Gl. mr. (rtr.) Ștefan Dimofte: „Avioanele nemțești bombardează în picaj, venind de pe aerodromul din Huși”
Numeroși militari români au luptat, în al Doilea Război Mondial (1941-1945), pe două fronturi, de Est și de Vest. Gl. mr. (rtr.) Ștefan Dimofte nu a făcut excepție, fiind implicat în luptele care s-au dat pe teritoriul României, începând cu zona Iași, iar ulterior în Ungaria și în fosta Cehoslovacie.
Regimentul 26 Infanterie, din care a făcut parte gl. mr. (rtr.) Dimofte, a intrat în cantonament în localitatea Slobozia-Piciorul Lupului, majoritatea populației fiind evacuată în Muntenia, în contextul bombardamentelor inamice. În stânga municipiului Iași s-a aflat Divizia 3 Infanterie, venită de la Pitești, aflată, „într-o poziție foarte rea: rușii pe deal, unitățile acestei divizii în vale. Au murit peste 1200 de militari...În Cimitirul eroilor din Lețcani se văd sute și sute de cruci, ale eroilor Diviziei 3 Infanterie Pitești!”.
Luptele cele mai intense s-au dat în perioada 26-28 mai 1944 la Castelul Roznovanu, trupele române și germane acționând pentru scoaterea militarilor sovietici de pe pozițiile înalte și împingerea acestora înapoi, peste râul Jijia. În cele trei zile de luptă, gl. mr. (rtr.) Dimofte a „văzut cum avioanele nemțești bombardează în picaj, venind de pe aerodromul din Huși. Toți arborii din jurul castelului Stânca Roznovanu erau distruși. Tancurile rusești, care au plecat la atac, venind dinspre localitățile Sculeni și Victoria, erau imobilizate pe valea ce mergea către Vânători-Iași, stând ca o turmă de oi...Prin pădurea Cănănău, mai spre front de satul Orzani și Rușenii Vechi/Rușenii Noi, a mirosit a hoituri până prin luna iulie 1944!”.
Începând cu noaptea de 22/23 august 1944, când România a trecut în tabăra Aliaților, comandanții au ordonat militarilor din subordine să se retragă, „care cum puteți”.
Soldații și ofițerii au rupt actele și legitimațiile pe care le-au avut asupra lor, au îngropat armele în pământ și au fugit spre Huși, pe jos sau cu ajutorul cailor.
Gl. mr. (rtr.) Dimofte a ajuns la București, fugind inițial cu un cal, căutând comandamentul Armatei 4 române, despre care a aflat că este la Făgăraș. Mergând la Slatina, la sediul Regimentului 26 Infanterie, la 7 septembrie 1944, gl. mr. (rtr.) Dimofte a aflat că a fost raportat ca dispărut, împreună cu alți șapte ofițeri și elevi adjutanți.
Pe Frontul de Vest, gl. mr. (rtr.) Dimofte a fost implicat, printre altele, la luptele de cucerire a orașului Torna (Ungaria), la 21 decembrie 1944, unde „am fost atacați cu tancurile de către nemți și trupele noastre au fost încercuite. Militarii din două companii ale Regimentului 3 Dorobanți au fost luați prizonieri. A murit căpitanul Duicu și (...) am pierdut bateria A. C.”
Când s-a anunțat capitularea Germaniei, la 8 mai 1945, militarii români „au tras în văzduh mii de focuri de arme, trasoare, rachete, de bucurie că s-a încheiat al Doilea Război Mondial”, însă gl. mr. (rtr.) Dimofte a continuat să lupte în sectorul Obdekovice, până la 12 mai 1945, având în vedere că unitățile SS aflate pe poziții au refuzat să se predea.
Trupele române aflate în Cehoslovacia au început retragerea în România în iunie 1945. Gl. mr. (rtr.) Dimofte a plecat cu trenul spre Bratislava, la 13 iunie 1945, iar în perioada 19 iunie-18 august 1945 a mărșăluit pe șosea, cu căruța sau călare până la Oradea, unde unitățile române au defilat.
Pentru întoarcerea în țară, gl. mr. (rtr.) Dimofte a trecut prin 287 de orașe, comune și sate din fosta Cehoslovacie, Ungaria și România.
Despre amintirile sale de pe front, gl. mr. (rtr.) Dimofte a relatat pe larg în volumul de memorii „Viața Mea”.
