Război și „pace” la Grivița
Starea de război instituită între Rusia și Imperiul Otoman, la 24 aprilie 1877, a determinat trecerea Dunării de armatele ruse la Zimnicea, la 26-28 iunie 1877, susținute de artileria română, care a bombardat pozițiile turcești de la sudul fluviului, prilej pentru principele Carol de a exclama, în momentul în care a auzit bubuitul tunurilor asupra Vidinului turcesc: „Asta-i muzica ce-mi place!”.
Deși Independența României a fost proclamată în Parlament de Mihail Kogălniceanu, ministru de externe, prin celebra frază „ Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare!“ a fost necesar ca neatârnarea să fie cucerită pe câmpul de luptă.
Armata română a fost reorganizată, la 4 august 1877, creându-se o Armată de Operațiuni, cu un efectiv de 43.414 militari, comandată de generalul Alexandru Cernat.
Incapacitatea trupelor ruse de a străpunge, în cursul a două atacuri, fortificațiile turcești care apărau Plevna a determinat implicarea armatei române în operațiunile de la sudul Dunării, la cererea părții ruse prin Marele Duce Nicolae.
Trupele ruse de la Plevna și Armata română de operațiuni au format Armata de vest, comanda unică aparținându-i principelui Carol, șef al Statului Major fiind generalul rus Pavel D. Zotov. În acest scop, trei divizii române au ajuns la Plevna la 6 septembrie 1877.
Botezul focului pentru armata română a avut loc la 8 septembrie 1877, când Regimentul 13 Dorobanți, a cucerit redanul din fața redutei Grivița 1, cu prețul a 40 de militari morți în luptă. Numărul militarilor români care au murit în lupta de la redan ar fi fost mult mai ridicat, însă turcii au refuzat să lupte la baionetă, părăsind poziția în momentul în care au constatat că nu pot opri prin focul carabinelor înaintarea tiraliorilor români.
După cucerirea redutei Grivița 1, la 11 septembrie 1877, pozițiile române și cele turcești au devenit foarte apropiate, militarii români și cei turci vorbind între ei, un caz inedit fiind relatat de voluntarul Ion Lahovary: „Soldații noștri se amuzau adesea, interpelându-i pe turci:
- Hei, voi acolo, Mohamed, Soliman, cum merg treburile?
Iar turcii ripostau. Noi nu înțelegeam ce ne spuneau.
(...) Le aruncam câțiva biscuți, spunându-le:
- Iată ceva pentru voi, fiindcă crăpați de foame. Trimiteți-ne și voi câteva pachete din bunul vostru tabac turcesc.
Iar ei ne aruncau biscuiții înapoi, spre a ne dovedi că înotau în abundență”.
După un asalt eșuat asupra redutei Grivița 2, la 18 septembrie 1877, trupele române au încercat cucerirea fortificației printr-un atac de noapte, la 19 octombrie 1877, misiunea fiind aprobată de principele Carol, însă numai după ce ofițerii l-au asigurat că atacul va avea loc prin surprindere, iar pierderile vor fi minime.
Militarii români, neavând pregătirea unor trupe de elită și lipsindu-le experiența unor lupte similare, au eșuat în tentativa de cucerire a redutei Grivița 2.
O altă problemă a atacului de noapte a fost numărul mare al morților rămași pe câmpul de luptă. Pentru prima dată în timpul războiului, românii și turcii au convenit să înceteze temporar ostilitățile pentru îngroparea eroilor. „Am sosit la ora convenită în tranșeea cea mai apropiată – a relatat peste timp voluntarul Ion Lahovary. Brancardierii erau gata, soldații au depus armele; colonelul Agiu, șeful Statului Major al Diviziei 2 s-a lipit de parapet, având grijă să nu-și arate capul, și a agitat un mic drapel alb. Imediat a apărut un alt drapel deasupra redutei turcești; împușcăturile și șuieratul gloanțelor s-a oprit instantaneu.
Ne-am urcat, în picioare, pe parapet. Ofițerii turci apărură și ei, la rândul lor. (...) Acești oameni care, de două luni, schimbă între ei, îngropați cu grijă, gloanțe de pușcă se privesc acum cu curiozitate. Iar în ochii lor nu se mai citeau nici teama și nici furia. (...) Între timp, brancardiereii plecau și veneau într-un necontenit dute-vino. Vedeam cum trec, transportate, bietele trupuri ale soldaților noștri, cu brațele atârnând, picioarele spânzurând, figuri murdare de sânge și noroi. Însă noi am văzut atâția morți de șase săptămâni încoace, încât ne-am obi ș nuit cu oribilitățile și nu mai suntem încercați de emoțiile puternice din primele zile.
În spate, în locul în care sunt îngropate cadravele, preoții spun deja rugăciunile pentru morți.
În sfârșit, ultimele cadrave odată ridicate, ne întoarcem în liniile noastre și imediat reîncepe șuieratul obișnuit al gloanțelor în tranșee”.
La 15 de ani de la luptele de la Grivița, la inițiativa regelui Carol I, a început amenajarea unui mausoleu în care să fie depuse osemintele eroilor români care au murit în luptele de la Grivița. Activitatea de exhumare a osemintelor a 1.300 de eroi români a fost coordonată de generalul Alexandru Averescu. Mausoleul, realizat în stil neoclasic și având forma unei capele, a fost inaugurat în anul 1902.
