.N., în prezența ministrului apărării naționale, Gabriel Leș, ceremonia prilejuită de împlinirea a 125 de ani de la naşterea eroinei Ecaterina Teodoroiu – prima femeie combatant din Armata României.
La eveniment, au participat secretarii de stat Nicolae Nasta și Mihai Chirică, urmașii eroinei, Alteța Sa Regală Principesa Maria, viceprimarul Capitalei Michaela Tomnița Florescu, reprezentanți ai conducerii M.Ap.N. și ai structurilor asociative ale cadrelor militare în rezervă şi în retragere, veterani de război, precum și aproximativ 300 de elevi de la mai multe şcoli bucureștene.
În cadrul ceremoniei, ministrul Gabriel Leș a conferit Emblema de Onoare a Armatei României Sabinei Lupu, urmașă a Eroinei de la Jiu, cea care, timp de 25 de ani, s-a ocupat de Casa Memorială „Ecaterina Teodoroiu” din municipiul Târgu-Jiu.
Evenimentul a mai inclus prezentarea unui colaj de filme intitulat sugestiv „Povestea unei eroine” și un program artistic dedicat momentului, cu participarea Muzicii Reprezentative a M.Ap.N., Ansamblului Artistic al Armatei, trupei AS din cadrul Palatului Copiilor din București și elevilor Adrian Chira  - „copilul cu inima cât toată țara” - și Ștefania Caprea - interpreta rolului ursitoarei cu ie galbenă în filmul „Povestea unei eroine”.
La intrarea în aula „Alexandru Ioan Cuza” a fost amplasată expoziția Armata Română în Marele Război alături de obiecte care i-au aparținut Ecaterinei Teodoroiu: lada militară, călimara, monoclul, podoaba capilară pe care și a tăiat-o când a plecat pe front, precum și copii după certificatul de naștere și actul de deces.

 * * *

 Pe numele său adevărat Cătălina Toderoiu, eroina noastră s-a născut la 14 ianuarie 1894, la Vădeni (astăzi parte a oraşului Târgu Jiu), judeţul Gorj şi a luptat în Primul Război Mondial.
Contribuţia sa iniţială la eforturile armatei române a constat în activitatea de infirmieră la spitalul din Târgu Jiu, făcând parte din cohorta de cercetaşi „Domnul Tudor”. La 15 august 1916, ziua în care România a intrat în război, toţi cercetaşii au fost chemaţi să intre în serviciile auxiliare ale armatei, în rândurile lor aflându-se şi Ecaterina. Pierderea în luptă a fratelui ei, Nicolae, a determinat-o pe tânără să ia hotărârea de a lua calea frontului.
La 22 august 1917, au avut loc bătăliile de la Varniţa şi Muncelu. Acţiunea ofensivă a armatei germano-austro-ungare a fost oprită de către armata română, iar în cursul acestei bătălii, Ecaterina Teodoroiu a căzut eroic în fruntea plutonului pe care îl comanda ca sublocotenent, fiind lovită de două gloanţe în piept. Ultimele sale cuvinte, dar pline de însufleţire şi patriotism, au fost: „Înainte băieţi, nu vă lăsaţi, sunteţi cu mine!”
Osemintele eroinei de la Jiu sunt depuse în sarcofagul din centrul municipiului Târgu Jiu, monument care este creaţia Miliţei Petraşcu. Respectul românilor faţă de jerfa supremă a Ecaterinei Teodoriu s-a manifestat după război prin dezvelirea mai multor monumente în diferite oraşe ale ţării.



Paşi prin istorie
Morţi de război români la Viena (Austria)


Indiferent de lagărele în care au fost internaţi, prizonierii români din Primul Război Mondial au încercat să evadeze. Uneori, soluţia aleasă a fost săparea unui tunel. Pentru a nu fi depistaţi, prizonierii români săpau la tunel vreme de 3-4 ore, înainte de începerea apelului de dimineaţă, când majoritatea prizonierilor dormeau şi nu se intrigau de absenţa lor. De multe ori, echipele care au săpat la realizarea tunelurilor au fost formate din prizonieri români, francezi şi ruşi.
În unele cazuri, prizonierii care au săpat la realizarea tunelurilor au fost divulgaţi germanilor de alţi prizonieri. Au existat şi cazuri când prizonierii au renunţat la săparea tunelurilor, în condiţiile în care nu au reuşit să le ventileze.
Majoritatea prizonierilor care au reuşit să evadeze au fost prinşi de germani şi reinternaţi în alte lagăre, unde paza avea un regim mult mai sever. Prizonierii care nu au fost prinşi au relatat contemporanilor despre calvarul prin care au trecut.
Unul din lagărele în care au murit peste 90 de soldaţi români în Primul Război Mondial a fost identificat de cercetătorii Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor la Viena, Austria. Eroii români au fost înmormântaţi într-o parcelă distinctă, situată în cadrul Cimitirului Central din Viena. Parcela se învecinează cu parcelele morţilor de război italieni şi ruşi, fiind marcată printr-un monument comemorativ central şi 12 însemne de căpătâi.
Evidenţa morţilor de război români identificaţi nominal, înhumaţi în Cimitirul central din Viena, poate fi consultată pe site-ul Oficiului, la secţiunea Lista morţilor de război.

 



Paşi prin istorie
Prizonierii de război români înhumaţi în Cimitirul civil din Tulln an der Donau
 


 

În Primul Război Mondial, în perioada 1916-1918, câteva sute de prizonieri de război români au fost aduşi, de Puterile Centrale, să muncească la fabrica de muniţie Pulverfabrik Skodawerke - Wetzler AG, din zona localităţii Moosbierbaum (Austria Inferioară).
Tratamentul la care au fost supuşi prizonierii români nu poate fi descris în cuvinte. Hrăniţi de multe ori doar cu frunze de sfeclă şi câte un codru de pâine, bătuţi până la moarte şi epuizaţi de munca silnică, majoritatea internaţilor mureau din cauza foametei, a dizenteriei sau a tifosului exantematic.
Cei câţiva supravieţuitori puteau fi văzuţi, în zilele de duminică, în satele din regiune, cerşind câte o bucată de pâine sau câţiva cartofi fierţi, fiind extrem de recunoscători dacă căpătau de pomană o supă fiebinte. În drumul lor către şcoală, copiii localnicilor se confruntau cu imagini terifiante. În fiecare zi, o căruţă trasă de cai traversa satele pentru a aduna morţii de prin şanţuri.
Deoarece în cimitirul localităţii nu mai exista spaţiu suficient, trupurile neînsufleţite ale prizonierilor de război români au fost înhumate în localităţile austriece Zwentendorf şi Tulln an der Donau.
Dintre aceştia, 46 îşi dorm somnul de veci într-un colţ liniştit, umbrit de arbori, dintr-o parcelă a Cimitirului civil al oraşului Tulln an der Donau, din landul Niederosterreich. Majoritatea au murit în perioada martie-aprilie 1917, răpuşi de o epidemie de tifos exantematic. În centrul parcelei se ridică un frumos monument de piatră, de tip cruce creştină, decorat cu elemente simbolice florale şi gravat, la partea inferioară, cu următorul text comemorativ: „OSTAŞILOR / ROMÂNI / MORŢI / ÎN / RĂZBOIUL / DIN / 1914-1918”.
Evidenţa morţilor de război români identificaţi nominal, din Primul Război Mondial, centralizaţi în Cimitirul civil din oraşul Tulln an der Donau, Austria, poate fi consultată pe site-ul Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor, la secţiunea Lista morţilor de război.

 



Portrete de eroi
Sergentul Gheorghe Donici: Cel mai bătrân, înainte!


În Primul Răuboi Mondial, Regimentului 9 Roşiori avea misiunea de a neutraliza poziţia tunurilor germane, care atacau permanent Diviziile 1 şi 17 Infanterie, care se retrageau în marş forţat din zona Jiu spre Slatina.
În dimineaţa zilei de 23 noiembrie 1916 (stil nou), colonelul Ioan Călinescu, comandantul Regimentului 9 Roşiori, ordonă, ca un escadron să „şarjeze imediat bateria inamică”, identificată la liziera pădurii Pârşani (comuna Pieleşti, judeţul Dolj). Comandantul Escadronului 3, căpitanul Alexandru Filitti, se oferă primul. Efectivul escadronului era de 110 militari şi un singur ofiţer, căpitanul Filitti. Din proprie iniţiativă, se mai alătură locotenenţii Emil Mora şi Iulius Roşca. Sergentul voluntar Gheorghe Donici, din Plutonul 4, îi cere căpitanului Filitti să şarjeze alături de el pentru a realiza „cea mai deplină misiune a întregii vieţi”. Atacul cavaleriei se deslănţuie. Fără a mai respecta ierarhia militară, sergentul Donici trece în faţa locotenenţilor şi se alătură căpitanului, strigând: „Cel mai bătrân, înainte!”. Artileria inamică se retrage căutând adăpost peste şosea. Trei mitraliere inamice, care nu fuseseră descoperite în timpul recunoaşterii de locotenentul Mora, îi încadrează şi îi lovesc în plin pe călăreţi. Şarja continuă. Sergentul Donici cade, locotenentul Roşca este lovit de glonţ, la fel şi căpitanul. Bateria de tunuri germană a fost scoasă de pe poziţie, dar Escadronul 3 a fost distrus. Preţul plătit a fost prea mare. Din cei 110 cavalerişti, doar 18 au supravieţuit, fiind răniţi grav.
Căpitanul Filitti îşi amintea, după război, cum s-a desfăşurat lupta: „Lundu-mi revolverul în mână, gest urmat şi de sergentul Donici, ce se afla lângă mine, îmi împrăştiai cele două plutoane în linie, cu intervale mari şi comandai: Pentru atac, lancea-n cumpănire, marş-marş! Soldaţii se reped asupra inamicului în strigăte de ura! (...) escadronul, ca un iureş se năpusteşte asupra bateriei germane (...) dar un pericol neaşteptat se iveşte (...) trei mitraliere (...) întorcându-mi privirea, văd cum călăreţii şi caii cad ca spicele (...) totul se sfârşeşte în câteva clipe”.
Pentru eroismul de care a dat dovadă, Gheorghe Donici a fost înaintat post – mortem la gradul de sublocotenent.
Pe teritoriul comunei Robăneşti, judeţul Dolj, pe locul luptei dintre trupele germane şi escadronul românesc de cavalerie, în anul 1923, a fost ridicat monumentul „Şarja de la Robăneşti 1916”.
În memoria acelor eroi, la 9 noiembrie 2018, autorităţile judeţe şi locale precum şi Garnizoana Craiova au plantat 110 stejari, care au primit numele cavaleriştilor din Escadronul 3.

*

Descendent dintr-o familie boierească, Gheorghe, fiul lui Iancu şi al Zincăi Donici, s-a născut la 20 februarie 1849 în localitatea Valea Seacă, judeţul Bacău. Urmează cursurile Liceului „Luis le Grand” din Paris. Urmare a cererii sale, prin ordinul nr.5493/08.05.1877, voluntarul Gheorghe Donici este încadrat în Regimentul 8 Călăraşi. Va participa la campania militară desfăşurată în Bulgaria. Pentru faptele sale, a fost decorat cu ordinul „Virtutea Militară”, medalia „Trecerea Dunării” şi ordinul rus „Crucea Sfântului Gheorghe”. În 1916, anul intrării României în Primul Război Mondial, deşi avea 67 de ani, se înrolează voluntar în rândurile Regimentului 9 Roşiori, Escadronul 3.

 



Paşi prin istorie

Generalul Ion Manolescu şi Societatea „Mormintele Eroilor Căzuţi în Război”, în slujba eroilor Patriei
 

 


La sfârşitul Primului Război Mondial, îngrijirea mormintelor celor peste 330.000 militari români căzuţi în luptă şi în prizonierat, în țară și străinătate, precum și a celor aproape 70.000 militari de diferite naționalități, înhumați pe teritoriul României, constituia o responsabilitate pe care România şi-o asumase prin semnarea tratatelor de pace de la Versailles şi de la St Germaine en Laye.
Nobila misiune a îngrijirii mormintelor de război a revenit Societăţii „Mormintele Eroilor Căzuți în Război”, care a funcţionat în perioada 1919-1948, sub mai multe denumiri şi organizări (Societatea „Cultul Eroilor”, Aşezământul Naţional „Regina Maria” pentru Cultul Eroilor şi Aşezământul „Cultul Eroilor”), principiile de funcţionare, scopul, organizarea, funcţionarea, atribuţiile şi patrimoniul instituţiei rămânând însă aceleaşi.
Societatea a luat fiinţă prin Decretul Regal Nr. 4106 din 12 septembrie 1919 și a funcționat sub direcţia Ministerului de Război, cu scopul de a identifica, centraliza şi amenaja pe teritoriul României, mormintele tuturor ostaşilor români sau străini, căzuţi în timpul şi din cauza războiului. 29 de ani mai târziu, Societatea a fost desfiinţată prin Decretul-Lege nr. 48 al Marii Adunări Naţionale din 29 mai 1948 şi prin Decizia Consiliului de Miniştri nr. 297 din 8 iunie 1948.
Timp de 19 ani, funcţiile de director (1920-1922) şi de director general (1923-1939) al Societăţii au fost îndeplinite, cu profesionalism şi abnegaţie, de către generalul Ion Manolescu, personalitate marcantă a Armatei române, a cărei carieră militară s-a evidenţiat printr-o prodigioasă activitate, ca ofiţer de stat major, profesor de psihologie şi pedagogie militară, editorialist şi istoric militar. 
Născut într-o familie prahoveană, din comuna Breaza de Sus, Ion Manolescu a văzut lumina zilei în data de 9 aprilie 1869. Înzestrat cu calităţi intelectuale şi de conducere remarcabile, viitorul director al Societăţii a parcurs, în anii în care au urmat absolvirii liceului „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti, toate etapele dezvoltării sale profesionale: 1887-1889 – şi-a satisfăcut stagiul militar; 1894 – a absolvit cursurile Şcolii Militare de Ofiţeri; 1902-1904 – a urmat cursurile Şcolii Superioare de Război; 1904-1912 – a îndeplinit diferite funcţii de stat major la mai multe unităţi (Regimentul 2 Artilerie, Batalionul 2 Vânători „Regina Elisabeta” şi Regimentul 40 Infanterie „Călugăreni”) şi mari unităţi (Statul Major General şi Corpul 3 Armată); iunie-septembrie 1913, a participat la al Doilea Război Balcanic, ca şef de stat major al Diviziei 5 Infanterie „Buzău”; 1914-1915 – a ocupat funcţia de profesor de pedagogie militară în cadrul Şcolii Militari de Ofiţeri de Infanterie; 1916-1918 – în timpul Primului Război Mondial, a îndeplinit diferite funcţii de conducere la Divizia 12 Infanterie, Corpul 4 Armată, Armata a 2-a Română, Comandamentul Militar General al Basarabiei şi Inspectoratul Tehnic al Învăţământului Militar; 1919-1920 – a ocupat funcţia de secretar general al Ministerului de Război; din anul 1929 a fost trecut în rezervă.
Ca editorialist, generalul Ion Manolescu a publicat, începând cu anul 1909, diferite articole de psihologie şi pedagogie militară, în publicaţii precum „Revista infanteriei” şi „România militară”, iar ca istoric militar, în perioada 1912-1924, a fost autor sau coautor al mai multor monografii referitoare la Războiul ruso-japonez 1904-1905, Războiul Crimeii 1853-1856, Războiul franco-german 1870-1871, Războiul de Independenţă 1877-1878 şi Marele Război 1914-1919. 
Dovedind vaste cunoştinţe şi pricepere în executarea lucrărilor de stat major, Ion Manolescu  a fost apreciat la modul superlativ de către superiorii ierarhici, care l-au descris ca pe un „eminent ofiţer pentru Statul Major General” şi un „excelent profesor, instructor şi educator, deopotrivă pasionat de istorie, tactică şi pedagogie militară”. Calităţile şi faptele acestui acestui brav ofiţer român au fost recunoscute şi răsplătite, atât prin avansări în grad, la excepţional (1894 – sublocotenent, 1899 – locotenent, 1906 – căpitan, 1912 - maior, 1915 – locotenent-colonel, 1917 – colonel, 1920 – general de brigadă), cât şi prin decorarea cu diferite ordine şi medalii militare (ordinele „Coroana României” şi „Steaua României”; medaliile „Carol I”, „Avântul Ţării”, „Victoria”, „Medalia jubliară pentru 25 ani de serviciu”, „Crucea Comememorativă 1916-1918” şi „Răsplata Muncii pentru Învăţământ”).
Generalul Ion Manolescu a încetat din viaţă la data de 16 mai 1958, în etate de 89 de ani. În ultimii ani de viaţă, pe care i-a trăit în suferinţă şi mizerie, a cunoscut persecuţia regimului comunist; generalului i s-a tăiat pensia şi i s-au confiscat bunurile personale, după cum ne-a mărturisit nepotul său, domnul R. Măianu. În semn de omagiu pentru memoria generalului, domnul Măianu a avut amabilitatea de a pune la dispoziţia Oficiului două fotografii, înfăţişându-l pe general în uniforma Frontului Renaşterii Naţionale şi alături de soţia sa – Elena Manolescu – , la Breaza (în anul 1944).
Destinul generalului Ion Manolescu a interferat, timp de 19 ani, cu Societatea „Mormintele Eroilor Căzuţi în Război”, la funcţionarea şi la realizările căreia şi-a adus o importantă contribuţie. În mandatul de director al generalului Ion Manolescu, Societatea a asigurat îngrijirea mormintelor eroilor, ca un gest de recunoştinţă al statului român faţă de cetăţenii săi morţi la datorie, dar şi ca o operă de educaţie şi cultură pentru generaţiile contemporane evenimentelor şi pentru cele viitoare. Sub conducerea sa, cultul eroilor a devenit o datorie morală a statului român.
Astfel, omagierea eroilor patriei, într-o zi specială şi într-un cadru ceremonios, a fost una dintre obligaţiile majore ale Societăţii. Prin Decretul-lege nr. 1693/1920, Ziua Eroilor a fost decretată sărbătoare naţională şi a fost celebrată, „cu mare fast religios, şcolar, militar şi naţional”, în Ziua Înălţării Domnului (a 40-a zi de la Sfintele Sărbători de Paşte). În această zi erau comemoraţi „toţi Eroii neamului românesc”, din toate timpurile, „precum şi toţi Eroii căzuţi pe teritoriul statului român, fără deosebire de naţionalitate sau confesiune”. România a devenit astfel primul stat care a acordat cele mai mari înlesniri şi i-a asimilat pe eroii străini celor naţionali.
Pentru cinstirea morţilor de război, Societatea a prevăzut şi alte forme de manifestare, precum întocmirea şi păstrarea la primăria fiecărei comune a unei „Cărţi de Aur”, în care să fie înscrise numele tuturor eroilor de război locali.
Grija pentru reliefarea eroismului românesc s-a tradus şi prin amenajarea unui muzeu permanent, în care erau prezentate: obiecte care aparţinuseră unor eroi de război, fotografii şi machete ale unor cimitire şi mausolee existente, modele în miniatură ale unor troiţe, medalii comemorative şi o valoroasă colecţie de cărţi şi hărţi vechi.
În anul 1928, pentru comemorarea eroilor şi pentru cinstirea fiecărei familii care avusese un fiu, un soţ sau un tată mort în război, Societatea a înfiinţat „Semnul Aducerii Aminte”, care urma să fie aşezat, de rudele celor căzuţi la datorie, pe faţadele caselor unde trăiseră eroii respectivi, într-un loc cât mai vizibil. Modelul putea fi întrebuinţat şi ca ornament pentru monumente şi porţi ale unor cimitire de onoare.
Desemnarea unui erou anonim, ca simbol al tuturor celor căzuţi la datorie în anii Primului Război Mondial, a reprezentat o altă modalitate de recunoaştere a sacrificiului făcut de înaintaşi. Societatea s-a ocupat îndeaproape de materializarea acestei idei, prin organizarea ceremonialurilor din perioada 14-17 mai 1923, care au avut ca punct culminant înhumarea în Parcul Carol I a osemintelor Ostaşului Necunoscut.
La finele unei activităţi prodigioase, Societatea se putea mândri cu realizarea a peste 700 de cimitire de onoare, mausolee, cripte şi opere comemorative de război. Prin aceste realizări, Societatea şi-a câştigat un binemeritat loc în istoria instituţiilor reprezentative ale statului român, relevând, prin fiecare cimitir de onoare amenajat în ţară sau străinătate, istoria unor destine omeneşti suprimate în floarea tinereţii şi invitând astfel generaţiile contemporane la reflecţie şi pioşenie atunci când păşesc pe urmele eroilor morţi la datorie.



LOCURI DE GLORIE. MORMINTELE MARELUI RĂZBOI



 


 

Top