Este Ajunul Anului Nou 1945.
Corpul 4 Armată al generalului Ion Boițeanu (1885-1946), după ce a traversat prin lupte grele regiunea muntoasă din nordul Ungariei face joncțiunea, la râul Ipeľ, cu trupele de vânători de munte, comandate de generalii Leonard Mociulschi și Constantin Iordăchescu.
Generalul Ion Boițeanu se gândește la militarii care au căzut în luptă și consideră că jertfa acestora constituie „cel mai sfânt legământ”. Așa se concepe Ordinul de Zi cu nr. 92/31.12.1944, care aduce la cunoștința militarilor Corpului 4 Armată: „În preajma unui AN NOU, dar și în preajma marilor victorii, de care voi, BRAVI ȘI LEGENDARI VÂNĂTORI DE MUNTE vă apropiați de fiecare zi cu pași repezi, prin loviturile crunte și fără odihnă pe care le-ați dat inamicului, gândul meu, al celui mai bătrân ostaș dintre voi, se îndreaptă cu pioșenie și recunoștință către toți eroii căzuți pentru desrobirea scumpei noastre Transilvanii.
Jertfa lor constituie cel mai sfânt legământ pentru noi de a continua lupta până la zdrobirea completă a dușmanului.
Iar vouă, celor ce stați încleștați cu inamicul, vă mulțumesc pentru strădania de fiecare clipă și pentru vitejia voastră”.
Bătălia pentru cucerirea Munților Bükk s-a desfășurat în perioada 3-16 decembrie 1944. Inițial, trupele germane au luptat fără a manifesta intenția de retragere, însă după cucerirea orașului Miskolc, când atacul a devenit frontal și au început acțiunile de învăluire pe flancuri, militarii germani au luptat în retragere.
Terenul aflat în fața Corpului 4 Armată nu a fost favorabil pentru un atac rapid:
- zona montană avea înălțimi de la 400 la 1000 de m;
- tot terenul a fost acoperit de pădure;
- zona a fost presărată cu poteci și drumuri de pădure, unde se putea merge numai cu calul sau pe jos;
- terenul pietros a făcut imposibilă săparea unor locașuri de tragere.
Începând cu data de 8 decembrie 1944, sectoarele de acțiune au fost împărțite între diviziile de vânători de munte astfel: Cota 717 a revenit în întregime Diviziei 3 Munte, iar Cotele 695, 773 și 777 au fost atribuite în întregime la Divizia 2 Munte.
Cel mai puternic atac pentru ruperea liniilor germane a avut loc la 10 decembrie 1944, când, după o pregătire de artilerie de cca. 35 de minute, Divizia 3 Munte a cucerit Cota 689 (la 1 km nord-est de Ujhuta).
Atacul a fost reluat în ziua următoare, Divizia 3 Munte cucerind localitatea Ujhuta (în prezent cătun în satul Bükkszentkereszt) și Cota 592, iar Divizia 2 Munte a ajuns pe înălțimile Bükkes și Cotele 613 (la 2 km vest de Bükk) și 562 (la nord-vest de Nyermezo).
Vânătorii de munte au continuat lupta „zi și noapte, fără odihnă”, ocupând, la 15 decembrie 1944, Cota 956 Balvanu (înălțimea cea mai mare a munților Bükk unde au luptat militarii inamici) și Cota 816.
Astfel, în numai 13 zile, Corpul 4 Armată, desi a avut o forță combativă redusă, la mai puțin de jumătate din efectivele normale, a reușit să rupă frontul inamic, care ocupa o poziție foarte puternică, străbătând un masiv muntos cu o adâncime de cca. 25-30 de km.
Generalul Ion Boițeanu a apreciat efortul vânătorilor de munte, care deși nu au avut mijloacele moderne de luptă ale adversarului „ați știut totuși a înlocui acestea prin curajul și bravura voastră (...) prin spiritul vostru de jertfă. (...) Victoria voastră a răzbunat și răsplătit din plin sângele vărsat pe cărările și stâncile munților Bükk de camarazii voștri, căzuți la posturile lor de luptă. Amintirea lor va rămâne veșnic vie în sufletele oricărui român”.
După victoria din Munții Bükk, Corpul 4 Armată cu Diviziile 2 și 3 Munte a fost implicat în acțiunile militare de eliberare a orașului Lučenec, localitatea fiind învăluită pe la vest și nord-vest.
[În luptele de la Lučenec, Armata română a înregistrat peste 180 de militari morți în luptă. Osemintele eroilor români au fost exhumate în anul 1952, fiind centralizate în Cimitirul de onoare de la Zvolen, Slovacia, locul unde își dorm somnul de veci peste 10.000 de militari din regimente de artilerie, infanterie, roșiori și nu numai].
Cu prilejul luptelor de la Lučenec s-a remarcat, la 12 ianuarie 1945, căpitanul Toma Alexandru, comandantul Batalionului 9 Vânători de Munte, care a atacat și distrus patru cazemate germane din beton, la un km est de Cota 345 (Piesok, Ľuboreč). Acțiunea a reușit și prin implicarea căpitanului Ursu Florea, care a sprijinit atacul prin focul bateriei sale. Totodată, sublocotenentul Iorga Emil, deși a rămas fără subofițerul observator și caporalul telefonist (ambii omorâți de un proiectil de aruncător la începutul atacului), s-a deplasat personal în prima linie, observând și plasând focul bateriei sale.
Cei trei ofițeri au fost citați pentru faptele lor de arme prin Ordin de Zi pe Corpul 4 Armată „pentru aceste acțiuni în tranșee și fapte de arme”.
Dintre cei trei bravi ofițeri, numai doi s-au întors în țară la finalul conflictului. Căpitanul Ursu Florea a decedat în luptă la Červeňany, regiunea Banska Bystrica, fiind centralizat la Zvolen.
