Calvarul prizonierilor români de la Oranki
Lagărul a fost amplasat în satul Oranki (situat la S-SV de Nijni Novgorod, ex-Gorki, în prezent al cincilea oraș ca mărime din Federația Rusă), fiind compus din case din bârne de lemn. În mijlocul satului se afla o biserică cu cinci turle, crucile din jurul bisericii fiind dărâmate.
Timp de 20 de zile, prizonierii români au fost ținuți în carantină, câte 125 într-o cameră de 15 m x 4 m. După încheierea carantinei, ofițerii români au fost repartizați în camere de câte cinci oameni, iar din discuțiile cu prizonierii din lagăr au constatat că la Oranki au fost internați, anterior, și prizonieri români care au fost luați în luptele de la Odesa (8 august-16 octombrie 1941), după ce au trecut prin lagărele de la Sevastopol și Karaganda.
Din punct de vedere alimentar, uneori prizonierii primeau dimineața ceai, 20 g zahăr, 50 g scrumbie (nu se distribuia zilnic) și 600 g pâine neagră, pentru toată ziua. La prânz mâncau o ciorbă de grâu și o cașa de grâu sau mei, iar seara o „ciorbă de nimic” (apă în care se fierbeau castraveți).
Recrutarea ofițerilor români pentru a se înscrie în formațiuni de luptă împotriva armatei germane a început la Oranki, prin organizarea unor conferințe, prima având loc la 19 ianuarie 1943, prezența fiind obligatorie. Conferințele au fost prezidate de comisarul Codler. Ofițerii care au acceptat să fie recrutați au primit posturi la bucătăria și serviciile lagărului.
În lagărul de la Oranki au murit, potrivit statisticilor părții ruse, prizonieri aparținând a 12 naționalități, din care cel puțin 444 români, 18 austrieci, un belgian, un ceh, 2 francezi, 27 finlandezi, 482 germani, 389 italieni, un polonez, un suedez, 2 sârbi și 118 unguri.
Unul dintre primii prizonieri români de la Stalingrad care a murit la Oranki a fost căpitanul Pascu Ștefan, la 7 ianuarie 1943, din cauza cangrenei degerăturilor și de inaniție.
La 11 noiembrie 1946, 700 de prizonieri români din lagărul de la Oranki au fost trimiși spre România, pentru a fi repatriați. Vagoanele de tren în care au fost închiși prizonierii români au fost completate la periferia Moscovei cu alte vagoane de tren, în care se aflau peste 350 de prizonieri români aduși din lagărele de la Kazan și Elabuga (ambele orașe în Republica Tatarstan).
Convoiul prizonierilor români a ajuns la Focșani, la 17 noiembrie 1946. Militarii români au mers prin noroi până la lagărul de predare, unde o fanfară, formată din prizonieri germani, le-a cântat marșuri de bun venit. Prizonierii români au fost asistați de militari aduși din Divizia Tudor Vladimirescu (soldați și ofițeri din fosta Armata Regală Română, căzuți prizonieri la sovietici, care s-au înrolat ca voluntari pentru a lupta împotriva armatei germane), pentru a se observa ce stare de spirit au. Mulți dintre prizonierii români au folosit expresii licențioase la adresa militarilor din Divizia Tudor Vladimirescu, din care nu lipsea cuvântul soarele (sigla Partidului Comunist la alegerile din 1946). Pentru a-i determina pe prizonierii repatriați să voteze cu soarele s-au aruncat din avioane manifeste în perimetrul lagărului, în care Iuliu Maniu (1873-1953), membru al Partidului Național Țărănesc, a fost reprezentat la arat, iar pe țigările primite de internați scria: „Votați Soarele!”.
În contextul în care militarii din Divizia Tudor Vladimirescu au raportat că prizonierii români internați în lagărul din municipiul Focșani sunt reacționari s-a dispus eliberarea acestora la 20 noiembrie 1946, la o zi după încheierea alegerilor parlamentare.
Acest site folosește cookie-uri. Navigând în continuare vă exprimați acordul pentru folosirea cookie-urilor conform Regulamentului (UE) 2016/679.
Detalii OK
