Prizonierii de război din cadrul Armatei române (1945-1946)
Până în luna august 1945, sovieticii au repatriat în România 10.176 de militari ai Armatei române, căzuți prizonieri în al Doilea Război Mondial, conform Delegației pentru repatrierea prizonierilor.
De asemenea, potrivit Marelui Stat Major al Armatei române, până la data de 15 decembrie 1945, au fost repatriați 51.663 de prizonieri din lagărele sovietice aflate în zona frontului în România și în țările vecine, în totalul menționat fiind incluși și mii de prizonieri ai Armatei române care nu au mai ajuns la centrele de repatiere (au sărit din tren în timpul transportului), fiind considerați în continuare dispăruți, însă pentru care „Comandamentul sovietic a cerut centrelor de primire dovezi de primire”.
Astfel, la data de 6 octombrie 1945 s-a constatat că, din totalul de 1.263 de prizonieri de război ai Armatei române care trebuiau să ajungă cu trenul la Centrul de primire nr. 1 din Râmnicu Sărat, un număr de 430 de militari „au dispărut pe timpul transportului”.
Un caz special l-au reprezentat militarii Armatei române care au fost recrutați din Basarabia și Bucovina de Nord. Deși câteva mii dintre aceștia au fost repatriați în România din prizonieratul sovietic, în anul 1945, URSS i-a considerat ca fiind „cetățeni sovietici”, iar Comisia Aliată de Control din România, care funcționa în baza Legii nr. 527/1944, a solicitat ca aceștia să fie trimiși în URSS. De asemenea, în categoria amintită au intrat și militarii Armatei române întorși din prizonierat de pe Frontul de Vest, în contextul în care s-a constat că sunt născuți în Basarabia și în Bucovina de Nord, începând cu anul 1918.
În notificarea trimisă de Comisia Aliată de Control către Marele Stat Major al Armatei române s-a menționat că puteau fi repatriați în URSS doar ofițerii, subofițerii și soldații „care doreau acest lucru”.
În acest sens, Marele Stat Major a ordonat ca toate formațiunile Armatei române aflate pe teritoriul României să dispună măsurile necesare ca întreg personalul activ și de rezervă „care intra în categoria cetățenilor sovietici” să fie adunat la București, până la data de 12 iulie 1945, în Tabăra Apărării Patriei (situată în zona Ghencea), în opt barăci identificate ca fiind libere. Unitățile militare aveau obligația să asigure hrana militarilor pe timpul transportului, inclusiv încă două zile de la sosirea acestora în București.
De la sosirea în București și până la intrarea în URSS, hrana militarilor avea să fie asigurată de Centrul Teritorial Ilfov.
Data limită pentru plecarea ultimului transport cu „cetățeni sovietici” din România a fost stabilită la 15 iulie 1945, întrucât Comisia Aliată de Control trebuia „să ia măsuri pentru a asigura primirea lor și a pune la dispoziție vagoanele necesare de C[ale] F[erată] ”.
Conform datelor Comisiei Aliate de Control din România, la 15 iunie 1945 existau în România 1.670 de ofițeri, subofițeri și soldați ai Armatei române, considerați „cetățeni sovietici (…) care doresc a se înapoia în patrie, în URSS”.
Repatrierea a fost planificată a se realiza cu trenul prin punctul de frontieră Bolgrad (în prezent oraș în Ucraina).
Centrele de Repatriere Teritoriale din România - Alba, Cluj, Brașov, Iași, Năsăud, Prahova și Sibiu - au comunicat Marelui Stat Major evidențele nominale ale militarilor Armatei române care s-au întors din prizonierat din URSS și care au fost trimiși la Centrul Teritorial Ilfov.
Totalul militarilor Armatei române repatriați ca „cetățeni sovietici” nu s-a ridicat la cifra de 1.670 de oameni, așa cum a precizat Comisia Aliată de Control din România.
În acest context, Comisia Aliată de Control din România a solicitat în mod expres Marelui Stat Major al Armatei române să întocmească o evidență nominală cu militarii originari din Basarabia și Bucovina de Nord care au fost internați în lagărele din URSS, oferind chiar și indicații de întocmire a acesteia (se dorea să se cunoască adresa exactă de domiciliu/rezidență a militarilor și dacă aceștia doresc sau nu să fie repatriați).
La 21 februarie 1946, șeful Marelui Stat Major a fost informat de generalul Carp că evidența solicitată a fost sintetizată ca urmare a datelor primate de la Comandamentele Teritoriale 2, 4, 5, 6, 7 și de la Statul Major al Marinei, aceasta conținând numele a 31 de militari pentru care s-a menționat că „Nu dorește a se repatria” sau „Nu se știe dacă dorește a se repatria“. Toți militarii au fost comunicați cu adresele de domiciliu pe care le aveau în momentul respectiv în România, fără a se face trimitere la unitatea militară în care au activat.
De același tratament au beneficiat și militarii români originari din Basarabia și Bucovina, căzuți prizonieri în cadrul Armatei române pe Frontul de Vest, eliberați din captivitate și ajunși în România. În anul 1945, în baza unei centralizăti întocmite la nivelul aeronauticii s-a comunicat că 37 de soldați au fost trimiși la Corpul 2 Teritorial pentru a fi „repatriați” în URSS, iar alți șapte soldați au fost comunicați de Regimentul 1 Antiaeriană că „au fost repatriați”. Soldații s-au născut în România Mare, în perioada 1925-1927, provenind din județele Bălți, Cahul, Hotin, Ismail, Lăpușna, Orhei, Soroca, Storojineț și Tighina.
În total au fost identificați 454 de militari ai Armatei române care au făcut obiectul cererii Comisiei Aliate de Control, dintre care pentru 126 nu s-a consemnat în documente dacă au fost retrimiși în URSS, 35 au refuzat trimiterea, 289 au fost retrimiși/trimiși în URSS (245 eliberați din lagărele sovietice, iar 44 din cele germane), iar pentru alți patru s-a motivat că aveau domiciliul în România, ca și cei care au refuzat repatrierea.
Militarii Armatei române originari din Basarabia și Bucovina care au fost „repatriați” în URSS pentru activități de muncă nu au fost suficienți. Necesitatea asigurării forței de muncă în URSS s-a realizat în multe cazuri cu forța. Așa se explică de ce, în luna ianuarie 1945, militarii sovietici l-au reținut pe sergentul-major Feil Iosif, contingent 1944, aflat la Centrul de instrucție al Infanteriei din Făgăraș, județul Brașov și „trimis la muncă de război” la Krivoi Rog (în prezent oraș în Ucraina).
