Primele și ultimile onoruri
Ofensiva armatei germane în România, după declararea stării de război (30 august 1916) s-a soldat și cu mii de militari români care au căzut în captivitatea austro-ungară, bulgară, germană și turcă.
Majoritatea prizonierilor români au fost internați în lagăre, localizate din Europa centrală și până în actualul teritoriu al Franței, fiind repartizați la amenajări de drumuri, căi ferate, tăierea stufului sau în mine.
În schimb, ofițerii români care au căzut prizonieri, în virtutea tratatelor internaționale, nu au fost obligați să muncească. Cu toate acestea, mulți ofițeri români au murit în prizonierat, unii din cauza rănilor dobândite în luptă, prost sau insuficient tratate încaptivitate.
Așa a fost și cazul sublocotenentului Angelescu Teodor din Regimentul 48 Infanterie, care a murit în lagărul din Dänholm (insulă germană la Marea Baltică). Potrivit memoriilor unui ofițer român, care a fost eliberat din captivitatea germană la 16 iunie 1918, peste constituția lui deja ofilită bătu bruma climei neîndurătoare și a unei îngrijiri inumane. Cele din urmă ceasuri i s-au scurs pe patul mohorâtului spital (...) până ce perdeaua morții eterne s-a lăsat în singurătatea aceea peste ochii lui nemângâiați. În capela mută a spitalului, fără de veghe și fără de lumânare sfântă, departe de pământul și de soția lui, el își dormea somnul veșnic. (...) E vrednic de notat atenția cu care s-au simțit datori nemții înșiși. Un pluton, în solemnă ținută, a urmat trupul adormit al prizonierului și, n cele trei salve de puști, deasupra mormântului deschis, s-au îndurat să dea primul și ultimul salut unui luptător.
Sublocotenentul Angelescu Teodor a fost înhumat în parcela prizonierilor de război din Dänholm, în sectorul prizonierilor ruși, la mormântul acestuia depunând coroane delegații ale prizonierilor români, francezi, germani și ruși.
