Generalul Ion Manolescu și Societatea „Mormintele Eroilor Căzuți în Război”, în slujba eroilor Patriei
La sfârșitul Primului Război Mondial, îngrijirea mormintelor celor peste 330.000 militari români căzuți în luptă și în prizonierat, în țară și străinătate, precum și a celor aproape 70.000 militari de diferite naționalități, înhumați pe teritoriul României, constituia o responsabilitate pe care România și-o asumase prin semnarea tratatelor de pace de la Versailles și de la St Germaine en Laye.
Nobila misiune a îngrijirii mormintelor de război a revenit Societății „Mormintele Eroilor Căzuți în Război”, care a funcționat în perioada 1919-1948, sub mai multe denumiri și organizări (Societatea „Cultul Eroilor”, Așezământul Național „Regina Maria” pentru Cultul Eroilor și Așezământul „Cultul Eroilor”), principiile de funcționare, scopul, organizarea, funcționarea, atribuțiile și patrimoniul instituției rămânând însă aceleași.
Societatea a luat ființă prin Decretul Regal Nr. 4106 din 12 septembrie 1919 și a funcționat sub direcția Ministerului de Război, cu scopul de a identifica, centraliza și amenaja pe teritoriul României, mormintele tuturor ostașilor români sau străini, căzuți în timpul și din cauza războiului. 29 de ani mai târziu, Societatea a fost desființată prin Decretul-Lege nr. 48 al Marii Adunări Naționale din 29 mai 1948 și prin Decizia Consiliului de Miniștri nr. 297 din 8 iunie 1948.
Timp de 19 ani, funcțiile de director (1920-1922) și de director general (1923-1939) al Societății au fost îndeplinite, cu profesionalism și abnegație, de către generalul Ion Manolescu, personalitate marcantă a Armatei române, a cărei carieră militară s-a evidențiat printr-o prodigioasă activitate, ca ofițer de stat major, profesor de psihologie și pedagogie militară, editorialist și istoric militar.
Născut într-o familie prahoveană, din comuna Breaza de Sus, Ion Manolescu a văzut lumina zilei în data de 9 aprilie 1869. Înzestrat cu calități intelectuale și de conducere remarcabile, viitorul director al Societății a parcurs, în anii în care au urmat absolvirii liceului „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, toate etapele dezvoltării sale profesionale: 1887-1889 – și-a satisfăcut stagiul militar; 1894 – a absolvit cursurile Școlii Militare de Ofițeri; 1902-1904 – a urmat cursurile Școlii Superioare de Război; 1904-1912 – a îndeplinit diferite funcții de stat major la mai multe unități (Regimentul 2 Artilerie, Batalionul 2 Vânători „Regina Elisabeta” și Regimentul 40 Infanterie „Călugăreni”) și mari unități (Statul Major General și Corpul 3 Armată); iunie-septembrie 1913, a participat la al Doilea Război Balcanic, ca șef de stat major al Diviziei 5 Infanterie „Buzău”; 1914-1915 – a ocupat funcția de profesor de pedagogie militară în cadrul Școlii Militari de Ofițeri de Infanterie; 1916-1918 – în timpul Primului Război Mondial, a îndeplinit diferite funcții de conducere la Divizia 12 Infanterie, Corpul 4 Armată, Armata a 2-a Română, Comandamentul Militar General al Basarabiei și Inspectoratul Tehnic al Învățământului Militar; 1919-1920 – a ocupat funcția de secretar general al Ministerului de Război; din anul 1929 a fost trecut în rezervă.
Ca editorialist, generalul Ion Manolescu a publicat, începând cu anul 1909, diferite articole de psihologie și pedagogie militară, în publicații precum „Revista infanteriei” și „România militară”, iar ca istoric militar, în perioada 1912-1924, a fost autor sau coautor al mai multor monografii referitoare la Războiul ruso-japonez 1904-1905, Războiul Crimeii 1853-1856, Războiul franco-german 1870-1871, Războiul de Independență 1877-1878 și Marele Război 1914-1919.
Dovedind vaste cunoștințe și pricepere în executarea lucrărilor de stat major, Ion Manolescu a fost apreciat la modul superlativ de către superiorii ierarhici, care l-au descris ca pe un „eminent ofițer pentru Statul Major General” și un „excelent profesor, instructor și educator, deopotrivă pasionat de istorie, tactică și pedagogie militară”. Calitățile și faptele acestui acestui brav ofițer român au fost recunoscute și răsplătite, atât prin avansări în grad, la excepțional (1894 – sublocotenent, 1899 – locotenent, 1906 – căpitan, 1912 - maior, 1915 – locotenent-colonel, 1917 – colonel, 1920 – general de brigadă), cât și prin decorarea cu diferite ordine și medalii militare (ordinele „Coroana României” și „Steaua României”; medaliile „Carol I”, „Avântul Țării”, „Victoria”, „Medalia jubliară pentru 25 ani de serviciu”, „Crucea Comememorativă 1916-1918” și „Răsplata Muncii pentru Învățământ”).
Generalul Ion Manolescu a încetat din viață la data de 16 mai 1958, în etate de 89 de ani. În ultimii ani de viață, pe care i-a trăit în suferință și mizerie, a cunoscut persecuția regimului comunist; generalului i s-a tăiat pensia și i s-au confiscat bunurile personale, după cum ne-a mărturisit nepotul său, domnul R. Măianu. În semn de omagiu pentru memoria generalului, domnul Măianu a avut amabilitatea de a pune la dispoziția Oficiului două fotografii, înfățișându-l pe general în uniforma Frontului Renașterii Naționale și alături de soția sa – Elena Manolescu – , la Breaza (în anul 1944).
Destinul generalului Ion Manolescu a interferat, timp de 19 ani, cu Societatea „Mormintele Eroilor Căzuți în Război”, la funcționarea și la realizările căreia și-a adus o importantă contribuție. În mandatul de director al generalului Ion Manolescu, Societatea a asigurat îngrijirea mormintelor eroilor, ca un gest de recunoștință al statului român față de cetățenii săi morți la datorie, dar și ca o operă de educație și cultură pentru generațiile contemporane evenimentelor și pentru cele viitoare. Sub conducerea sa, cultul eroilor a devenit o datorie morală a statului român.
Astfel, omagierea eroilor patriei, într-o zi specială și într-un cadru ceremonios, a fost una dintre obligațiile majore ale Societății. Prin Decretul-lege nr. 1693/1920, Ziua Eroilor a fost decretată sărbătoare națională și a fost celebrată, „cu mare fast religios, școlar, militar și național”, în Ziua Înălțării Domnului (a 40-a zi de la Sfintele Sărbători de Paște). În această zi erau comemorați „toți Eroii neamului românesc”, din toate timpurile, „precum și toți Eroii căzuți pe teritoriul statului român, fără deosebire de naționalitate sau confesiune”. România a devenit astfel primul stat care a acordat cele mai mari înlesniri și i-a asimilat pe eroii străini celor naționali.
Pentru cinstirea morților de război, Societatea a prevăzut și alte forme de manifestare, precum întocmirea și păstrarea la primăria fiecărei comune a unei „Cărți de Aur”, în care să fie înscrise numele tuturor eroilor de război locali.
Grija pentru reliefarea eroismului românesc s-a tradus și prin amenajarea unui muzeu permanent, în care erau prezentate: obiecte care aparținuseră unor eroi de război, fotografii și machete ale unor cimitire și mausolee existente, modele în miniatură ale unor troițe, medalii comemorative și o valoroasă colecție de cărți și hărți vechi.
În anul 1928, pentru comemorarea eroilor și pentru cinstirea fiecărei familii care avusese un fiu, un soț sau un tată mort în război, Societatea a înființat „Semnul Aducerii Aminte”, care urma să fie așezat, de rudele celor căzuți la datorie, pe fațadele caselor unde trăiseră eroii respectivi, într-un loc cât mai vizibil. Modelul putea fi întrebuințat și ca ornament pentru monumente și porți ale unor cimitire de onoare.
Desemnarea unui erou anonim, ca simbol al tuturor celor căzuți la datorie în anii Primului Război Mondial, a reprezentat o altă modalitate de recunoaștere a sacrificiului făcut de înaintași. Societatea s-a ocupat îndeaproape de materializarea acestei idei, prin organizarea ceremonialurilor din perioada 14-17 mai 1923, care au avut ca punct culminant înhumarea în Parcul Carol I a osemintelor Ostașului Necunoscut.
La finele unei activități prodigioase, Societatea se putea mândri cu realizarea a peste 700 de cimitire de onoare, mausolee, cripte și opere comemorative de război. Prin aceste realizări, Societatea și-a câștigat un binemeritat loc în istoria instituțiilor reprezentative ale statului român, relevând, prin fiecare cimitir de onoare amenajat în țară sau străinătate, istoria unor destine omenești suprimate în floarea tinereții și invitând astfel generațiile contemporane la reflecție și pioșenie atunci când pășesc pe urmele eroilor morți la datorie.
