Tabs - OFICIUL NAȚIONAL PENTRU CULTUL EROILOR

”Opriți-vă o clipă din goana fără răgaz a vieței de muncă înfrigurată pe care zi cu zi o înșirăm cu toții, mai aprig dela războiul cel Mare încoace.
Opriți-vă o clipă – și după chipul pe care apusul l`a ales ca să-și cinstească morții; clipa tăcerei în care contenește tot lucrul – dela mașinile grozave până la lucrătorul cu mâna, din uzine și până la școale – pentru ca în liniștea aceea deplină de o minută, gândul să sboare liniștit la cei căzuți pe câmpul de luptă.
Opriți-vă o clipă! Și cugetați la adevărul pios și îndemnul cinstit al acelor rânduri: E vorba de morții noștri.
Au murit în spitale unii, au putut fi îngropați cu grijă alții chiar pe câmpul de luptă; cei mai mulți și-au lăsat leșurile anonime, sub o mână de țărână aruncată în grabă. Și locul acela în care trupul lor s`a plămădit cu țarina acestei țări, poate n`a fost însemnat nici cu o cruce, umil monument pe care ultimul creștin și-l pune la căpătâiul mormântului său și de care aceia cărora se cuvine toată cinstea și tot prinosul nostru, sunt lipsiți.
Opriți-vă o clipă voi toți aceia cărora munca vă rodește; opriți-vă toți aceia care vă bucurați de un trai tihnit, gândiți-vă că tot temeiul vieței voastre de astăzi așezată pe temelii trainice, se datorește în primul rând acelora care zac dealungul munților și drumurilor noastre fără un semn la căpătâiu.
Toate neamurile și toate timpurile au cunoscut cinstirea celor morți; în tot sufletul a licărit odată o clipă de bunătate, de milă și de supunere când fiorul morței a străbătut prin gând.
Și`n clipele acelea de apropiere și de înțelegere a ultimului sfârșit, au priceput și pricepem cu toții că în afară de traiul nostru tihnit, viața ne îndatorează și moartea ne obligă să răscumpărăm cu jertfe și cu milă slobozenia sufletului nostru.
Străbunii, pentru liniștea sufletului lor, de nu puneau temeliile unei biserici, de nu atârnau după puterile lor o candela sau un sfeșnic într`o mănăstire, de nu prindeau intr`un jgheab mai trainic un isvor; puneau la o răscruce de drum o troiță lucrată cu toată cuvioșia sau din sărăcia lor împărțiau o colivă pentru cei ce s`au dus.
Oprește-te o clipă cetitorule și gândește-te și tu la deslegarea sufletului tău.
Drămuește câștigul tău și cată de nu poți desprinde din el o fărâmă cu care s`ar putea pune un semn la căpătâiul unui soldat căzut în războiul acesta.
Gândește-te cât de pios va fi gestul tău; cugetă la mulțămirea sufletească ce-ți stă la îndemână, când vei putea să-ți zici că în locul în care a căzut un ostaș și o viață de om s`a stins, ai înfipt tu un semn pentru cinstirea și aducerea lui aminte.
Soc. ”Mormintele Eroilor” cu ajutorul Guvernului a întreprins, se străduiește și înfăptuiește cimitire de eroi. Vremurile însă sunt grele, ajutorul statului fără sprijinul particularilor nu-i îndestulător.
De aceea, voi toți cei cărora vă prisosește, voi toți acei care veți fi priceput și sufletul vi se va fi pătruns de umanitarul gând sublim al cinstirei morților, voi toți acei cari vreți să puneți un dram de frumos și de bunătate în mersul aspru al vieței zilnice, voi toți acei cari vreți să vă plătiți o datorie dreaptă față de cei cari au apărat această țară și au căzut pentru ea, – trimiteți obolul vostru cu mențiunea ”pentru semn de căpătâiu” Soc. ”Mormintele Eroilor”, Comitetul central, Palatul Mitropoliei, București – și fiți încredințați că însăși sufletul vostru vi l`ați cinstit în chipul acesta.
Hotarele morții nu poartă peceți deosebite, ofrandele se primesc și semnele vor fi puse indiferent de religie sau naționalitate.
Oprește-te cititorule și fă o faptă bună!”

Președintele Soc. ”Mormintele Eroilor” Patriarhul Dr. Miron Cristea
Directorul Soc. ”Mormintele Eroilor” General I. Manolescu
România Eroică Nr. 3-5/1926, p.48

Evocațiuni eroice - La mormântul eroului necunoscut

...Când ochii umeziți de lacrimi, se ridică peste mormântul eroului necunoscut, spre nesfârșit, un vis măreț pare că luminează perspectivele imensului parc.
Strejuită de plopi, apa ce se întinde domoală pare Neajlovul revărsat, sau cotitura Dunării: Călugărenii sau Rovine...
La dreapta, cetățile cu ziduri tari, din bolovani de munte, din care dinții distrugătoarei vremi au ros cu lăcomie, evocă Hotinul și Suceava, Neamțul sau Chilia, străvechiul Chilomast sau Lizostom.
În stânga, mari, solemne auguste ca și Roma, Arenele Romane, vorbesc de noblețea strălucitei noastre origini.
Și`n jur, în rânduri dese, nenumărate tunuri, duse în triumf după toate fronturile legate de victorii, - dovedesc vitejia care nu piere.
În străbune reliefuri și`n marmora dela Adam Klisi, cutezătorii Daci amestecați cu zeii, stau răzimați de zidurile tari cu strașnic aspect de parapete.
Pretutindeni trecutul cu măreția lui!
Din muzeul militar, solemnul și impunătorul altar al vredniciei și geniului nostru războinic, în care drapelele glorioaselor regimente și trofeele izbânzilor de pretutindeni păstrează neatinsă ”Gloria Țării” veghiază sufletul Istoriei, imortalizat înăuntru. Veghiază trecutul, cu înțelepciunea ce se desprinde din marile lui fapte, tare și înarmat, căci în juru-i fiecare tufiș ascunde un tun stropit cu sânge și plătit cu scumpe vieți de ostași.
Târziu, când peste această lume de fapte și legende se lasă umbra serii,... târziu, când bătrânii întârziați plâng încă rezimându-și capul greu de recile lespezi ale mormântului și când la fel suspină alături cu copii, îndurerate mame și soțiile ce nu se`ndur să plece, - târziu, când se stinge obosită asurzitoarea larmă a marelui oraș, aici, în liniștea deplină, din ce în ce mai solemnă, se aude numai murmurul apei din peștera de sub terasă.
Atunci sufletul nostru simte fiorul primitivelor mistere ale Cabiriei. Atunci statuile Dace, înveșmântate`n alb prind viață și cu ele se`nsuflețesc și zeii – ca odinioară, când din peșterile Carpaților stâncoși, preoții acestor netemători strămoși, îi trimiteau la moarte, încredințându-i de tovărășia lor veșnică cu zeii.
E liniște, dar totuși o întreagă lume de veșminte albe răsar de pretutindeni într`un ciudat amestec de scurte cămeși dace și togi romane, pletoși fiind unii cu tufișurile pădurilor sălbatice, liniștiți și albi ceilalți ca și columnele de marmoră ale tempelelor antice.
Dispar sau se topesc acum copacii parcului și din ei se desprind ostași de-ai trecutului noștri, plăeși și arcași din plaiurile Moldovei și meleagurile Nistrului, roșiori și verzișori, panduri și călăreți, cu săgeți în loc de ramuri, ca și cum atât ar fi de adevărat că toți ne-am născut din acest pământ strămoșesc, zăcământ de comori străbune și obârșie de fapte mari, la fel cu brazii și stejarii ce-i acopăr întinderile.
Nu lipsesc nici buciumările prelungi și chemătoare din turnul cetății din dreapta. E semnul pornirii alaiului domnesc, ce se apropie domol, ca dela un drum obositor și lung.
Și tunurile parcă au prins viață. Din trupul lor se desprind acum ființe omenești. Ținteș neuitat tunar, îndemnând ”curcanii”, -- Ferraru de la Turtucaia, închizând în privirea-i visătoare icoana țării îndurerate, -- iscoditorul Mucea, topitorul clopotelor din Sodol spre a făuri tunuri tribunilor lui Avram Iancu, și mulți alții, nenumărați de mulți necunoscuți celor ce nu știu că toți aceștia au murit îmbrățișându-și tunul, și și-au stins firul viaței și glasul lor spre a mai putea auzi încă odată glasul tunului țării lor.
Se strâng mereu grupurile de ostași, se adun de pretutindeni și printr`o frățească îmbinare, se înșiruie și așteaptă ceva.
Larg se deschid acum porțile muzeului, lăsând să treacă Gloria Țării! În frunte e vexila regilor Daci purtată de aprigi stegari, balaurul albastru cu solzi tremurători și cap de lup, căscat să șuere năpraznic în dârjile vârtejuri ale luptei. Purtate de legionari, vin acviile Romei.
Mușatinii și Basarabii au flamuri cu șoimi și capete de bouri. Liniștiți și cu priviri îngândurate Voevozii merg alături. În zale-s primii Domni, și`n strae scumpe Domnitorii darnici și pioși, până când pete de lumină desprind sub steagul sfântului Gheorghe, înfățișarea cruntă a pandurului Oltean, și-a revoltatului conducător din munții Apuseni.
Pășesc cu toții spre vastele Arene, și sunt atât de mulți că te miri cum poate să-i încapă scările palatelor, amfiteatrul arenelor, și nesfârșita `ntindere a grădinilor.
E Capitoliul Romei sau capitala Țării noastre?
În tăcerea ce stăpânește pretutindeni, așa cum Roma își sărbătorea eroii necunoscuți, așa e serbat acum de marii înaintași necunoscutul strănepot al Romei.
”Aici la porțile Orientului nostru” – răsună un singur glas din mulțime – vei întrupa stâlpul de virtute al puterii latine!
Ca și camaradul tău de sub Arcul de triumf din Place de Etoile, ca și fratele tău din Capitoliul Romei eterne, tu care ai murit în aceiași zi la Cerna și la Jii, la Bran și Dragoslave, Amzacea și Topraizar, spre a reînvia apoi la Mărășești și la Oituz, la Nistru și la Tisa, fii preamărit ca urmaș și vrednic fiu al neamului nostru!
Fii liniștit acum, tu care n`ai cunoscut niciodată liniștea!
Fii liniștit și veghiază, căci mormântul tău va fi de acum înainte altarul conștiinței de neam, în care va trăi vie amintirea sacră ce va răspândi peste mulțimile neamului un simbol de iubire umană, de dragoste de țară și de nesfârșită înfrățire.
Întăreșteți Țara, întărind pe cei slabi și îndeamnă-i la fapte mari, nu prin cuvinte pieritoare, ci prin exemplul jertfei tale sfântă și nemuritoare!

George Lungulescu, România Eroică Nr. IV Aprilie-Mai 1923 p.p. 15-16.

Pentru eroi
de F. Ghenadie, Episcopul Buzăului.
Mărășești, 24 Septembrie 1924
România Eroică – Cultul eroilor noștri, Revista Societății ”Mormintele Eroilor”, Nr. 7-8/1924, p.p. 3-4.

Frați Români,
Față de veșnicia lumei, viața noastră este prea scurtă, dar poate devenì mare, dacă lasă urme adânci în istoria neamului prin sublimitatea jertfei ce o putem face.
Jertfa ce o poate face cineva arată superioritatea la care s`a ridicat.
Jertfa de sine este semnul după care cunoaștem că un om a atins cea mai înaltă treaptă a superiorității omenești.
Jertfa de sine pentru țară și neam este cununa cea mai frumoasă a gloriei de care cineva se poate învrednicì, pe această lume.
Suntem azi în mijlocul unei lumi de eroi, cari s`au jertfit pentru țară și neam și care s`au învrednicit de cea mai frumoasă cunună a gloriei omenești.
Țara și poporul recunoscător a zidit acest locaș de veci, unde oasele lor, scumpe reliqve pentru noi, să se odihnească în pace până la ziua cea de apoi, când dreptul judecător va răsplătì toată jerfa lor.
Jertfa lor a trezit admirațiunea lumii întregi, încât sufletele noastre tresaltă de o sfântă mândrie. Jertfa lor în ceasurile grele a dovedit lumei superioritatea rasei și a neamului nostru.
Înțeleagă oricine cât de milostiv a fost Dumnezeu cu noi, când ne-a dat atâția eroi, cari au înscris cu sângele lor pagini așa de glorioase în istoria marelui răsboiu, pentru întregirea neamului.
Adunați aci în mijlocul acestei lumi de eroi, nu trebue să ne întristăm, nici să plângem ca cei ce n`au nădejde în venirea dreptului judecător; căci nu sunt de plâns eroii, ci sunt de plâns orbii păcatelor și fărădelegilor.
Adunați acì în mijlocul acestei lumi de eroi, să preamărim pe Dumnezeul dreptății, care a fost îndurător cu neamul nostru, scuturând robia seculară a dușmanilor nesățioși.
Veniți acì în fața acestui altar, să mulțumim Dumnezeului milelor, căci a plămădit în neamul nostru atâțea eroi, cari la plinirea vremei a fost la înălțimea chemării, jertfindu-se pe altarul Patriei.
Veniți acì, să nu turburăm liniștea acestei lumi de eroi, intrată în veșnicul ei repaos, ci să învățăm școala înțelepciunii și pilda datoriei.
Adunați acì la criptele lor, vrednice temple de închinare păstrătoare a celor mai frumoase virtuți, să declarăm și să ne legătuim că vom înlătura dintre noi toată vrajba și toată ura, care ne slăbește în folosul altora.
Adunați acì, să jurăm că ne vom silì să ne curățim viața de toate păcatele aducătoare de moarte și că nu vom da ascultare vântului turbat, care se află la urechile noastre.
Adunați acì să îngenunchem în fața acestui altar și a acestor cripte sfințite și să rugăm pe Dumnezeul nostru cel milostiv să ne aibă în sfânta sa pază și pe viitor, oțelind sufletele noastre, ca și noi la rândul nostru să fim la înălțimea chemării, făcându-ne datoria cu aceiaș putere de jertfire, ca și acești eroi, în mijlocul cărora ne găsim.
Doamne Dumnezeul nostru, precum ai auzit cu milă rugăciunile părinților noștri când chemau ei ajutorul și îndurările tale asupra țării noastre, trimite-ne totdeauna dregători însuflețiți de Duhul cel sfânt al iubirii de oameni și al înțelepciunii, care întărește popoarele și le înalță.
Insuflă tineretului nostru duhul lepădării de sine și pre noi toți ne învrednicește a sporì în faptele cele mântuitoare, care fac pe oameni după chipul și asemănarea ta, spre mărirea numelui tău între noi. Amin!

Mărășești, 24 septembrie 1924
România Eroică – Cultul eroilor noștri, Revista Societății ”Mormintele Eroilor”, Nr. 7-8/1924, p.p. 3-4.

Cuvântarea Președintelui consiliului de miniștri, I.C. Brătianu 1923
România Eroică Nr. IV Aprilie-Mai 1923, p.p. 12-13

”Ție, care ai împărtășit și care pe veci întrupezi puterea înviorătoare a sublimelor aspirațiuni, credința mântuitoare a truditelor înfăptuiri, rodirea înălțătoare a nețărmuritelor jertfiri, un popor recunoscător îți închină prinosul său de dragoste, de venerațiune și de slăvire, prinos datorit vitezei și scumpei noastre oștiri, fală a neamului și chezășie a viitorului său.
Pentru noi cei de astăzi, de sub piatra ta se ridică, măreață și cutremurătoare, viziunea vremurilor sfințite de avântul epic al supremelor hotărîri, de jertfele fără preget, de suferințele și veghélé din restriște, stăpânite de obștească credință și neînfrântă stăruință.
Mormântul tău, izvor de viață ca și crucea Mântuitorului, dă viață fără sfărșit acelor pentru care te-ai jertfit și cărora vitejia ta le-a dobândit, dreptatea după veacuri de urgie. Răsplata necurmatelor dureri și neclintitelor credințe.
Către tine se îndreaptă toată dragostea celor cari au plâns, toată mândria celor cari n`au desnădăjduit.
În jurul tău se întinde, în largele-i hotare, adevăratul monument al gloriei tale, România Mare, întemeiată de însușirile de viață și de propășire ale neamului și neperitoare ca și ele.
De lângă tine, care ești al nimănui și ești al tuturor, mântuirei a Unirei și a solidaritățeì, răsare mai limpde și mai stăpânitoare conștiința marilor datorii.
În mersul ei ascendent, cu puteri neîncetat sporite, patria își va îndeplini marea ei misiune în viața de frăție și de civilizație a Dunărei și a Orientului.
Cu cât mai măreț va rodì munca ei însuflețită, cu atât mai tare va străluci amintirea celor ce i-au îngăduit-o. Iar la zile de cumpănă și de răstriște pilda lor va fi sprijin pentru cei care ar slăbì, izvor de îmbărbătare pentru cei care ar șovăì.
Pe acest deal al Filaretului, câmpie a Libertăței, unde la 1848 s`au proclamat principiile Renașterei române, și unde 58 de ani mai târziu s`au serbat odele Domniei Regelui Intemeetor – în tine, într-al cărui nume necunoscut se cuprinde întreaga jertfă adusă desăvârșitei unităței naționale urmașii fără sfârșit vor slăvì toată energia creatoare a României, - în tine ei vor cinstì pe toți acei cari cu cugetul și cu trupul au trudit fără preget, și au izbândit în seculara și dramatica epopee a Neamului.
Prin opera ta se încunună virtutea națională de pretutindeni și de totdeauna.
De lângă tine se desprind în lungul șir al vremurilor, păstorii și plugarii, sfetnicìì și vìtejì, Voivozii și Regii, femei și bărbați, ceì carì au muncit, ceì carì au rostit, cei care au luptat toți câți au perit cu statornicie, sau au biruit cu jertfă pentru a păstra ființa Neamului și a-i asigura întregi destinele lui.”

La sfârşitul Primului Război Mondial, România a obținut în urma acordurilor de pace semnate în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris, recunoaşterea internaţională a înfăptuirii unui deziderat naţional, făurirea României Mari. La acest moment de împlinire naţională s-a ajuns datorită jertfei a peste 330.000 de militari români căzuţi la datorie pe teritoriul Patriei şi în străinătate.
Cultul eroilor români devenise o datorie morală a statului român, o responsabilitate pe care România şi-o asumase prin semnarea tratatelor de la Versailles şi St. Germaine en Laye, care prevedeau printre altele, obligativitatea întreţinerii mormintelor militarilor îngropaţi pe teritoriile statelor foste beligerante – inclusiv mormintele prizonierilor şi internaţilor civili morţi în captivitate – precum şi a operelor comemorative de război dedicate acestora.
În acest context, prin Decretul regal nr. 4106 din 12 septembrie 1919, sub direcţia Ministerului de Război, s-a înființat Societatea „Mormintele Eroilor Căzuţi în Război“, având scopul de a identifica, centraliza şi amenaja pe teritoriul României, mormintele tuturor militarilor români sau străini, „căzuţi în timpul şi din cauza războiului”, precum şi a tuturor celor care „au căzut, îndeplinind un serviciu comandat, la oricare din formaţiunile armatei”. Ulterior, prin Legea din 02 iunie 1927, Societatea „Mormintele Eroilor Căzuţi în Război“ şi-a schimbat denumirea în Societatea „Cultul Eroilor“
Scopul înființării societății a fost expus pe larg de generalul N. Negreanu în numărul 1-2 din 1934 al revistei România Eroică, din care redăm un fragment.

Societatea ”Cultul Eroilor”
– La împlinirea a 15 ani de activitate –
(fragment)

Ființa și rostul societății noastre au fost determinate ca urmare a războiului mondial, la care și țara noastră a participat. Din prevederile art. 225 și 226 ale tratatului de pace dela Versailles rezultă câteva principii cardinale cu privire la opera Cultul Eroilor:
Să se impună națiunilor foste beligerante întreținerea tutulor mormintelor ostașilor îngropați pe teritoriile țărilor respective.
Să se recunoască orice comisiune însărcinată cu identificarea mormintelor, sau cu ridicarea monumentelor comemorative și înlesnirea acestora, ca atare, pentru îndeplinirea acestor misiuni.
Să se înlesnească repatrierea osemintelor, cu respectarea, bineînțeles, a legislațiilor naționale și a normelor higienice.
Mormintele foștilor prizonieri de război și ale foștilor internați sunt asimilate mormintelor militare.
Să se procure națiunilor interesate listele complecte ale morților în timpul războiului, cu toate informațiunile trebuitoare pentru identificare: numele, gradul, regimentul, numărul mormântului, locul înhumării (cimitirul, situația), data morții, etc.
Pentru aplicarea principiilor enunțate mai sus s`au creiat diferite instituțiuni, după cum suntem informați, până acum, în următoarele țări:
Belgis: una, la ministerul apărării naționale, serviciul geniului; alta la acelaș departament, la serviciul mormintelor de război.
Germania: are două asociațiuni care sunt patronate de Reich.
Anglia: are o comisiune patronată de Stat.
Franța: are una oficială, la Ministerul pensiunilor; alta, particulară.
Italia: are una la ministerul de război, în Roma; alta, la Padova.
Jugoslavia: are una oficială, la ministerul justiției; alta particulară.
Austria: are nouă comisiuni patronate de Stat.
Polonia: are una la ministerul muncii.
Cehoslovacia: are una oficială, la ministerul apărării naționale; alta particulară.
Ungaria: are una, la ministerul de război.
România: are una oficială, la ministerul apărării naționale, secretariatul general: societatea ”Cultul Eroilor”.

Iată, pe scurt, istoricul societății noastre:
În 1919, o comisiune, instituită ad-hoc, de către ministerul de război, elaborează un proect de instrucțiuni, prin care se fixează norme pentru organizarea cimitirelor militarilor morți în război (”Monitorul Oficial”, Nr. 99, din 21.VIII.1919 pag. 5481/2).
Prin decretul-lege Nr. 4106, din 1919, sub înaltul patronaj al M. S. Reginei Maria, se înființează societatea Mormintele Eroilor căzuți în război, întocmind și statutul acestei instituțiuni (”Monitorul Oficial”, Nr. 123. din 1919). Tot atunci i s`a recunoscut, acestei societăți, și calitatea de persoană morală; iar, în 1924, calitatea de persoană juridică.
La 29 Aprilie, decretul-lege Nr. 1693 statornicește problema exproprierilor și a lucrărilor comemorative.
În 1927 sunt modificate unele articole din statutul arătat mai sus.
Abrogându-se decretele-legi, mai suscitate, rămâne în vigoare ”Proectul de lege asupra regimului mormintelor de război din România”, care e votat în ședința Camerei dela 19 Maiu 1927 (”Monitorul Oficial” Nr. 119, 2.VI.1927).
Această lege se ocupă cu următoarele puncte:
Ocrotirea mormintelor de război (art. 1), Asimilarea, ca morminte de război, a mormintelor cercetașilor, a surorilor de caritate, a invalizilor și a Românilor căzuți în decursul veacurilor pentru dezrobirea și înălțarea Neamului românesc (art. 2). Punerea, sub aceleași condițiuni, a Eroilor naționali și foști beligeranți, foști prizonieri și internați (art. 3). Socotirea de monumente publice a tutulor monumentelor, a construcțiilor și a edificiilor înfăptuite pentru comemorarea Eroilor (art. 4). Se legiferează îngrijirea și păstrarea mormintelor de război (art. 5-7).
Se legiferează modalitatea comemorării ”Ziua Eroilor, la Înălțarea Domnului, care este la 40 de zile după Paști; asemenea construirea cenotafului pentru ”Eroul Necunoscut”, Cartea de Aur, etc, (art. 8-12).
Se legiferează expropierea terenurilor necesare pentru mormintele de război și pentru lucrările comemorative. (art. 13-23).
Se reglementează normele privitoare la subvenții, taxe, impozite, acțiuni, acte, convențiuni, donațiuni, etc, pentru”Cultul Eroilor”.
Ministerul apărării naționale pune la dispoziție personalul necesar. În timp de război societatea ”Cultul Eroilor” trece la armată.
Se legiferează obligativitatea întreținerii și a pazei mormintelor și a cimitirelor zise de război de către județe și comune. (art. 24-29).
Totodată, se schimbă denumirea societății numită, până atunci, Mormintele Eroilor căzuți în război, în Cultul Eroilor (art. 24 din legea 1927).

General N. Negreanu

În contextul sărbătoririi, în luna septembrie a.c., a 103 ani de la înființarea, la data de 12 septembrie 1919, a Societății „Mormintele Eroilor Căzuţi în Război“ (denumită societatea „Cultul Eroilor“, începând cu anul 1927), prezentăm, în continuare, articolul publicat în revista România Eroică la împlinirea a 10 ani de activitate a societății, cu prilejul organizării – la data de 16 mai 1929 – a unei expoziții omagiale pe această temă.

Expoziția Societății ”Cultul Eroilor”
(PARCUL CAROL I PAVILIONUL BANAT)

În cursul acestui an Societatea împlinind 10 ani de activitate a organizat o expoziție în legătură cu cultul eroilor.
Această expoziție s`a inaugurat la 16 Mai a.c. în prezența A.S.R. Principesa Elena și a Î.P.S.S. Patriarhului Dr. Miron Cristea, Înalt Regent, Președintele Soc. „Cultul Eroilor“.
Guvernul a fost reprezentat prin Domnul Iuliu Maniu președintele Consiliului de Miniștri, general Cihoski Ministrul de Răsboi, Costăchescu Ministrul Instrucțiunii, Gr. Iunian Ministrul Justiției, I. Mihalache Ministrul Domeniilor, Pan Halipa Ministrul Lucrărilor Publice, Mironescu Ministrul Afacerilor Străine, Eduard Mirto Subsecretar de stat la Interne. Din partea armatei au asistat d-nii: G-ral de Corp de Armată, Mărdărescu, G-ral de Divizie Petalla G-ral de Divizie Rudeanu, G-ral D. Popescu Secretar General al Ministerului de Răsboi, General Panaitescu Comandantul Corpului II Armată, General Eracle Nicoleanu Prefectul Poliției Capitalei, General Manolescu directorul general al Societății, General N. Negreanu director superior și Lt.-Colonel Makarovitsch director, D-nul Căpitan Vittorino Vespassiani de la Legația Italiană.
Î.P.S.S. Patriarhul, Președintele Societății a ținut următoarea însuflețită cuvântare:

ALTEȚĂ REGALĂ ȘI
IUBIȚI CREDINCIOȘI

Înțeleptul Solomon în ale sale „Proverbe“, ne spune: ”Până ajungi la cinste, trebuie să suferi mult”.
Tot astfel datu-i-a fost poporului nostru românesc să sufere nesfârșit de mult, timp de veacuri, până să ajungă la cinstea de care se bucură astăzi printre popoarele europene.
Și drept răsplată a îndelungatelor și grelelor noastre suferinți, bunul Dumnezeu ne-a făcut parte să ne vedem visul nostru împlinit, sub sceptrul prea gloriosului adormit întru Domnul Rege Ferdinand I.
Sângele din belșug jertfit al ostașilor vechiului Regat frământatu-s`a cu glia strămoșească, formând temelia solidă, pe care s`a ridicat edificiul mândru al României Mari.
O nobilă și pioasă și patriotică datorință ne îndemna, să cinstim memoria celor ce prin jertfa lor ne-au adus întregirea Neamului.
Din nevoia de înfăptuire a acestei înalte îndatoriri naționale, a luat naștere în 1919 Soc. „Mormintele Eroilor“, devenită azi „Cultul Eroilor“, chemată fiind ca prin opera sa să vorbească viitorimii despre jertfele și izbânzile noastre, despre frumusețea virtuților ostașilor noștri, despre nezdruncinata tărie din toate timpurile ale sufletului românesc, unul și indivizibil deapururi.
Pornită după îndemnul și sub înalta oblăduire a M.S. Reginei Maria, Soc. „Cultul Eroilor“ capătă în curând o estindere nebănuită.
Din toate colțurile Țării întregite răsar energii nouă pentru închegarea și desăvârșirea operei M. Sale.
Chemat să prezidez activ această societate, am primit fiind convins că pilda de jertfire pentru mântuirea altora, a lui Hristos – Dumnezeu omul care stă la temelia creștinismului, nicăieri n`a fost mai mult urmată decât prin înălțătoarele jertfe ale ostașilor noștri răsărite din iubirea de lege, de rege, de glia strămoșească și din iubirea cătră frații, cari așteptau să fie mântuiți de perzania lor în massa străinilor.
Opera Soc. „Cultul Eroilor“ nu este dar numai împlinirea unei îndatoriri de pietate și recunoștință față de cei căzuți, ci și de concentrare a acestor pilde la locuri de onoare, de unde să influențeze educativ generațiile viitoare. Ea este piedestalul, pe care trebuie să se edifice întreaga noastră conștiință națională, pentru ca la lumina trecutului glorios, să pregătim temeinic viitorul sufletesc al Neamului, a cărui unitate sufletească odată desăvârșită să nu poată fi sfărâmată de nici-o putere pământească.
Crezul acesta moral, inspirat din adâncimea învățăturilor creștine, atât de glorios ilustrate de atâția eroi, ale căror morminte le îngrijim formează piatra din capul unghiului operii noastre.
Și trebue să mărturisesc, că ostenelile noastre de 10 ani n`au fost zadarnice.
„Ziua Eroilor“, sărbătorită cu atâta însuflețire în toate colțurile Țării noastre și de toate popoarele cu care conviețuim pe pământul nostru strămoșesc, este o luminoasă dovadă că roadele osîrdiilor noastre sunt frumoase.
Această înfrățire între toți cetățenii acestei Țări, fără nici-o deosebire de origine etnică, sau confesiune, este o indicație destul de vorbitoare despre spiritul înțelept ce însuflețește poporul românesc în cele mai înalte manifestări ale sale.
Deși cu mijloace materiale restrânse, Soc. „Cultul Eroilor”a reușit să-și îndeplinească în cursul celor 10 ani de activitate de până acum o foarte bună parte din înaltele sale îndatoriri.
Opera este nesfârșit de vastă, dar munca necurmată ce se desfășoară de Societatea noastră și în întreaga Țară este o chezășie că în scurt timp vom izbândi pe deplin.
Nevoind a lăsa nici acest prilej să treacă, exprim recunoștința noastră tuturora acelor care s`au învrednicit a sluji opera sfântă ce urmărim, ușurându-ne sarcina.
Spre a înfățișa tuturor în pilde vii opera sa, Soc. „Cultul Eroilor“, cu prilejul împlinirii a 10 ani de activitate, a organizat această expoziție, în care sunt realizate, atât cât mijloacele o permit, modele din lucrările sale executate pe teritoriul Țării, cât și manifestările stârnite în opinia publică prin activitatea societății.
Osebit prin această expoziție se urmărește să se facă cât mai cunoscută opera societății și modul său de a lucra.
Doresc ca munca noastră de până acum să constituie un imbold pentru toți de a ne ajuta în greaua dar nobila sarcină ce ne-am luat, pentru ca opera noastră să fie desăvârșită, arătând tuturor, că țara n`a dat uitării nici după moarte pe aceia, cari i-au dat ei totul: viața. Slavă lor!

Apoi Domnul general Manolescu Directorul General al Societății a dat lămuriri asupra obiectelor expuse în legătură cu cultul eroilor și activitatea Societății.
În ziua de 18 Mai expoziția „Cultul Eroilor“ a fost vizitată de M.S. Regina Maria. Atât M.S. Regina Maria cât și A.S. Princepesa Elena au rămas foarte impresionate în fața troițelor executate în Atelierele Societății, a fântânelor comemorative de eroi, semnului aducerii aminte ce se așează pe fațadele caselor, unde au trăit și unde au învățat să-și facă datoria ostașii români căzuți în răsboi, cât și a diapozitivelor ce reprezentau cimitire de onoare și lucrări comemorative, precum și a tuturor obiectelor expuse în legătură cu cultul eroilor.
Atât M.S. Regina și A.S.R. Principesa Elena, cât și membrii Guvernului, apreciind activitatea înălțătoare desfășurată de Societate au exprimat mulțumiri și felicitări conducătorilor pentru modul cum au înțeles să desăvârșească această pioasă operă națională, spre cinstirea memoriei ostașilor căzuți în răsboi și spre mângâerea urmașilor lor.
Expoziția rămâne deschisă până la 19 Iunie și poate fi vizitată de oricine. În interiorul expoziției se află lucrările menționate în următorul program.

Cartea Neamului 1916-1919.
Relicve dela eroii răsboiului de întregire.
Cărți vechi și Hrisoave din trecutul românesc.
Proiect de osuar monumental pentru eroi.
Așezarea eroilor în osuar.
Model de sarcofag.
Fântâna Eroilor din Toplița (miniatură).
Cimitirul Eroilor (miniatură).
Proect de troiță cișmea pentru comemorarea eroilor.
Semnul «Aducerii Aminte» aplicat pe o casă.
Proect de banchetă de odihnă cu «Semnul Aducerii Aminte».
Macheta Mausoleului de la Mărăști (Soc. Mărăști).
Diapositive – Vederi de Cimitire de Eroi și Monumente comemorative.
Câți-va oameni de seamă din trecutul Neamului Românesc.
Proect de Fântână monumentală pentru comemorarea eroilor.
Proect pentru «Cartea de Aur».
Proecte de «Iconostas» pentru Cartea de Aur.
Albume de Troițe Cimitire și Monumente existente.
Publicațiunile Societăței ”Cultul Eroilor”.
Diagrame rezumative.
Diferite proecte de Monumente și Troițe comemorative.
Harta României întregite cu arătarea stadiului lucrărilor de centralizări de eroi și organizări de cimitire.
Harta României întregite cu arătarea stadiului lucrărilor comemorative.
Fotografii de Eroi (Colecția Societăței în curs de complectare).
Diferite machete de Troițe și Monumente comemorative.
Câteva Registre de Cimitire de Onoare.
Macheta Mausoleului eroilor italieni Ghencea.
Modele de Troițe comemorative de stejar, marime naturală.
Modele de Troițe comemorative de piatră marime naturală.
Modele de poartă românească (miniatură).
Tabloul situației Mausoleelor din Țară.
Flori și plante din sera Societății.

Toate modelele expuse sunt executate în atelierele Societății Cultul Eroilor Ghencea.
Expoziția Cultul Eroilor este realizată cu concursul artistic al Domnului Pictor Gh. Chirovici.
La această expoziție expun lucrări și proecte următorii artiști sculptori și arhitecți:

S. Baloșin             P. Șerbănescu           Burcă                Mățăuanu
C. Nanescu           Stopa                         Bârlad              Mac Constantinescu
G. Simota             V. Ștefănescu            Becker              Onofrei
Fl. Stănculescu     I. Ștefănescu             Bordenache      Tudor
Cristinel                 Babic                        Hette                 Var

România Eroică Anul X – Nr. 5 Mai 1929 p.p.19, 20.

La trei ani de la înființarea sa, la 12 septembrie 1919, Societatea „Mormintele Eroilor căzuți în Război“ publica în numărul III al revistei România Eroică, Darea de Seamă a Adunării Generale a Societății, cuprinzând un rezumat al bilanțului activității pentru anii 1921-1922. După cum reiese din prezentarea de mai jos, materialul reprezenta un volum de 80 de pagini, conținând toată activitatea depusă de către membrii societății, în cei doi ani de referință.

Asupra Adunărei Generale a Soc. Mormintele Eroilor Căzuți în Războiu

Joi, 15 iunie trecut, la ora 4 după prânz, a avut loc în sala de arme a Cercului Militar din Calea Victoriei, București, Adunarea Generală a Soc. Mormintele Eroilor, căzuți în războiu, sub preșidenția I.P.S. Mitropolit Primat al României, Miron Cristea, care e și Președintele activ al Societăței.
Membrii fiind în numărul cerut de statute, s`a dat lectură Dărei de Seamă a Comitetului Central al Societăței asupra activităței ei pe anul 1921-1922, care activitate este rezumată într`un volum de aproape 80 de pagini imprimat, unde se găsesc toate datele și toată munca depusă în cursul anului 1921-22 atât de Comitetul Central cât și de către toate Comitetele filiale din țară, cum și rezultatele și succesele dobândite în misiunea propusă prin statutele și regulamentul Societăței.
Spre a se vedea toată desfășurarea de energii și sacrificiile făcute de Societate în misiunea ei, nu se poate vedea mai esplicit și documentat decât procurându-ți această Dare de Seamă.
Totuși, de și spațiul nu ne îngăduie a reda și noi cifrat această nobilă și înălțătoare activitate a ei, vom da numai un scurt rezumat în aceea că, în cursul anului budgetar, trecut, al Societăței, Comitetul Central împreună cu Comitetele din provincie, a înființat un număr destul de însemnat de cimitire, împrejmuindu-le și înfrumusețându-le cu plantații de arbori și flori și cu aleie; iar în unire cu Comitetele Mormintelor Eroilor din Străinătate, și a delegațiilor Crucei Roșii Franceză, Engleză și Americană, a înființat și sprijinit la îngrijirea cimitirelor de eroi prizonieri români din Italia, Franța, Germania, etc., și care cimitire după ilustrațiile redate în revista noastră, nu pot face decât cinste atât sprijinitorilor noștri aliați, cât și Comitetului nostru Central.
Tot societatea, ca și în exercițiile trecute, a procedat la deshumarea a zeci de mii de eroi români, francezi, etc., căzuți pentru patrie pe meleagurile pământului românesc: pe cei ceruți de familii i-a transportat la cimitirele din localitățile cerute, iar restul, pe acei împrăștiați sau acoperiți de tranșee i-a îngropat la cimitirele de Eroi. Tot societatea a încurajat ridicarea de monumente pentru comemorarea actelor de vitejie și a marelor jertfe a armatei noastre pentru înfăptuirea marelui nostru ideal istoric; a ridicat un număr însemnat de troițe pe mormintele ofițerilor și a vitejilor morți, care s`au deosebit prin actele lor de bravura pe câmpul de luptă. Afară de aceasta, Comitetul Central a încurajat și partea sufletească a operei sale, sprijinind și un organ de publicație, care azi ca tehnică și ca conținut și-a dobândit un loc de cinste printre publicațiile de educație națională dela noi și care organ e însuși revista noastră și în care redăm această lămurire asupra Adunărei Generală a Societăței Mormintele Eroilor.

Ioan Dragoslav
România Eroică Nr. 3, iunie 1922

Voluntara
Episod din luptele de la Mărășești de R.M.

În cripta eroilor din Mausoleul Neamului dela Mărășești, printre osemintele eroilor cunoscuți și necunoscuți așezate acì, spre veșnică odihnă, sunt și o mână de oseminte mici, ale unui copil, să tot fi avut 16 ani.
Aceste oseminte încununate și ele de aureola zilelor de glorie ale Neamului Românesc, sunt ale fecioarei Maria Ion Zamfir din Mărășești, iar împrejurările în care această copilă a căzut jertfă nechemată dar primită pe altarul de sacrificii al răsboiului nostru de întregire, sunt pe cât de simple pe atât de duioase și iată cam cum se toarce firul povestirei acestor împrejurări.
Erà în preajma luptelor dela Mărășești. La observatorul dela Rateșul lui Haret (Putna), nu departe de Răzoare, erau 2 ostași. Unul se urcase într`un copac înalt de unde putea să vadă mai bine mișcările inamicului și comunica cele ce vedeà celuilalt soldat, care în genunchi, lângă copac, le transmiteà prin telefon la postul de comandă.
Bombardamentul era rar și de o parte și de alta; când și când câte o vâjâitură urmată de trăznetul exploziei, pe când gloanțele, țiuiau și sbârniau într`una ca niște roiuri amestecate de țânțari și albine uriașe.
Deodată ostașul din copac băgă de seamă că vorbește singur și că tovarășul lui de jos nu mai comunicà nimic la telefon. În acelaș moment telefonul prinse a sbârnâi, dar înăbușit, ca și cum ar fi fost închis într`o cutie. Fără a se uità în jos, spre a nu pierde din ochi mișcările dușmanului, strigă la el:

”Mă, da tu de ce taci? N`auzi cum sbârnâe telefonul? Hai! Spune că și pe sub geana
delușorului din dreapta au prins a se strecurà infanteriști… Hai zi! Ce taci?...D`apoi tu ăi fi dormind acù? Și de data asta uitându-se în jos își văzù tovarășul răsturnat peste telefonul care sbârnâià într`una.
Cam pricepù el ce s`a întâmplat și cu o strânsoare de inimă își mai aruncă odată ochii de cercetă zarea și se coborî repede din copac.
Telefonistul căzut peste aparat, era mort. Un glonț îl răzbise drept în inimă și se stinsese fără strigăt, fără gemet, așà deodată cum ai stinge o lumânare... Și telefonul sbârnâia într`una… Pe semne comandantul aveà zor să știe ce mai face inamicul. Dar ostașul coborît din pom, lasă că erà amărât de moartea camaradului, dar știà și nu prea știà bine seama telefonului și luându-l în mână începù a-l sucì și a-l învârtì doar de i-o aflà meșteșugul. Tot strângându-l de ici, apăsându-l colo și vorbind în pâlnie se pomeni ca o nemerì, căci fu auzit și întrebat ce s`a întâțmplat și ce mai este, iar el raportă scurt și repede cele văzute și întâmplate, cerând un om în locul celui căzut.
Dar oameni pentru telefon nu mai erau, toți cei rămași până acum teferi stau cu arma în mână, gata să năvălească în dușman, așà că ostașul nostru primì ordinul de a observà și comunicà singur cum va putea mai bine.
Tocmai se uità să-și aleagă un loc unde să poată vedeà bine și de jos, când, zări pe cineva din spre sat alergând spre dânsul, și rămase uimit, când se pomeni lângă el cu o fată, cam bălae, chipeșă și vioaie care-i zâmbià cu prietenie, dar care încremeni și lăcrăma când dădù cu ochii de cel întins fără suflare lângă copac.
Ostașul încremenì și el o clipă cu ochii la fată, că erà mândră și-i aminteà pe soru-sa și pe toate fetele de o seamă rămase acolo în satul ocupat de dușman. Dar își reveni și reamintindu-și însărcinarea ce avea și care nu suferea întârziere, întrebă pe fată, ca una ce cunoșteà locul mai bine, de unde s`ar vedeà de jos mai bine zarea spre dușman.
Pe semne că fata erà deșteaptă și curagioasă și pricepù numai decât ce s`a întâmplat și încurcătura ostașului, că răspunse:
Apoi numai din copacul ăsta se poate vedeà bine, dar d-ta cu telefonul nu te poți suì
și eu la telefon nu pot vorbì, așà că am să mă sui eu în copac și ți-oi spune tot ce oi vedea câtu-i e zarea.
Ostașul vru să se împotrivească, mai ales că gloanțele roiau acum mai dese și
bombardamentul de artilerie se întețise și el, dar rămase pe buze cu cuvintele:
Nu te urcà, că te împușcă..., pe când fata sprintenă se și cățără ca o pisică în copac
și cât ai clipì fu în vârf de unde-i strigă:
Nu te teme că mă împușcă, că ori nu mă vede, ori de m`or vedeà, vede că`s femee
și doar nu se răsboiesc ei cu femeile…
Socoteală copilărească, dar nu erà vremea acum de nici un fel de tocmeală. Ostașul tăcù și fata cercetând zarea începù să spuie ce vede, însă în loc să stea mai ascunsă, în frunziș, sau după tulpină, ea se tot aplecà, se cățărà tot mai sus, dând crengile și frunzele la o parte spre a vedea mai bine mișcările de împotrivire ce făceau ai noștri, și care-i bucurau sufletul de-i luminà fața ca la îngeri.
Un obuz căzut în apropiere explodă cu o detunătură ca de trăsnet...
Dă-te jos!, strigă soldatul către fată, îngrijat acum mai mult de soarta ei.
Fata râse:
Nu mă dau, că nu mi-e frică, și apoi ia te uită ce de mai Nemți vin dinsprte colțul

pădurii. Rânduri, rânduri ies și se tot avântă spre ai noștri!!...
Înmărmurit de curajul fetei, ostașul nu-i mai zise nimic, ci comunică la telefon spusele fetei.
Dar, un alt obuz venì urlând ca o spaimă de cutremura cu el întreg văzduhul și se abătu cu un trăsnit mai năprasnic, de data asta chiàr în fața copacului la câțiva pași...
Sfărâmăturile împreună cu pământul răscolit împroșcă tot copacul și ... telefonul sbură împreună cu mâna ce-l țineà...
Când ostașul se deșteptă din emoțiunea în care-l aruncase explozia și durerea ranei sale, se uită în copac. Fata nu mai erà. Îngrozit plecă ochii în jos spre a vedeà ceiace ghicise: Fata zăceà jos într`un lac de sânge ce-i curgea din cap. O schijă de obuz o lovise în frunte.
Se târî până la ea. Era fără suflare. Câteva raze de soare strecorate printre frunzele copacului îi mângâiau obrajii.
Atât a fost...
Postul de observație dela rateșul lui Haret își făcuse până la sfârșit datoria, iar duhul răsboiului primise pe lângă jertfele ce-și alesese și pe aceia ce se oferise singură.
... Nu i-a fost dat să trăiască, să fie soață, să fie mamă duioasă cum e chemarea femeilor în lume, ci în locul îmbrățișării mirelui, i-a fost dat copilă încă, îmbrățișarea de foc a glontelui ucigător, iar din sângele ei nu i-a fost dat să nască prunci, ci nevinovat și generos a curs pe pământul iubit ce până ieri cutreerase și însemnase cu toate amintirile copilăriei ei.
Odihnește-te în pace copil viteaz care ai nesocotit moartea, la loc de cinste, alături de camarazii tăi căzuți ca și tine vitejește pe câmpiile străbune, pentru apărarea și întregirea lor și fiți siguri cu toții că dacă toate trec și toate se uită în lumea asta, sacrificiul vostru glorios este veșnic, fiind pecetluit cu sângele vostru pe pământul ce ați apărat și înscris cu litere de văpae în chiar veșnicia în care ați intrat.
VII 1.24 R.M.

România Eroică Nr. 5-6/1924 pp.2-3.

Anul acesta se împlinesc 90 de ani de la inaugurarea, la data de 9 octombrie 1932, a monumentului eroilor din Comuna Fratoștița, Jud. Dolj. Cu acest prilej, redăm articolul publicat în numărul 10-12, Octombrie-Decembrie 1932 al revistei România Eroică despre acest eveniment.

MONUMENTUL EROILOR DIN COMUNA FRATOȘTIȚA
(fragment)

În ziua de 9 Oct, 1932 s`a serbat desvelirea monumentului eroilor din Comuna Frătoșița, Jud. Dolj, în prezența clerului și autorităților, cu această ocaziune s`a relevat activitatea culturală depusă de această comună.
Datorită membrilor „Casei Naționale de sfat și citire“ din această comună, s`au strâns până în prezent peste 1500 de cărți, 10 reviste populare în abonament anual, etc.
În cadrul frumoasei activități, s`a instalat un aparat de Radio, se urmărește apoi promovarea și întreținerea obiceiurilor românești în port, jocuri și cântece, se caută reînvierea cusăturilor românești prin instituire de premii pentru cele mai bune realizări.
Frumoasele rezultate căpătate în urma muncii depuse de cetățenii acestei Comune și mai ales de D-l Căpitan Ureche, președintele Casei de Cetire și al Comitetului de Construcție al Monumentului, pot servi drept pildă tuturor locuitorilor acestei țări.
[…]
E.M.K.
România Eroică Anul XIII – Nr. 10-12, Octombrie-Decembrie 1932, p. 18.

În toamna anului 1916, a avut loc bătălia de la Brașov pentru apărarea trecătorilor din Munții Carpați. În acest context, s-au desfășurat luptele de la gara Bartolomeu, pe care Gazeta Transilvaniei le invoca în articolul publicat în anul 1921, și pe care urmează să îl redăm în continuare.

„O SERBARE PIOASĂ

Ținutul Bârsei ca și orașul Brașov, au fost în toamna anului 1916 teatrul unor lupte sângeroase și disperate. Nevoită să se retragă în fața inamicului superior ca număr și armament, unitățile armatei Române, au susținut o luptă pe viață și pe moarte, cedând numai după sângeroase ciocniri terenul.
Mulți eroi, în cea mai mare parte necunoscuți și-au găsit moartea pe aceste câmpii, în luptele din preajma Brașovului și mai ales în luptele de la Gara Bartolomei.
Osemintele acestor eroi au fost adunate de mâini pioase într`un cimitir comun lângă gara Bartolomei pentru aducerea aminte a generațiilor de mâine, pentru recunoștința ce o datorăm celor ce s`au jertfit pentru neam.
Cea mai grăitoare dovadă, despre recunoștința ce o datorăm desrobitorilor Ardealului, au dat-o însăși iubiții noștri Suverani, cari au ținut să fie de față la această serbare pioasă.

Baia de sânge de la Bartolomei

Unul din cele mai sângeroase episoade ale luptelor din toamna lui 1916, s`a petrecut fără îndoială la Bartolomei. Armata a II română fiind în retragere, o companie din regimentul 45 infanterie (Vlașca) primise ordinul să oprească înaintarea inamicului desfășurându-se în linie de trăgători dealungul liniei ferate, iar o altă jumătate de companie sub conducerea căpitanului Christescu, dincolo de gara Bartolomei.
Armatele inamice înaintau din trei direcții din spre Făgăraș, Sf. Gheorghe și Feldioara.
Timp de 2 zile unitățile românești așezate dealungul liniei ferate, au susținut lupta care se desfășurase între Sf. Petru și Brașov, oprind înaintarea dușmanului și înlesnind astfel retragerea grosului armatei Române.
A fost o lupta uriașă, în cursul căreia compania și jumătate din regimental 45 își cheltuise întreaga muniție.
Inamicul văzând rezistența îndârjită ce i se opunea, crezu că are în fața sa o puternică ariergardă românească. Concentră deci forțe și mai mari și în noaptea spre 10 Octombrie, efectuă trecerea liniei ferate mai sus de Bartolomei, silind jumătatea de companie să se retragă din fața inamicului.
Prin retragerea aceasta subită, în decursul nopței, aripa stângă a liniei de trăgători care se află înșirată dealungul căei ferate de dincoace de gară rămase descoperită și neînștiințată de cele întâmplate.
Inamicul care trecuse astfel linia ferată folosindu-se de întunericul nopței, a strecurat două mitraliere într-un canton de lângă gară, așezându-le într`un canton de lângă gară, așezându-le într`un geam spre flancul stâng al liniei de trăgători, iar în spatele chiar al liniei românești se furișaseră soldați germani înarmați cu granate de mână.
În zorile dimineței de 10 Oct. compania s`a trezit deodată luată din flanc de un foc ucigător de mitraliere. Mulți soldați au căzut chiar în primele momente.
Cei rămași în viață au început să se retragă. Făcând însă câți-va pași înapoi au fost întâmpinați cu granate de mână. Din cei 250 de soldați câți se găseau acolo nici unul nu a scapat cu viață. Toți au fost uciși în mod barbar din flanc și din spate.
Actul acesta de cruzime pe care-l recunoaște și inamicul în descrierea luptei de la Bartolomei, a fost fără de îndoială un act de răzbunare pentru lupta de 2 zile pe care au susținut-o eroii români căzuți.
Imediat după luptă un ofițer inamic a fotografiat linia de trăgători cu soldați români uciși, pe care o reproducem.

Cimitirul și monumentul

Când treci bariera Brașovului vechiu spre drumul Stupinei; ochiul ți se oprește asupra unui nou cimitir care se înalță la dreapta dealungul liniei ferate, pe locul unde acum 5 ani sângele a curs șiroaie...
Este cimitirul eroilor de la Bartolomei, care cu ajutorul d-lui căpitan Iorga, un om de inimă și de inițiativă, a luat în scurt timp ființă devenind un loc pios de pelerinaj pentru toți cei cari știu să prețuiască și să cinstească jertfa neprihănită a mucenicilor unui neam, scăpat prin jertfa lor din lanțurile robiei.
Cimitirul a fost ridicat cu multă trudă deasupra liniei ferate și are o lungime de 250 metrii. Sunt 18 morminte înzestrate cu ornamente, cu straturi de flori și de verdeață.
În mijlocul cimitirului se înalță un monument masiv de o înălțime de aproape 3 metrii. Pe un piedestal masiv, construit din blocuri de piatră, este fixat un vultur – simbolul gloriei veșnice. – Monumentul e încadrat de 8 obuze mari de piatră legate cu lanțuri mari de fer.

Serbarea

Cu toată vremea rece și ploioasă, brașovenii au venit în număr mare la serbarea pioasă pentru inaugurarea monumentului eroilor de la gara Bartolomeiu. Orașul a fost frumos pavoazat – în special calea Victoriei (str. Fântânei) și str. Lungă erau ornate cu verdeață și steaguri.
Ordinea polițienească era ținută de jandarmi și sergenți călări. Serbarea s`a desfășurat impunătoare și în perfectă ordine.
MM, LL, Regele și Regina, însoțiți de A.S.R. Principle Moștenitor și Principesa Maria au sosit în gara de Nord la ora 11, primiți de d-nii prefect al județului, primarul orașului și prefectul poliției. Primarul orașului d-l dr. Schnell, a salutat pe Suverani, oferindu-le tradiționala pâine și sare.
Dela gară s`a format un cortegiu regal de automobile, în cap cu două automobile în cari se aflau șefii autorităților civile.
Sosirea MM, LL la Bartolomeiu a fost salutată cu mii de urale entuziaste. Regele și Principele Moștenitor au trecut în revistă gărzile de onoare ale celor 15 regimente, reprezintate la serbare. În mormintele dela Bartolomeiu sunt eroi, soldați și ofițeri din (..0) regimente, cari au trimis steagurile lor să fâlfâie deasupra monumentului ridicat pentru glorificarea faptelor lor.
Suveranii iau loc în tribună și serviciul divin începe, oficiat de protopopii dr. V. Saftu și Borzea de la Făgăraș și Comănescu dela Codlea, înconjurați de preoții Prișcu și Stinghe (Sf. Nicolae) Maximilian (Brașovul – vechi), Mereț (Cetate), Greceanu (Herman), Simption (Săcele) și Furnica.
Protopopul Brașovului, dr. V Saftu ridică o înălțătoare rugăciune pentru sănătatea MM. LL.și a întregei dinastii, – apoi, inspirit de glasurile eroilor, serafimii în Ceruri, amintește porunca lor la iubire, pace și muncă pentru refacerea țărei.
Prefectul județului, d-l V. Mateescu, într`o descriere a luptelor după un scriitor german, predă monumentul în grija orașului. Termină strigând Trăiască MM. LL. Regele și Regina și Principele Moștenitor.
Primarul Brașovului, Dr. Schnell, citește în românește, angajamentul pios de-a păstra cu sfințenie monumentul eroilor dela Bartolomeiu și aduce omagiul orașului Suveranilor.
D-na general Dragalina, membră a Soc. Mormintele eroilor, aduce mulțumiri pentru felul cum Brașovul știe să aducă recunoștință eroilor. Arată care este datoria noastră față de aceia cari au repus cununa gloriei unui neam întreg.
Cel din urmă ia cuvântul d-l (…) Găvănescu care aduce într`o (…) mai cuvântare, salutul oștirei din corpul VII de armată și încredințarea dragostei și supunerei soldatului față de MM. LL. Regele și Regina. Dovezile acestora sunt jertfele eroilor cari au fost și astăzi sărbătoriți pios în prezența Suveranilor.
Apoi, MM. LL. Principele Moștenitor și Principesa Maria însoțiți de suită depun crini albi pe morminte. M.S. Regele cere să-i fie prezentat căpitanul I. Iorga pe care-l felicită călduros. M.S. Regina, de-asemenea mulțumește căpitanului Iorga pentru ceea-ce a făcut la Bartolomeiu ca să eternizeze sacrificiul eroilor.
Serbarea s`a terminat prin defilarea trupelor și a gărzilor de onoare cu cele 15 drapele. În ovațiuni nesfârșite Suveranii au plecat la ora 1 la gara mare, de unde cu un tren special s`au dus la București.“

(După Gazeta Transilvaniei)
România Eroică nr. 3 din 1921 p.p. 7,8,9.

Luna aceasta se împlinesc 93 de ani de la dezvelirea, în data de 13 octombrie 1929, a monumentului dedicat eroului Lt. Victor Ioachimovici, căzut în luptele desfășurate la Turtucaia, în timpul Primului Război Mondial, la data de 24 august 1916. Evenimentul, la care au participat membrii Societății „Cultul Eroilor“, ai Baroului Ilfov și ai Ministerului Armatei, a fost prezentat în articolul publicat de România Eroică în numărul său din anul 1930, pe care îl redăm mai jos.

Un monument simbolic

La cimitirul militar Belu, în ziua de 13 Octombrie 1929, a avut loc pioasă solemnitate, pentru desvelirea monumentului ridicat de d-l Emil Ioachimovici, avocat, pentru cinstirea Eroului Locot. Victor Ioachimovici, fiul său, mort în luptele dela Turtucaia la 24 August 1916, cât și pentru amintirea tuturor Eroilor căzuți în aceleași lupte, ale căror trupuri luate de apele Dunării au rămas fără morminte. Monumentul simbolizează aceste morminte.
La această solemnitate au asistat: familia Eroului, reprezentanți din partea Societății „Cultul Eroilor“, Baroului Ilfov, Ministerului Armatei și un public foarte numeros.
Un Escadron de onoare pe jos din Regimentul 9 Roșiori cu drapel și muzică a dat onorurile militare.

*
* *

Victor Ioachimovici, doctor în drept dela Paris, locot. în rezervă în Regimentul 36 Vasile Lupu, pleacă la decretarea mobilizării în 1916 să-și facă datoria pe câmpul de luptă atât de însuflețit, încât ultimele cuvinte ce-l despart de cei dragi de acasă, sunt de un eroism impresionant: „De va fi să fim împresurați, eu n`am să mă predau“. Ș`a plecat.
Aceste cuvinte sunt gravate și pe monument. Se avântă aprig în sângeroasa bătălie dela Staroselo. Bulgarii împresoară armata română. Alături de Victor Ioachimovici luptă vitejește Curtovici și Feraru și mulți alții, dar aceștia cad întâi.
Eroul continuă lupta, dar e prea slab față de cei ce-l înconjoară, și preferă moartea decât predarea. Își rupe sabia, iar cu revolverul își descarcă două gloanțe în inimă și se prăbușește în Dunăre.
Acesta îi este mormântul. Ultimele lui cuvinte au fost: „Trăiască România Mare“.

*
* *

Tatăl Eroului a realizat o operă de artă adevărată, cât și de pioasă solicitudine creștinească, înălțând un monument, nu numai în amintirea fiului său, ostaș fără mormânt, dar și întru amintirea și gloria tuturor luptătorilor dela Turtucaia.
Monumentul, prin înfățișarea lui, prin totalitatea imaginelor ce reprezintă, și a simbolurilor cu înțeles adânc ce poartă – el însuși simbolic – este un exemplu și un isvor de inspirație, nu numai pentru operele comemorative pentru Eroi, dar și pentru cultul morților în general.
Această valoare a monumentului, cât și dorința de a pune un model deosebit, la îndemână celor ce vor să comemoreze un scump dispărut, fie din lumea Eroilor, fie din lumea tuturor, ne-a îndemnat să publicăm acest supliment al revistei „România Eroică“, cu descrierea monumentului, explicarea imaginelor și simbolurilor ce poartă, cât și cuvântările înălțătoare ținute la solemnitatea desvelirei.

România Eroică, Supliment 1930, p. 2.

VICTORIA DE LA JIU

Situația, în sectorul Jiului, era îngrijorătoare, pe frontul românesc, către sfârșitul lunii Octombrie 1916.
Comanda armatei 1-a fusese încredințată generalului Dragalina dela Cerna.
Bănățean de fel, blând și prietenos, adânc pătruns de simțul datoriei și al răspunderii, generalul Dragalina era chemat să facă față primejdiei ce apăsa la Jiu.
Ideea lui dominantă era să pronunțe o contra ofensivă viguroasă cu trupele disponibile ale diviziei XI, isbind inamicul de front și să`l lovească de flanc, cu un detașament mixt, ce era să vină din direcția Cerna-Baia de Aramă.
La comanda trupelor grupului Jiu era colonelul Anastasiu.
Deși obosit de drum și de lucru, după o noapte întreagă, Dragalina pornește în susul apei Jiului, în dimineața zilei de 25 Octombrie 1916, ca să îmbărbăteze luptătorii. La Lainici, în munții Gorjului știri vin că patrulele inamice pătrunseseră și se găseau spre sud, între Lainici și Bumbești.
La înapoere în îngustimea defileului, automobilul generalului merge cu năprasnică iuțeală prin locul primejduit al gloanțelor inamice. Patrulele trag, de zor, în generalul curagios și din sutele de gloanțe iată brațul drept lovit. Bravul general se împotrivește să fie evacuat și întârzie pe front: dar nevoit fu trimes în grija spitalului din palatul regal din Capitala țării unde, pansat și operat prea târziu, moare, curând, în ziua de 9 Noiembrie 1916, după celălalt viteaz general Praporgescu.

*
* *

Inamicul își urma înaintarea spre sud.
În seara zilei de 26 octombrie, infanteria inamică scobora prin potecile munților Gorjului; capetele coloanelor zăreau orașul Târgu-Jiu, unde după ordinele lui Falken-hayn, avea să între în ziua de 27 Octombrie.
Trupele românești executau planul rânduit de viteazul general Dragalina, rănit, care se găsea grav bolnav cu harta întinsă pe patul suferinței sale, de unde conducea victoria trupelor dela Jiu, – ce era să-i ilumineze ultimele-i zile și ceasuri, întru realizarea visurilor sale pentru reîntregirea neamului.
Trupele noastre erau așezate în forma unei semi-cerc, în a căruia concavitate intrau trupele inamice. Centrul semicercului era la Turcinești pe apa Jiului de unde trupele românești se întindeau spre răsărit și spre apus.
Aci, la centru, se găsea brigada XXII mixtă, a inimosului colonel Obogeanu, care trebuia să împingă și să străpungă frontul inamic în direcțiunea Tetila-Sâmbotin-Schela.
Pe stânga Jiului spre răsărit era brigada XXI mixtă colonel Jipa, întinsă până la Bumbești care avea să atace inamicul în flancul stâng, fața la vest.
Batalionul maior Trușculescu avea să acopere Târgul-Jiu în spre nord, și să țină legătura cu detașamentul Dejoianu.
Acest detașament, tare de 4 batalioane infanterie, un escadron cavalerie și 2 baterii artilerie venea din direcțiunea Cerna-Baia-de-Aramă: primise însărcinarea să cadă în flancul drept și în spatele inamicului.
Ziua de 27 Octombrie 1916 va rămâne înscrisă, cu litere de aur, în istoria războiului nostru de întregire.

Oșteni români, olteni, par mai îndârjiți ca nici odata: sunt hotărâți să răsbune pe bravul general Dragalina.
Dis de dimineață, inamicul reîncepe mișcarea, spre sud, pe un front larg. E ceață. De abia la ora 10 dimineața, orizontul se limpezește.
Dela această oră începe contra-atacul de front și de flancuri de partea trupelor noastre.
Artileria română bate cu preciziune și cu un real efect în văzul tuturor.
Inamicul e sguduit, e turburat; caută să se împotrivească cu îndârjire.
Năvală oștenilor olteni e năpraznică.
Inamicul se clatină pretutindeni. La centru, bavarezii părăsesc arme; fug în spre Sâmbotin-Schela; cad prizonieri din parte-le.
La dreapta românilor, inamicul e gonit în munți.
La fel se petrec lucrurile în stânga noastră; impetuosul Dejoianu, cu detașamentul său, după un mars de 100 km, făcut în două nopți și o zi, cade în flancul și în spatele inamicului care e silit la retragere și la părăsire de material.
Inamicul, pretutindeni, e silit să se retragă și să lase prizonieri și material pe câmpul de luptă, refugiindu-se în munți.
Sublocotenentul de rezervă Pătrășcoiu, din satul Arsuri, cere voe dela comandantul său pe care o obține, ca să pună mâna pe artileria inamică, care trăgea din acel sat, – ceea ce și isbutește, în cât o capturează noaptea și întoarce tunurile spre inamic, cu care trage.

*
* *

O mică unitate germană se strecurase, din întâmplare, în dimineața zilei de 27 Octombrie în spre vestul orașului Târgu-Jiu.
Orașul era aproape pustiu. Puținii militari rămași, bătrâni, femei și copii erau în case cu polițiștii localității; mai se găseau și răniții din spital.
O vorbă își face drum, în auzul tuturor acestora, ca un curent electric ea străbate prin inimă: cu toții sar în afara orașului ca să răpună dușmanii cari încercau să pătrundă.
Subcomisarul Popilian își adună gardienii, cercetașii și elevii liceului iau arme dela spital dela răniții mai grav; femei, bătrâni, fete, băieți iau ce găsesc în curți; răniții din spitale părăsesc paturile. În fruntea tuturor acestora pune un căpitan rănit la picior, ce se găsea în spital, – cu toții pornesc la pod, pentru apărarea orașului.
Între cercetașii, care au luat parte la această luptă, se afla și cercetașa Ecaterina Teodoroiu care rămânând în rândurile oștirii, a fost înaintată în 1917, la gradul de sub-locotenent, în urma bravurii dovedită și în alte lupte, la care a luat parte.
Lupta îndârjită se deslănțue. Femeile îndeaproape cu bărbații; copiii aduc gloanțe; luptătorii trag și sgomot infernal se aude. Inamicul e zăpăcit că nu-i succede nici o încercare de a pătrunde în oraș.
Sublocotenentul Popilian dă asalt podului cu gardiștii și cercetașii; căpitanul rănit face o întoarcere a inamicului peste apa Jiului cu milițieni.
Răniții sunt transportați pe brancarde, de femei care vin pe linia de foc.
În după amiaza zilei, o companie a Comandamentului 59, din Romanați, aleargă la pod și fugărește inamicul; un grup de cavalerie din detașamentul Dejoianu face prizonieri.
Inamicul de pretutindeni e fugărit sau capturat. A doua și a treia zi, trupele române continuă urmărirea victorioasă. Inamicul perde, treptat, treptat, tot terenul câștigat, e silit la retragere grăbită, care se schimbă în o totală zăpăceală. Până în ziua obștescului sfârșit al viteazului Dragalina, care se interesa de mersul operațiunilor dela Jiu, armata noastră fugărise pe dușman!
Inamicul pierduse mult material de război, mulți prizonieri, avusese mulți morți și mulți răniți.
Victoria noastră dela Jiu a fost recunoscută și de inamici.

N.N.
România Eroică Anul X, 1929, Nr. 11-12, p.p.25, 26, 27.

La data de 23 octombrie 1916, au debutat amplele operațiuni militare pentru apărarea defileului Jiului, în contextul desfășurării Primului Război Mondial. Sacrificiul suprem al generalului Ioan Dragalina, comandantul Armatei Române, precum și implicarea întregii populații civile, femei și copii din orașul Târgu Jiu, în luptele de pe Valea Jiului sunt descrise în articolul publicat de România Eroică în anul 1929, pe care îl redăm mai jos.

Pământul Sacru

Un grup de 200 studenți români, făcând o călătorie de studii la Grenoble în Franța, sub conducerea d-lui Șerban, profesor la Universitatea din Iași, au avut frumoasa idee de a duce într`o urnă, pământ luat de pe mormintele eroilor francezi care dorm în pământul românesc.
Această ideie, care ar părea bizară multora la noi, a produs o puternică impresie în Franța. Guvernul francez a decis ca acest puțin pământ sfințit de sângele și trupul ostașilor francezi morți în România, să fie primit cu mare ceremonie și a delegat pe d-l Honnorat ministrul instrucțiunei publice să asiste la acest act.
În aceste condițiuni, solemnitatea a luat în ziua de 19 Sept. 1920 un caracter înalt. Urna a fost așezată pe o estradă în amfiteatrul din strada vechiului Templu (Vieux Temple) în care se adunase o asistență extrem de numeroasă. Sala era încadrată cu tricolorul francez și român, iar studentele române purtau frumoase costume naționale.
Sau pronunțat înălțătoare discursuri pentru România, de d-nii: Honnorat, Ministrul instrucțiunei publice, Dumas rectorul Universităței din Grenoble, General Marioulet, guvernatorul orașului și al regiunei Lyon, iar pentru Franța au vorbit d-nii Take Ionescu, dr. Profesor Șerban și studentul Popa.
Muzica a intonat „La Marseillaise“, iar corul studenților români imnuri patriotice.
S`a format apoi imens cortegiu, cu o muzică militară în frunte, care a purtat în mod solemn urna cu pământul sacru, în biblioteca Universității, unde se va păstra totdeauna.
Studenții români au lăsat cu acest prilej, cea mai bună amintire populațiunei din Grenoble.
Fie ca faptul acesta să rămână pentru noi toți un frumos exemplu de modul cum se respectă de celelalte națiuni, pământul în care dorm eroii lor.
1) Societatea Mormintele Eroilor prin atașatul nostru militar din Varșovia face cuvenitele cercetări pentru identificarea acestor morminte românești.
România Eroică, Nr. 1/1921, p 15.

Viteji, ce-ați căzut pentru țară,
Ostași ai credinței, soldați,
Vă fie țărâna ușoară
Viteji, ce-ați căzut pentru țară, sub vremea ce trece fugară
Ori-unde`n morminte voi stați,
Vă fie țărâna ușoară,
Ostași ai credinței, soldați!

Mircea Dem. Rădulescu

Ostașul Român

Armata română a început să fie organizată pe baze statornice, din anul 1830. Până la acea dată evenimentele politice nu i-au îngăduit să îmbrace forma în care se găseau celelalte armate europene.
Să aruncăm o scurtă ochire asupra stărilor de lucruri aflătoare în țările românești în timpurile îndepărtate, – care stau la bază, ca motive hotărîtoare, în evoluțiunea armatei românești.

I
În cursul veacurilor, poporul român a știut să lupte, în contra inamicilor cotropitori, datorită darurilor sale firești, instinctive și naționale, așezate de Dumnezeu în o făptură bună, cuminte, răbdătoare și iubitoare de pământ strămoșesc.
Suferințele îndurate, dela cotropitorii țărilor românești, au întărit neamul românesc și l`a pregătit pentru nenumăratele războaie repurtate, pe care le-a dus, în chip minunat, cu vitejie.
În vremurile vechi, cu armamentul rudimentar și improvizat, oștenii români au luptat cu îndârjire demnă de admirat, ducând faima de apărători ai creștinătății în colțul răsăritean al Europei și în toate țările apusene.
Voevozii se așezau în fruntea oștilor românești, pe care le îmbărbătau și le avântau în lupte grele, care se încheiau mai totdeauna, cu victorii de partea românilor.
Războaiele, în trecutul istoriei românești, erau destul de dese – aproape câte o campanie în fiecare an – din pricina deselor încălcări ale țărilor.
Doctrina practicată în războaiele duse de români a fost aceea a apărării teritoriului național, – adică doctrina războiului defensiv.
Numai când a fost vorba de rezolvarea chestiunii reîntregirei neamului românesc, într`un acelaș singur cuprins de țară, atunci armata a purtat război ofensiv.
Multe sunt faptele de arme săvârșite în ultimul război al reîntregirei neamului românesc.
Aceste fapte nu pot să fie descrise în cadrul unui singur articol de revistă.
La ultimul război, în afară de armata activă, de rezerve și de miliții, pe diferitele fronturi largi și pe terenuri accidentate, a luat parte și tinerimea în serviciile dinapoia fronturilor și femeile au servit în spitale.

Generalul Dragalina moare în linia I-a a luptelor din munții Gorjului.
Generalul Praporgescu moare în luptele din munții de pe stânga Oltului.
Moare Generalul Poetaș apărând pământul Basarabiei.
Mor vitejește în fruntea unităților, mulți coloneli, foarte mulți lt. coloneli și maiori, care au îmbărbătat pe soldați.
Numărul ofițerilor inferiori morți în cursul ultimului război a fost foarte mare: murind vitejește, la cot cu bravii soldați. Eroi anonimi.
Sute de mii de ostași umili eroi ai neamului românesc, au murit.
Soldați și gradați fără un braț, fără un picior, fără un ochi, hotărâți să fie reformați medical, au cerut să fie retrimeși pe front.
Bătrâni – veterani a încă două războaie recente – au cerut și au luptat, din nou, în 1916, în fruntea tinerilor ostași, mulți din ei, căzând eroic.
Regele Ferdinand I a decorat 75 de drapele ale regimentelor care s`au distins prin fapte de bravură și de bărbăție în războiul din 1916-1919.
Pilde frumoase au dat, pe front, în tranșee și în mijlocul răniților: Regele Ferdinand I, M.S. Regina Maria și Membrii Familiei Regale, pentruca să adaoge la avântul războinic al luptătorilor pentru reîntregirea României, credința în biruință.

II
Ostașul român – ofițer sau soldat – este acelaș în timp de pace, ca și în timp de război: este bun, este foarte bun.
Un singur lucru îi trebuește ca să fie și să rămână bun: să aibă comandant și armament.
După afirmațiile căpeteniilor militare streine materialul uman, românesc, este excelent.
Soldatul român este rezistent la marșuri, îndurător în împrejurări grele, știe să sufere cu resemnare, se mulțumește cu mijloace modeste în repaosul bine-meritat, ca și în luptele aprige; o masă simplă, îi redă buna dispoziție; el cântă la bucurie ca și la mâhnire; joacă de frig, joacă după ceasuri de oboseală.
Ofițerul român e cel mai bun și cel mai apropiat tovarăș al soldatului: frate mai mare, părinte sufletesc și șef ascultat.
Corpul ofițeresc român e un corp selecționat, de elită, posedă o mare cultură generală și o perfectă pregătire profesională, calități care sporesc în mersul către gradele superioare, în raport cu experiența și cu vârsta.
Ofițerul român este un element, constant, de legătură între armată și societate, un factor determinant în evoluțiunea progresului și civilizației țării românești.
Soldatul român prețuește și iubește pe șeful său: săvârșește acte de devotament, de credință și de sacrificiu, cum rar se pot cità în alte armate.

În această zi, mare, gândul nostru aleargă aici și mai departe – în timp și în spațiu la camarazii de eri și de astăzi, cu care se va puteà asigurà în viitor, trăinicia păcii, răsărită de atâtea sacrificii, comune, îndurate în războiul mondial de deunăzi, la care, cu toții, au luat parte sângeroasă: aliații și ostașii noștri, români.

General N. Negreanu

România Eroică, Anul XL – Nr. 5, Mai 1930, p.p. 15-16.

Mircea Dem. Rădulescu, poet și dramaturg născut la Giurgiu pe 29.07.1889, a participat la Primul Război Mondial în Regimentul 3 Vlașca, fiind mutat apoi la Iași până la încheierea păcii. Și-a urmat studiile liceale la București, absolvind apoi cursurile Facultății de Drept a Universității din București. Ca ziarist, a debutat la „Viața Românească“ în 1909, a colaborat cu mai multe publicații ale vremii, iar în perioada interbelică a cultivat inspirația patriotică în revista România Eroică prin mai multe poezii de război. A fost premiat de Academia Română pentru volumul „Poeme eroice“ apărut în 1915.

Din opera sa prezentăm câteva poezii de război.

Să ne aducem aminte!
Să ne-aducem aminte de toți cei ce-au căzut,
În lupta mare, sfântă, făcând din piepturi scut...
Și`n pregătirea jertfei strigat-au: Înainte!
Să ne-aducem aminte!

Să ne-aducem aminte de bunii camarazi,
Ce dorm de-alung de codrii, sub cetine de brazi,
Ce n`au la cap nici cruce, nici flori și nici cuvinte…
Să ne-aducem aminte!

Să ne-aducem aminte de cei viteji și buni
Și`n fiecare clipă să facem rugăciuni,
Ei fost-au pentru Țară: Martirii jertfei sfinte:
Să ne-aducem aminte!

Să ne-aducem aminte, ca`n zile mari de hram,
De cei ce-au dat, prin moarte, viață unui neam
Viața, ce`nflorește pe albe oseminte…
Să ne-aducem aminte!

Când clopotele sună la sfinte sărbători,
Să ne-aducem aminte de-ai noștrii scumpi feciori
Ce-au îngrășat câmpia cu sânge viu, fierbinte...
Să ne-aducem aminte!

Să ne-aducem aminte de morții noștri dragi
Ce dorm în văi profunde și prin păduri de fagi,
Și care împlinit-au sfințite jurăminte:
Să ne aducem aminte!

Să ne-aducem aminte, ca`n sfinte mănăstiri,
De Mucenicii Țărei de tainicii martiri...
În zilele de vifor, când ninge pe morminte...,
Să ne-aducem aminte!

Mircea Dem. Rădulescu

România Eroică, Anul XI – Nr. 1, Ianuarie 1930, p. 9

Invalizii

Cu fețele `ncordate de tainice dureri
Ei trec purtând în suflet o nevăzută rană;
O zdreanță `nlocuiește tunica lor de eri
Și spânzură pe-un umăr de umbra diafană!

Pe stradă trecătorii grăbiți se duc și vin;
Bacanta trece caldă sub blăni de zibelină;
Rotund ca un abate cu pântecele plin
Nababul se răsfață culcat în limuzină…

În jurul lor e viață și vuet de motor,
Miresmele se `mbină cu ritmuri de mătasă…
Și nimeni nu cunoaște în bietul cerșetor
Pe marele Ulisse care s`a `ntors acasă!

Ei trec ca niște triste epave omenești
Târându-și beteșugul pe cârjile lor grele
Și`n lutul lor nevolnic nu poți să deslușești
Vulturii ce `și muiară aripile în stele…

Plecați-vă genunchii, voi, aprigii dușmani,
Voi, farisei: voi, falnici nababi, voi curtizane;
Nu pângăriți virtutea cu-ai voștri ochi profani;
Sunt buze ce pătează prea sfintele icoane!

Ca să-i priviți în față vi-e sufletul nedemn;
Târâți-vă `n țărână cu frunțile plecate…
Trec Mucenicii Țărei… Pe cârja lor de lemn
Se sprijină belșugul și-a voastră sănătate!

Mircea Dem. Rădulescu

România Eroică, Anul XI – Nr. 8-9, August-Septembrie 1930, p. 8

Cinstirea eroilor căzuți pentru Țară

Pierduți sunt eroii noștri pentru familiile lor; pierduți și pentru puterea neamului. Dar nespus de dureros ar fi dacă eroii noștri n`ar fi redați celor ce li sunt scumpi și nu-i pot uita, nici chiar prin recunoștința supraviețuitorilor care sunt datori nu numai să le îngrijească mormintele, să le respecte și să ajute cât mai mult familiile, dar chiar să le treacă la nemurire numele, pe care jertfa și eroismul lor pentru țară l`au făcut nepieritor.
Trebuie oare să ne mai îndoim, că lăsând să piară prin părăsire și uitare mormintele sfinte ale eroilor, și numele lor să se șteargă din cartea veșniciei, vom lipsi nu numai familiile lor, dar întregul nostru popor, de eroii lui glorioși și vom face ca viitorul nostru să fie sărac de orice mândrie și frumusețe națională?
Trebuie să se înțeleagă de toții, că această greșeală ar fi cu atât mai mare, cu cât nu este unul din dușmani, care ne înconjoară, care să nu ne lovească și să nu ne tăgăduiască nu numai vechile drepturi istorice, dar însăș trecutul de mărire al neamului și chiar jertfele și vitejia din acest răsboiu.
Iată pentru ce, pe deplin conștientă de menirea sa, Soc. „Mormintele Eroilor“ consideră drept o sfântă datorie nu numai însărcinarea pe care și-a luat`o de a păstra și înfrumuseța mormintele eroilor, dar chiar grijea de a culege faptele lor de arme și a le publica spre a le scăpa uitării, căutând chiar a le reînvia prin cinematograf, pentru a fi văzute și admirate în toată măreția lor de acei care nu au văzut răsboiul și nu i-au cunoscut greutățile și faptele strălucite.
Cu această dorință, Societatea a reconstruit multe din priveliștile răsboiului nostru în filmul patriotic „Evocațiuni eroice“, film care a smuls admirația tuturor celor care l`au văzut reprezentat.
Dar, Societatea s`a gândit să dea o mângâere și familiilor îndurerate și a lucrat o diploma de onoare, care va fi trimesă tutulor familiilor eroilor căzuți în răsboiu, purtând pe ea numele viteazului lor. De semnul de față arată frumoasa lucrare pe care pictorul Stoica a făcut-o în acest scop. Societatea va publica treptat orice lucrare făcută de artiștii noștri pentru preamărirea eroilor noștri. Desemeni tot „Societatea Mormintele“ lucrează acum niște frumoase plăci în email care se vor așeza pe casele eroilor căzuți în răsboiu, pentru a se cunoaște de toți și cinsti cum se cuvine familiile și urmașii lor îndurerați.

România Eroică nr. 4/1921, p.p. 6-7

Eroul

... Când sub soarele blond al Eladei, în atmosfera acea atât de prielnică frumosului, sculptorul înobila huma prefăcând-o în statui de o armonie desăvârșită, eroul, personalitate prin excelență greacă, pentru că aci i s`a făurit cea mai grandioasă religie, aceia a Iliadei sau a mithului, monumente neperitoare ale literaturei popoarelor, îi era subiect de preferință.
Și în marmoră de Paros, se întruchipau de către un Praxiteles acei cari căzuseră glorioși la Marathon, acei cărora vitejia le chezășiuise denumirea nobilă între toate de erou, sub înfățișarea perfectului tip de frumusețe plastică, acea a unei corp echilibrat și în cea mai deplină armonie a tuturor trăsăturilor sale.
Și pentru ca să prindem într`un cuvânt acestea, cu oarecare îndrăzneală am putea denumi eroismul grec: „eroismul estetic“.
....Iar la Roma când sculptorul în căutarea modelului său, pentru noua statuie a unui alt erou ce trebuia așezată în For spre veșnica cinstire a patriotismului Roman, privea de pe terasa vilei sale trecând legionari-bronzați cu mușchiulaturi atletice, cu fața aspră și bicefsurile pro-eminente, simțea cum figurile acelea îi insuflă forță și se inspiră dela toată vigoarea jugrăvită în făptura luptătorilor strânși în pieptare de aramă și purtând cu semeție coifurile de bronz.
Și marmora adusă de pe crestele Carrarei suferea sub lovituri puternice de daltă, pentruca statuia ce plăzmuia lipsită de finețe, să exprime deplin tăria apărătorilor Marelui Imperiu.
Eroismul roman ar fi: „eroismul forță“.
...Dar în scurgerea necontenită a vremei, în evoluția spre o civilizație din ce în ce mai înaintată, sufletul omenesc a eșit mai mult, mai impetuos chiar, la suprafața personalităței noastre, așa încât cuvintele lui Maeterlinck „că trăim timpuri de renaștere spirituală“, devin o frază reprezentativă.
Sufletul ia mai deaproape parte la toate manifestările mari ale vieții noastre și atunci eroismul s`a desvoltat pe tărâmul acesta, tărâm mult mai sublim, pentrucă implică deplină conștiință la înfăptuirea sa.
Eroismul acesta, este eroismul sufletesc prins în minunatele baso-reliefuri psihologice ale „Eroilor“ lui Carlyle.
Și din aceste cauze, sculptorul zilelor noastre, căutând să întruchipeze pe eroii de astăzi, nu va avea de prins în bronz decât fapturile lor chinuite, trupuri șubrede pe care însă v`a trebui – și aci stă greutatea de neînvins – să împrăștie sufletul grandios, toată superioritatea morală a celor cari s`au jertfit eri pentru o idee.
Căci mai presus de idealul național sau vital al țărei lor, ei au luptat și s`au jertfit pentru o noțiune sublimă: aceia de „dreptate“.
Eroismul timpului nostru, erosimul oștenilor noștrii, este cel mai grandios, este: „eroismul moral“..
N.R.
România Eroică nr. 4/1921, p. 8

Poveste din tranșee

Rîde soarele în slavă,
Moartea`n fund de văi…Speranță.
Tu ești singura podoabă
Pe a vieții mele sdreanță…

Și – ascultând al morții hohot,
Mă`ntreb: ce să mai sper
Cînd atîți feciori în juru-mi
Sub potop de gloanțe, pier?

Ești slăvit în veacuri dacă
Mori răpuns de glonț ori schije,
Dar acasă ai o mamă
Și-i cu părul alb de grije…

…Și-o zăresc acas` pe mama,
Chip de sfîntă`ntr`un pervaz,

Slabă, slabă, sărăcuța
           Și cu lacrămi pe obraz…

            Stă la geam și toarce, tristă,
            Alb fuior din veche furcă…
            Stă la geam…Dar gîndul mamii
            Trece văi și dealuri urcă…

            Și gîndind, așa, la mine,
            Uită furcă și fuior,
            Și c`un colt de la maramă
Și șterge ochii binișor.

            …Însă`n nopți de toamnă, cînd afară, vîntul
            Și`ngîna oftatul cu oftat de foi,
            În căsuța noastră picura cuvîntul
De pe buza tatii…Roată stăteam noi
Și-ascultam povestea…Iar afară. vîntul
Și`ngîna oftatul cu oftat de foi.

Povestea bătrînul despre foc și lupte,
Despre`nflămînzite hoarde făr`de număr
           De oșteni ce`n chiot purcedau să lupte,
           –Moși cu plete albe cu feciori, la umăr.
           Voievozi în purpur, lîngă straie rupte,
            Alergau, în chiot, pentru Neam să lupte…

           Povestea bătrînu`n nopți tîrzii, când vîntul
Și`ngîna oftatul cu oftat de foi…
Povestea…Și`n inimi picura cuvîntul,
Și`ndreptînd privirea blîndă către noi
Ne grăia bătrînul: – Cum a fost străbunii
Ce puneau din piepturi stăvilar furtunii
Și mureau cu cinste, fiți așa și voi!

Lt.. de rezervă George Rolban
învățător-Mehedinți
România Eroică nr. 4/1921, p. 7

Eroilor noștri

În vremuri de restriște, la voi mă duce gândul
Viteji ai României! ce`n crâncenul răsboiu,
Sortiți de vremuri grele, v`ați făurit dearândul,
Un drum spre vecinicie și-o faimă de eroi!

Pe plaiuri, prin vâlcele, prin munți ca și pe dealuri
Sunt urme de-ale voastre, păduri întregi de cruci,
Peste mormântul vostru, curg lăcrămile`n valuri,
Și câte fețe triste, nu plâng pe la răscruci!

Vă cheamă inimi multe; de jale-i plin poporul;
Pe voi vă cântă doina și păsările`n crâng
Durerile sunt multe, în suflete ni-i dorul,
Și lacrimile-amare, a mamelor ce plâng!

Și când vor trage brazda, cu plugul lor țăranii
Pe un pământ pe care sunt ei acum stăpâni,
Vor face semnul crucii, c`ați alungat dușmanii,
Și-ați desrobit din lanțuri, pe-ai voștri frați Români

Ați fost simbol de jertfă și ați sângerat pe glie,
Zdrobind dușmanul țărei, cu-a voastre piepturi tari
La Mărășești, Răzoare, Mărăști și Bălărie
Ați împlinit un vis: al României Mari!

Și murmurul de ape, cu freamătul pădurii
Preface vitejia și moartea voastră`n cânt,
Copiilor le spune de răzbunarea urei
Dușmanului de veacuri, pe al nostru scump pământ

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

La voi ne este gândul, la viața voastră sfântă
Ce arată tuturora, o moarte de erou;
Pe voi vă plânge neamul și versul meu vă cântă
Și-al vostru nume fi-va prin veacuri un ecou!

Constantin Kiper

TROIȚELE
de G. LUNGULESCU

...Ți se`nchină că se duce
Amărâtul car
către valea dela cruce
Unde omul o s`apuce
Drumul spre hotar
Duiliu Zamfirescu

Dela un capăt la celălant al țării, miile de cruci de lemn înseamnă locul unde trupurile ostașilor noștri s`au amestecat cu lumea rodnică și binecuvântată a Țării.
Zeci de mii au murit în spitale. Trupurile lor înțepenite și schilave au fost puse în gropi comune, pentru a păstra până în veșnicie pornirea de sfântă camaraderie care i-a legat în suferință și în fața morții.
Sunt acei care au avut moartea cea mai tristă și mai înduioșătoare.
Mormintele lor mari și nenumărate umplu cimitirele din preajma bisericuțelor din Moldova. Ele închid jalea și tristețea țării noastre și multe din ele sunt lipsite chiar de crucea pe care cei mai umili dintre creștini o au la căpătâi.
Dar sunt și alte morminte răslețe până la care nu ajung sunetele clopotelor și nici fumul de tămâie. Ele se ridică singuratice, pe munți, pe dâmburi despădurite, prin adâncuri de codri și în largul câmpiile dunărene.
În timpul războiului, numărul lor creștea uimitor de repede pe cât de simțitor, scade după răsboiu.
Acolo dorm vitejii căzuți la luptă. Crucea lor umilă cere depărtărilor și, înălțimei, protecție. În lumina zilei, sau în fumuriul amurgurilor triste, crucile acestea par niște ființe îngenunchiate în rugăciune. Cele mai multe însă, par două brațe întinse pentru a proteja mereu, contra vremurilor și`a oamenilor, pământul acela sfințit de cel mai prețios sânge și trup românesc.
Arareori însă, privirea întâlnește strălucind în soare troițele. Ele se ridică mai ales la încrucișeri de drumuri și la vechi hotare. Măestrit lucrate, Troițele acestea, vorbesc cunoscătorului deopotrivă, de faptele mari ale trecutului ca și de măreția jertfelor de curând făcute. Vorbesc despre jertfă și eroismul românesc că duioșia pe care o deșteaptă în suflete semnul de torturi al Mântuitorului așia rostul lor e mare și înțelesul lor adânc.
Sunt consfințirea jertfelor mari. Din ele se desprinde învățământul sublim pe care-l dă cel ce-a căzut pentru țară, adeseori fără ca o mână de țărână să fi fost svârlită peste trupul încremenit în fixitatea de veci a morții.
Cel ce va căuta să descifreze rostul desemnurilor măestre din troițe va putea vedea cât de mare este simbolul sacru al acestor motive – mistice – pe care`l întâlnim cu mii de ani înaintea noastră, în misterele religioase ale marilor rase ale omenirei.
Pentru noi însă, troița rămâne simbolul pietății și al recunoștinței românești. Cucernicilor le va aminti cuvioșia cu care străbunii ridicau pe locurile sfinte aceste cruci, măiestrit înflorite, pentru liniștea lor, semn de slobozenie de suflet și răscumpărare de greșeli.
Iar celor ce știu că`n brațul eroului, Dumnezeu pune pornirea jertfei și tăria credinței, le va vorbi totdeauna de nenumăratele jertfe pe care de două mii de ani l-a făcut neîntrerupt neamul nostru, pentru păstrarea graiului, a datinilor și pământului strămoșesc și le va aminti suferințele cu care am plătit întregirea neamului în hotarele lui istorice.
Iar supraviețuitorii vor înțelege datoria pe care o au de a-și cinsti așa cum se cuvine morții neamului, scăpând de uitare un nume sfânt, înfigând la capătul mormintelor de eroi semnul celei mai pioase aduceri aminte.
Ridicate la fostele hotare, ele străjuiesc mormintele sfinte ale celor ce prin jertfa lor au spulberat o nedreptate milenară.
Opriți-vă deci în fața lor și cugetați adânc la marele adevăr și puternicul îndemn de dragoste de neam care se desprinde din aceste semne de sfântă pietate și aducere aminte.

România Eroică Nr. 10-11, Ianuarie-Februarie 1922, p.p.10,11.

SCRISOARE DIN TRANȘEIE

de Andrei Dumitrescu
Soldat din Reg. 4 Argeș

Iubită dragă a trecut
Un an și chiar mai bine
De când în sfat am petrecut
O noapte stând cu tine.

Pe-aice-i frig, războiu și-i fum
Și drept să-ți spun nu-mi pasă;
La tine gândul mi-i acum
Și mult mi-i dor da casă.

Și-apoi să știi că pe aici
E luptă grea, nu glumă
Pe dealuri văi și pe colnici
Morminte zac o sumă.

De Toma Sârbu am auzit
C`ar fi mort săracul.
Lovit de-un glonte afurisit
Pe când își bea tabacul

Să fi văzut tu, la Mărăști
Cum stau grămadă morții
Prin șanțuri largi, căzuți prin măști
Svârliți în voia sorței

De voi nimica nu mai știu
Și jalea tot m`apasă
Și-un dor mă prinde `ntr`un târziu
Gândind la voi acasă.

Dar voi zdrobi odată – cred
Pe litfa cea cumplită
Și`o să plec ca să vă văd –
O, draga mea ursită!...

Comunicată de I. Dragoslav
1917 August

România Eroică Nr. 1, 1922, p.3

Cimitirul Eroilor dela Castelul T. Roșu Jud Sibiu

Societatea „Mormintele Eroilor“ Comitetul Central având sprijinul domnului comandor Eugen Botez directorul general al Asistenței din Ministerul Sănătății a organizat la Castelul T. Roșu un mic cimitir de eroi în care s`au reînhumat osemintele a 170 ostași căzuți în împrejurimi în răsboiul 1916-1919. Acest cimitir este așezat într`o pitorească priveliște lângă castelul T. Roșu pe o întindere de 400 m.p. în preajma drumului ce duce dela Râul Vadului la Boița. Împrejmuirea este făcută din zid de piatră.
Interiorul cimitirului se prezintă în amfiteatru în cinci terase dintre care prima a fost rezervată troiței comemorative așezate aci pentru pomenirea eroilor iar celelalte pentru morminte. Intrarea în cimitir se face printr`o măreață poartă de fier iar pe zidul alăturat este încrustată cu litere mari următoarea inscripție: „Slavă eroilor căzuți în valea Oltului, 1916-1919“.
În partea de nord a cimitirului, din inițiativa și prin străduința domnului comandor Eugen Botez, s`a construit o fântână, pe care D-sa a pus o placă comemorativă, cu inscripția: „Pentru pomenirea eroilor căzuți în luptele din Valea Oltului 1916-1919, a fost zidită cișmeaua aceasta după stăruința comandorului Eugen Botez, Directorul general al Asistenței, Directorul orfelinatului Castelul T. Roșu fiind comandorul Munteanu; lucrările întocmite de căpitanul Schultz Carol, delegatul Societății Mormintele Eroilor 1914.
Cimitirul eroilor dela Castelul T. Roșu este una din mărturiile vii ale vitejiei și jertfei celor căzuți în răsboiu și totodată manifestarea sentimentelor de pietate ale supraviețuitorilor în memoria acestor viteji.
Cimitirul se află în prezent sub îngrijirea domnului comandor Munteanu directorul Castelul T. Roșu.

România Eroică Anul VII-lea, Nr. 7-9, Julie – Sept. 1926, p.23

INFORMAȚIUNI DELA DESVELIREA MONUMENTULUI DELA BURDUJENI (JUDEȚUL SUCEAVA)

Cuprilejul desvelirei monumentului Eroilor dela Burdujeni, care a avut loc în ziua de […]
d-l dr. Manoliu-Burdujeni, care are și d-lui un fiu mort pentru țară, și despre care am vorbit în unul din numerile trecute, a rostit următoarea frumoasă cuvântare:
„Dispărând în pământul onoarei – sunteți fericiți, fericiți eroi, de a vedea cât sunt de curați mulți dintre urmașii voștri! Cel mai mulți, luați de vârtejul procopselei, foarte mulți deveniți bogați prin necinste, v`au uitat. În schimb cei sărmani, cei loviți de soartă, cei ce simțesc plecarea voastră, îi doare că nu vă mai văd, plâng, când se vorbește de voi. Ei nu v`au uitat, nu vă pot uita, căci v`au iubit. Părinții voștri, frații și surorile voastre, soțiile și copilașii voștri vă pomenesc la ospețe ca și la suferință. La fiecare pas al lor, îi auzim, noi care supraviețuim vouă, cum vă binecuvintează. Cu ei staua des de vorbă. Prin suferința lor capăt mângâerea. Am fost cu voi în viață, v`am văzut luptând, suferind apoi de rănile ce ați căpătat, murind fără a blestema, căci aveați sufletul mare! Voi scumpi dispăruți, să nu ne blestemați, dacă, imberbii, gugumanii marelui Eminescu, cei cu „monoclu și pomadă“ ca și cei ce mai eri vedeau bine fiind săraci, și astăzi au orbit fiind bogați, ticăloșii într`un cuvânt – v`au uitat. Noi, cei mulți, destul de necăjiți, nu vă uităm, vă iubim mai cu foc. Iată o dovadă, O mână de oameni din Burdujeni, văzând cum din spitalele de avucare din acest mic târgușor, 472 eroi, ați luat drumul veșniciei și mai știind că pe acelaș drum, călătoresc, cine știe unde 72 eroi, fii ai Burdujenilor, au hotărât să imortalizeze în piatră amintirea voastră, și au ridicat în mijlocul acestui târgușor un monument. Trecătorii, în toate zilele, se opresc, îl privesc și citesc numele vostru, cei ce au dat bani, au mângâerea că au făcut ceva pentru voi și pentru educația copiilor lor, în cultul ce vă datorim.
În cimitirele târgului, în locuri alese, se ridică monumente, care străjuiesc, pentru odihna voastră. Cei lipsiți de liniște, găsesc în locuința voastră, o bancă pentru repaos, ca pe tăcute, stând de vorbă cu noi, să poată admira aceste monumente. Nu-i urâtă deloc casa voastră de veci! Împrejmuită cu gard frumos, cele 64 cruci dela căpătâiul platformelor ce acopăr corpul vostru, poarta monumentală în stil românesc, monumentul cruce dela căpătâiul mormântului „Eroului Necunoscut“, povestesc privitorului de voi, și de „Societatea Centrală a Mormintelor Eroilor căzuți în răsboiu“, care a dat bani ca să se poată înfăptui toate acestea.
Sufletele voastre plutind pe deasupra acelei mulțimi, adunată cum nu s`au mai adunat niciodată în Burdujeni; cred, că s`au bucurat, luând parte cu ea la sărbătoarea inaugurării acestor a voastre locuințe de veci. A fost prinosul de recunoștință ce vă puteam aduce. Cei șase preoți, în rugăciunile lor s`au rugat pentru odihna voastră. Noi, cei ce vă iubim, am plâns, înduioșați la auzul celor ce ne-au spus vorbitorii despre voi.
Tăcerea voastră, în alte vremuri, ne-ar fi întristat mult, acum, eram în sărbătoare, bucuroși că ne putem îndeplini o sfântă datorie.
Voi nu ne cereți lacrămi, căci nici voi n`ați plans când ați plecat dintre noi. Par`că vă aud: „Trăiască România Mare“! Să murim pentru Ea!...Ura! băieți, înainte cu D-zeu, să zdrobim dușmanul cotropitor…
„Am cucerit ce-aveam de cucerit“ stă scris pe monument, „Slăvind memoria Eroilor, cinstim Neamul“, stă scris pe monumental cruce din cimitir, nu pentru noi, ci pentru micuții școalelor, pe cari i-am deprins, ca sâmbăta după masă, să vină la voi, cu dascălii lor, să culeagă buruienile, sădind flori pe mormintele voastre. Și fac micuții școlari cu mult drag aceasta. Ei nu vă vor uita nici mari, căci fiecare floare sădită de ei acum, încolțește în sufletul lor curat, datoria sfântă, recunoștința ce au către voi, care le-ați dat o țară liberă, le-ați lăsat graiul curat, scăpându-l prin moartea voastră, de stăpânirea străină, le-ați dăruit o Românie Mare cum au visat-o strămoșii, cum am dorit-o noi și vooi. Onoare vouă!
de Dr. Manoliu-Burdujeni
România Eroică Nr. 12, Martie 1922, p.16

Mausoleul Soveja

Sobru și masiv în înfățișare, covârșitor prin numărul destinelor care s`au împlinit aci întru odihnă veșnică, mausoleul Soveja mărturisește cumplitele lupte de pe cuprinsul văii Sușița.
În zilele de 1,2,3, August 1917, dârja rezistență a ostașului român, de mult cunoscută dincolo de hotărâre, și viteazul lui sânge, același curgând din străbunii ostași ai lui Mircea, Ștefan și Mihai, din belșug vărsat, a străvilit puhoiul năvălitor al dușmanului.
Leșurile găsite după 12 ani, pe dealurile Răchitașului și Cocoșila, străjeri ai văii Sușița, sunt dovada viforului luptelor, în care s`au înfăptuit chemare la viață de glorie a Eroilor.
Sacrificiul lor săvârșit în vraja viziunii timpurilor viitoare, și sângele vărsat pe altarul patriei în primejdie de sfârșire, trebuesc să rămână îndreptarul înrădăcinat în sufletele noastre, către iubirea ogorului strămoșesc.
Înfrățiți dincolo de mormânt, „acolo unde dorm stelele“ își vor odihni aci, oasele glorioase, Eroii din oștile cari au luptat pe cuprinsul văii Sușița.

C.L.
România Eroică, Anul XI – Nr. 8-9, August-Septembrie 1930, p. 10

Ecaterina Teodoroiu
(Fecioara de la Jiu)

Prin fulgerări de arme, sclipiri de baionete
Se năpusteau vitejii spre oștile nemțești
Ca trăsnetul ce cade isbind în plin de stâncă,
Așa isbeau flăcăii luptând la Mărășești.
Alături la Muncelul, o tânără fecioară
Își conducea în luptă al ei detașament,
Un plutonaș de oameni cu inimi oțelite
Urmau cu cerbicie un Sublocotenet.
Prin ploaia de șrapnele, obuze și grenade
Viteaza eroină luptà neîncetat,
Prin gestu`i, prin cuvinte îndeamnă luptătorii
Ce`n iureșul de gloanțe spre inamic străbat.
Flăcăii se avântă îmbărbătați la luptă
Cu strigăte de „Ura“ înfruntă pe dușman
Cu ochii înainte, din pumni făcându-și arme
Ca fiarele s`aruncă în cruntul uragan.
Gornistul e la postu`i cu goarna`i vibrătoare
Însuflețind atacul – moment înălțător –
Ecoul poartă în urmă`i un glas ce înfioară
Redeșteptând simțirea acelor care mor...
Dar vai, un glonț năprasnic lovi fecioara`n frunte
Un glonț ce o doboară...Copil nevinovat –
Copil în floarea vieții cu suflet gingaș-tânăr
Căzù ca și copacul de trăznet retezat...
..................................................
Nu mult după aceea, într`o vâlcea tăcută
O cruce stà înfiptă pe-un prea umil mormânt,
Coroane simple, trist, de cruce spâzurate
Și-o candelă arzândă aproape de pământ.
.........................................................
– Ți-au ridicat Eroii, slăvită Eroină
Această simplă cruce și-aceste scumpe flori –
Pe-un câmp de bătălie în lupta `ngrozitoare
– Atât putură face vitejii luptători.
Dar mâine ridica-vor un monument în piatră
Sculptorul redând pietrei viață și avânt,
Un monument al Țării ce va trăì prin veacuri
Spre care să`și îndrepte poeții al lor cânt.
Și atunci, prin glasul vremii, vor ști cum să cinstească
Urmașii tăi avântu`ți în lupta dela Jii,
Vor ști să`și amintească de Mărășești cu fală
Vlăstarele de mâine, și-ai României fii.

Căp. N. Popescu
Ofițer invalid din război

România Eroică, Anul XI – Nr. 2, Februarie 1930, p. 10

Poate că va fi Lisandru…
Poate că va fi Călin…

Sus pe deal, în revărsatul zorilor de primăvară,
Un moșneag cu bruma`n plete, aplecat pe plugu-i, ară…
Ciocârlii doinesc în slavă…brazda se răstoarnă, grasă,
Iar moșneagul, dus pe gânduri, tot mai greu pe plug apasă…

Dar, în timp ce el răstoarnă brazde largi, cu maci și nalbă,
Fierul plugului, de-odată saltă`n sus o hârcă alba…
Boii se opresc pe glie, făr` ca nimeni să`i oprească,
Iar moșneagul – ars – ridică hârca alba, omenească…

Și-o privește lung moșneagul… Lăcrămile`n gene`i vin:
„Nu cumva e-a lui Lisandru?!... Nu cumva e-a lui Călin?!“
Doi flăcăi avu bătrânul și căzut-au amândoi,
Fără să se știe unde, – jertfă marelui război…

Că pe-aici a fost prăpădul ca niciunde și nicicând:
„Tunurile, mânioase, au gemut trei luni în rând:
Iar în crâncenul încaer
„De oștiri vijelioase,
„Cerul s`a umplut de vaer
„Și câmpiile, de oase,
„Iar de-atunci, – nu se mai știe: sus în deal sau jos în lunci,
„Au pierit și ei, cu floarea satului, pierită-atunci!...“

Și moșneagul, – dus cu totul în a gândurilor valmă,
Cercetează hârca albă care-o ține, trist, în palmă:
„Uite, are fruntea`ngustă, ca și fruntea lor!... Apoi,
„Dinții mici...cu strungăreață...cum avut-au amândoi...
„Parcă mi-e mai cald în suflet, de când hârca`n mâini o țin:
„Poate că e-a lui Lisandru... poate ca e-a lui Călin!...“
.....................................................
Sus, pe dealul plin de grâne, unde patimile pier,
În răscruci, avându-și chipul par`că zugrăvit pe cer,
O, troiță străjuiește țărna unui biet mormânt,
Unde stă să odihnească os din trupul unui sfânt!...

Flori de maci, de sânziene și cicoare, din ogor,
Coperit-au movilița ca`ntr`al țării tricolor
Și, – sobor a mii de îngeri, – ciocârliile de sus,
Cântă par`că imn de slavă sfântului ce doarme dus…

Iar la zile mari, – în gene cu sclipiri de pietre rare,
Un moșneag aprinde-acolo câte-un pai de lumânare,
Și`n mireasmă de tămâie, vâtul fură un suspin:
„Poate că va fi Lisandru...poate că va fi Călin!...“

Vasile Militaru

România Eroică, Anul XI – Nr. 10-12, Oct.-Dec. 1930, p. 7

O lacrimă

Locotenentului Grigore Cepleanu

La poalele vibrânde a munților, în zarea
Scăldată în lumină sub cer de Miazănoapte
Se înalț`o cruce mică ascunsă de lumină
În freamătul de șoapte

Sub palidele raze de soare ce apune
Un trecător aruncă privirile-i, distrat,
Îndepărtând frunzișul citește apoi un nume
Și pleacă îngândurat.

De-abia trecuse pragul spre dulcea tinerețe
„Și-a trebuit să moară!...“ Își zice. Vântul cald
Foșnește printre crenge și vorbele le poartă
În zarea de smarald ...

O! pacinice locașuri! În umbra voastră doarme
În liniștea măreață a somnului de veci
Un tânăr `nalt și palid, cu ochii plini de visuri
Cu buze albe, reci.

Era frumos și tânăr; pe buzele-i zâmbinde
Treceau înfiorate nebunele visări
Și primele iluzii înveșmântate candid
În dornice cântări.

Privirea-i strălucise în cea dintâi credință
Și buzele-i, șoptiră întâiul jurământ;
Încrezător în sine spera în omenire
Și`n viață, pe pământ.

Dar într`o zi de toamnă, o goarnă răsunândă
Cutremură văzduhul cu strigătu-i pribeag
Un roi de tineri mândrii sosiră din vâlcele
În jurul unui steag.

Porniră strânși în rânduri flăcăii `nalți și falnici
Cu zâmbetul pe buze, cu ochii spre hotar,
Din guri de foc ieșiră ghiulele ucigașe
Fum negru și amar.

Pâraelele de munte de sânge se `nroșiră,
Văzduhul `ntreg se aprinse pe munte, peste deal,
Și armele trozniră, și buzele jurară:
„O țară, un Ideal!“

În zările senine pieriră mulți, vitejii!
Eroii troeniră pământul mult iubit!
Și mii de cruci pribege, pios se înălțară
Târziu în asfințit.

Cu bravii lui tovarăși, muri și „el“... departe
Sub crucea dinspre munte e viața lui pierdută...
Cu roua dimineții aștearnă-se pe țărâna-i
Și lacrima-mi tăcută!...

1916 București
Nadeja Cezianu

Nostalgie

Rătăcitori de-apururi între pământ și cer,
Gonind spre orizontul himerelor ce`nșeală,
Ori-unde rătăcește atomul efemer
Ne urmărește veșnic priveliștea natală…

Sunt clipe dureroase când trebuie să pleci.
Un șuer scurt și trenul se pune în mișcare…
Din goană lași în urmă icoanele fugare
Și `n atmosfera sură a dimineței reci,
Păduri, cantoane, poduri, priveliștile toate
Dansează `n simfonia mecanică de roate…
Te duci…
Dar ori și unde acum te-ai îndrepta
Imaginile repezi, ce lași în urma ta
Sunt mici fâșii de suflet ce `n aer se destramă
Și de trecut s`anină ca fulgii albi de scamă…

O! legământ eteric de antică țărână,
De stoguri risipite, de blonde clăi de fân,
Păreri de rău de toate acele ce rămân,
Tu ce ne chemi cu brațe de cumpeni de fântână,
Tu faci ca`n noi, pribegii, în veci să se răscoale
Acelaș dor de veacuri imperios ce mână
Șiragul alb de berze spre cuiburile goale…
Tu ne urmezi statornic pe orișicare drum

Cu-al miriștei de toamnă nelămurit parfum,
Cu brațe de troiță strâmbate de vechime,
Cu viața strâns legată de clip ace-a trecut,
Cu glasul lin de clopot ce cântă`n țintirime,
Tu ești magnetul tainic prin care `n adâncime
Pământul își atrage fârâmele de lut!

Mircea Dem. Rădulescu
România Eroica Anul XI – Nr. 8-9, August-Septembrie 1930, p. 5

La Paști, pe front...

Un vânt blajin de primăvară
Adie lin peste tranșee,
Văzduhul parcă se`nfioară:
O frunză de smarald scântee
Ca o speranță re`nviată
A sufletului ce renaște
Ca primăvara ce s`arată,
Cu`ntâia zi de Paște…

E pace – acum. E – o pace sfântă
Ce`nvăluie întreg pământul…
Nici tunu`n zare nu mai cântă,
Prin ramuri înflorite vântul
Șoptește parc`o rugăciune;
A încetat sbucnirea urii
Și parcă numai gânduri bune
Plutesc în freamătul pădurii…

E liniște în atmosferă
Și peste`ntinsul câmp de moarte,
În loc de glas de mitralieră
O toacă bate`n sat, departe…
Departe`n zarea luminoasă
Un clopot sună `nduioșat…
Ostașii se visează acasă…
Ciocnind cu ou `ncondeiat
Christos a înviat!

Mircea Dem. Rădulescu

România Eroica Anul XI Nr. 4, Aprilie 1930, p. 4

NU NE UITAȚI

Noi suntem mulți: e codrul plin,
De noi e plin muntele tot,
În șiruri crucile se țin,
Pe gropi ce nu se mai socot.

Noi suntem mulți; de vrei să știi,
Poftește `nsate pe la noi,
Unde o spuză de copii,
Rămasu-ni-au flămânzi și goi.

Cu meșteșuguri ne-au răpus,
Pierirăm de mizerii plini;
Ne-am stins pe unde ne-au tot dus,
De frig, de foame, prin străini.

Dar, cum sântem din moși strămoși,
Desprinși tot cu același sorți
Ne-am dus la moarte bucuroși,
Și nu le cerem alte morți

Români am fost când am luptat
Până la urmă neclintit
Creștini suntem, căci am iertat
Dormind acuma liniștit.

Și după câte le-am făcut,
Noi mai simțim un singur dor;
Al celor care s`au trecut
Și n`au văzut isprava lor.

Și fiindc`am fost tot ce v`am fost
Când ni-am făcut al vieței rost
În bucuria voastră, frați,
Nu ne uitați!

N. IORGA

România Eroica Nr. 3/1921, p. 4

Viteji, ce ați căzut pentru țară,
Ostași ai credinței, soldați,
Vă fie țărâna ușoară
Viteji, ce-ați căzut pentru țară,
Sub vremea ce trece fugară
Ori-unde `n morminte voi stați,
Vă fie țărâna ușoară,
Ostași ai credinței, soldați!

Mircea Dem. Rădulescu

România Eroica Supliment 1930, p. 1

Cineva a împărțit lumea în două tabere complimentare: în eroi și în victime. Cei dintâi cuceresc, cu sau fără luptă, viața și o subordonează voinței lor, ca și cum principiul „a voi este a putea“ ar fi dăruit de D-zeu numai lor, iar ceilalți se poticnesc și îngenunchiază neputincioși în fața celor mai nobile sforțări. Cât adevăr cuprinde această împărțire bipartită, n`am putea preciza. Câteceva este și în una și în alta sau poate că fiecare vom trece alternativ prin amândouă, fiind ecoul bunei cugetări și bunelor hotărâri, sau victima eronatei gândiri și a unei hotărâri asemănătoare.
Pentru fataliști, sau mai bine zis pentru temperamentele limfatice, eroismul este o ficțiune, totul mergând după porunca ocultă a destinului, care face din noi eroi sau victime, fără meritul sau vina noastră. Pentru pragmatiști fiecare acțiune își are filozofia ei, bazată pe prevederi, calcul, hotărâre, metodă, iar destinul nu este, cum ar zice Maeterlink, o etichetă imuabilă sau pe românește „ce ți-e scris în frunte ți-e pus“, ci el stă îndărătul frunței, în cugetarea, care ea singură croește și animă destinul.
Psichologia eroismului o credem însă ceva mai complicată. În nici un caz el nu poate fi confundat cu temeritatea sau simpla îndrăsneală în acțiune, deși îndrăsneala, în sensul de curaj, intră în mod virtual în eroism, fiind una din componentele sale, căci cum spuneau străbunii din patria Romei: „norocul ajută pe îndrăsneți“. Eroismul nu este nicio frenezie momentană, involuntară sau trecătoare, un simplu acces de încordare nervoasă, de hiperestezie, căci dacă instinctul poate fi un simplu resort prielnic el nu poate avea durata și forța unei virtuți îndelung cultivate.
Eroismul e o virtute câștigată definitiv și pentru totdeauna. E nevoie în eroism în primul loc de un ideal, de o țintă luminoasă și tangibilă, către care concură toate sforțările noastre. Un ideal conștient deci, care ne înflăcărează prin frumusețea, prin înălțimea lui, asemeni unui pisc plin de soare către care urcăm cu credința că-l vom ajunge. În al doilea loc presupune entuziasm, mult entuziasm, isvorât dintr`un suflet clar-văzător, care ocolește scepticismul și are încredere în sine.
Din acest punct de vedere familia și școala pot deveni adevărate școli de eroism, dacă știu să cultive entuziasmul tineresc în urcușul pe care mișună atât de învoe ispitele îndoielii. Ideal plus entuziasm iată primele două trepte spre eroism. Urmează îndată voința și acțiunea. Acțiunea uneori susținută, alteori încordată la maximum, care desăvârșesc psichologia eroismului.
Dar oare, oricine are un ideal conștient, susținut cu entuziasm, acțiune și încordare, este un erou? Ar avea drept atunci să se numească erou orice brigană care face pisc plin de soare din orice pungă plină cu aurul călătorilor. Sau este erou, după cum în mod vulgar auzim adesea, orice svăpăiat, ca și orice egoist, care în triumful intereselor sale nu cruță nimic și dă totul în lături, confundând entuziasmul cu impertinența. De un astfel de eroism sunt capabile unele animale de pradă.
Adevăratul erou este fundamental moral. Idealul lui conștient este un ideal moral; triumful acțiunei lui e triumf moral. Adevăratul erou este acel al lui Carlyle, dublat de supra-omul lui Nietzche; un învingător conștient al adversităților care se opun la desăvârșirea idealului luminos.
Eroismul și gloria sunt cauză și efect, dar gloria ușoară, gloria eftină, poate fi și o simplă coajă fără miez dacă nu se înfrățește cu spiritul de jertfă personală pentru o acțiune altruistă, nobilă. Gloria contrabandistului nu e de esență eroismului ci de aceia a unei industrii biruitoare prin cinismul fățiș ori revolverul furiș. E glorie de infractor! Sgomotoasă și detestabilă glorie!
Eroul nu înfruntă pudoarea, nu se fălește pe sine, nu se fotografiază în ipostaze, nu se încântă în glasuri și gesturi. Nu face impresie. Eroul este pudic, modest, sincer și sobru. Gloria lui nu e nimbul plin de poleială pe care o spulberă ironia, ci e perna de seară pe care-și apleacă un cuget superior și senin. Pe dânsul aproapele nu-l incomodează, ci-l cheamă și-l interesează, și este pentru acesta nu o povară, ci o aripă.
E remarcabil că eroul autentic nici nu știe să povestească, nici nu-i place a auzi povestindu-se adevăratele lui biruinți. El le dorea mult mai mari, el se credea capabil de mai mult. Idealul lui era larg ca generozitatea și nemăsurat ca iubirea. Pentru el faptele mari au fost așa de firești încât îi apar ca niște lucruri simple, obișnuite zilnic. Din acest punct de vedere piesa „Un erou“a D-lui Chirițescu este în bună parte o lucrare vrednică și plină de înțeles. Eroul nu urmărește gloria, ci gloria îl urmărește pe dânsul.
Patriotismul, acest cuvânt atât de plin de esență și totuși atât de diluat în fraza zilnică, este potența maximă a erosimului. Nu numai pe câmpul de luptă, unde ambele virtuți se suprapun și se contopesc în bravură, în vitejie, când fiecare viteaz devine un erou, ci chiar pe câmpul de activitatea pașnică eroismul poate fi chezășia marelui patriot. Înfrângerea a ambițiilor personale și mici, dilatarea în sferă largă a iubirei mulțimilor, abnegațiunea, lupta contra prejudicăților și rutinei oportuniste, poate face din oricare cetățean chemat la cârmă un erou al nației. Un Licurg un Pericle, sau un Pompei, care primind darurile prețioase de aur al Iberilor, le predă tezaurului public; ce neînțeles eroism pentru mulți.
Antichitatea spartană și romană însă, numără în galeria sa multe nobile exemplare de asemenea eroi, trecuți la nemurire sub binecuvântarea secolelor. Oamenii cumpătați și mari tocmai de aceia.
Și iată unul din punctele de contact ale eroismului cu religia. Dacă eroismul cere ideal, devotament, spirit de jertfă, dragoste de semeni, religia nu exclude nici una din aceste virtuți în dogmatismul său, ba din contră le predică cu râvnă; iar sobrietatea și modestia le dă piedestal înalt și comun amândorura.
Este oare creștinismul potrivnic acțiunilor eroice? Să predice el tocmai inacțiunea, resemnarea, și supunerea pasivă la poruncile bisericii, astfel cum s`a pretins de unii?
Mai întâi întreaga viață a Mântuitorului a fost pe lângă clipele lui de meditație și de meditație divină, pildă de acțiune creatoare, constructivă, pildă de luptă cu prejudecățile și ereziile trecutului, al cărui biruitor a fost. „Stricați templul acesta și în trei zile eu voi clădi unul nou“. E această pasivitate și resemnare, ori hotărâre dârză pentru îndeplinirea acțiunei lui mesianice? Un resemnat, un pios fatalist nu face bici de ștreanguri să alunge din acel templu pe vânzătorii de animale și pe zarafi, așa cum a făcut Isus. Dar el însuși a spus-o în alt ceas: Nu am venit să aduc pace, ci sabie“. Sabie, adică lupta cu vechile legi ale credinței formaliste și deșarte, luptă și biruință asupra fariseilor și călcătorilor de lege. Iar când într`o zi pe malul apei din En-Gadi, se plimba cu patriarhul Esenienilor și acesta îi zise: „ești gata să fii tu Messia“? Isus întinzând brațele în formă de cruce, îi răspunse: „Sunt gata“! Ce intuiție divină a jertfei de sine pentru marea biruință a chemării lui. El știa ce înseamnă „sunt gata“. Înseamnă cel mai sublim eroism, cu atât mai sublim cu cât Isus cunoștea durerile trupești pe care făptura lui lumească avea să le îndure și pentru care idealul dumnezeesc îi dădeau tării supraomenești.
Iată marele eroism. Nu moartea, nu suferința trecătoare înfricoșează pe erou, nu piedicile vremelnice, nu baricadele răutăților mărunte, nu gândul pentru a se salva, când dincolo stă marea lumină a nemuririi, singurul preț al răscumpărării durerilor pe care orice erou va să le îndure.
Aici stă al doilea punct de contact între eroism și religie: nemurirea. Viața cea mare, cea admirată a eroilor începe după moarte.
Și alt lucru plin de semnificație! Toți marii eroi sunt religioși. Mistica nemuririi licărește în tainițele sufletului eroului prin vitejie ca și eroului prin sfințenie. Așa au rămas bravii ostași care făcându-și semnul crucii s`au aruncat în clocotul luptei, nepăsători de mușcătura morții. Așa au rămas printre noi, până azi, martirii creștinătății, acei oameni simpli și totuși profunzi în credința lor, pentru care țipătul cărnii însângerate în tortură era înăbușit de armoniile nepieritoare ale cerului.
Toți cruciații în spiritul cărora încolțise chemarea jertfei pentru eliberarea mormântului lui Chirstos au fost și ei deopotrivă eroi ai credinței și ai vitejiei. Aproape toți marii voevozi ai țărilor române începând cu Ștefan cel Mare și Sfânt și terminând cu marii Regi ai României moderne au sfințit cultul eroismului ostășesc și religios. Iar toți cei cari au primit botezul de sânge al luptelor când oricare sentiment personal dispare, când omul uită că mai are și o legătură cu sine însuși și când sufletul acoperă trupul, în acele clipe de ideal superior, de entuziasm, de jertfă, când fiecare zice că Hristos „sunt gata“, atunci mai mult ca ori când, omul se apropie de Dumnezeu prin dublul eroism al credinței și al vitejiei. Nicăeri ca acolo apariția preotului cu crucea pe piept și cu rugăciuni ce leagă pământul cu cerul nu este mai binecuvântată de ostași.
De aceia ziua sărbătorirei eroilor este o zi dreaptă și cea mai sfântă dintre toate. Ziua sărbătorirei adevăraților eroi și numai acelor adevărați. Măcar în aceia zi, care se apropie, toți cei cari se bucură de fructul pământului, din care se aud încă pulsațiile sufletului cititorilor lui, se cuvine să uite ceace sunt, ceace se ambiționează a fi, și smerindu-se de sine, să înțeleagă că viața omenească nu are preț decât în măsura în care fiecare știe a și-o oferi cu ideal și entuziasm, patrimoniului obștesc al neamului.

Col. C Manolache.

România Eroică, Anul XII – Nr. 5-7, Mai – Iunie 1931, pg. 16,17

Eram către sfârșitul marșului continuu de 180 km., pe care-l făceam dela Dobroteasa-Câmpul Mare de pe stânga Oltului – deasupra Drăgășanilor, spre Drăgănești-Alexandria, pentru a tăia capetele scorpiei ce trecuse Dunărea pe la Zimnicea și înainta fulgerător cu cele patru cavalerii spre București.
O sută optzeci de km și nici un ostaș rămas în urmă.
Pe fața fiecăruia, citeai mai mult îndârjirea decât oboseala unui astfel de marș.
Popasul de 2 ore, ce trebuia să-l facem la Glavacioc, a fost suprimat, aflându-se că inamicul ocupase încă din noaptea trecută satul Cătunul din apropiere..
„Înainte! Vom dormì la Cătunul“.
Forțe noui, licăriri de energie, lucesc în ochii fiecăruia, și ura, dorul de răsbunare al Oltenilor din Oltenia invadată, se mărește odată cu numărul km., și dorul de a pedepsi pe cei ce le-au necinsti ogoarele.
Soarele scobora spre asfințit, aruncând asupra câmpiei, – presărate, ici, colo, cu petece de pădure, crânguri dese, tufărișuri, – o lumină roșiatică și raze calde de April.
Un miros de iarbă încolțită, miros caracteristic, ce îmbată atmosfera, când natura reînvie sub razele de primăvară, stăpânește spațiul.
Avangarda, prin cercetașii ei, socotește fiecare colț, fiece casă singuratică, vâlcea sau braniște, înaintând cu strășnicie.
Copoii dau peste vânat. Patrule se ciocnesc. Avangarda lovește. Nemții îngroziți fug sau se predau.
Comandant al avangărzei, intru în sat cu primii cercetași.
Bătrâni, femei și copii încep a ieșì din ascunzătorile lor, primindu-ne cu strigăte și lacrimi de bucurie.
Pe marginea șoselei din loc în loc, aproape la fiecare poartă, zac doi-trei câini morți.
„Nemții i-au omorît, domnule căpitan, când au intrat astă noapte în sat“.
„De ce?“
„Păi, femeile alergau speriate prin grădini, copiii țipau; numai bieți câini le stăteau împotrivă! Se dădeau la ei mai rău ca la urs“.
Cum deschidea un neamț, poarta, îl și înșfăca și neamții de necaz, i-au omorît pe toți“.
În fața unei case sărăcăcioase, pe podețul făcut peste șanțul șoselei, un copilaș în zdrențe mângâie cu mânuța-i mică un câine voinic, lovit de moarte, ținându-i capul îmbrățișat.
Copilașul are ochii în lacrimi; câinele, în cele câteva clipe ce mai are de trăit, – își privește cu drag stăpânul și drept expresie a mulțumirii lui, răspunde abia mișcându-și coada.
Stăpânul cel mare, plecând la răsboiu, i-a încredințat micuțul, și el, sărmanul și-a făcut datoria.
„Te doare, Leu, te doare?“
Și Leu îi răspunde copilului, cu accente atât de jalnice și de cu înțeles, încât de piatră să fii și tot ai strecura o lacrimă.
Sărmane câine!
Tu ți-ai făcut datoria.
Tu ǹ ai cunoscut nelegiuirile românești.
Și am plâns în fața morții unui câine, pentrucă în el fusese un suflet și-o credință.
România Eroică nr. 1-2 Aprilie-Mai 1923, p. 14

S`au dus flăcăii toți din sat
Departe de moșie,
De-o vară toți ei au plecat
Și unde...cine știe?

Și dorm poveștile în crâng,
Și sara nu-i mai este...sară,
Bătrânii doară se mai strâng
Pe-o laviță la moară.

S`au dus!... Sub pletele de tei
Arare-ori un pâlc de fete
Descântă-o floare, două, trei
Iubirea să-și îmbete.

Și cântecele au murit
Ca și un vis de altă dată...
Coboară luna`n asfințit
Atât de `ngândurată!

România Eroică nr. 1-2 Aprilie-Mai 1923, p. 14

Cel mai mare om pe care l-a avut școala românească, Spiru Haret, deși matematecian și om de știință pozitivă, își întemia întregul său sistem educativ național în școli pe comemorarea faptelor de glorie din trecutul neamului.
„Căutați a face copii să prețuiască evenimentele mari ale istoriei noastre mai mult decât istoria altor popoare, – spunea Haret în instrucțiunile trimise corpului didactic pentru felul cum trebuiau aniversate zilele de 24 Ianuarie și 10 Mai – și să se convingă că strămoșii lor au fost eroi“.
În 1904, Haret ca ministru al școalelor, organizează măreața prăznuire a 400 ani dela moartea lui Ștefan cel Mare, iar la 31 August 1908, el merge să se închine în cadrul unei impresionante cinstiri în ctitoria dela Prabota, memoriei lui Petru Rareș.
Cât timp a fost ministru, toate școalele făceau cu un adevărat sentiment de sfințenie sărbători naționale din marile zile al istoriei noastre, din Baia, Războeni și Călugăreni.
Toate aceste lucruri îmi veneau în minte în legătură cu cinstirea marei noastre biruințe de la Mărășești, biruință la care nu puțin a contribuii spiritul de patriotism înstăpânit în școala românească.
În memoriile lor foștii comandanți ai armatei germane și în special Ludendorf în amintirile-i prețioase, are numai elogii pentru rezistența și eroismul românesc dela Mărășești. Acest elogiu venit dela unul din principalii comandanți ai armatei inamice, ne impune toată prețuirea marelui fapt de arme petrecut pe câmpia dintre Focșani și Odobești.
„Mărășeștii“ nu trebue să fie însă pentru noi, numai un prilej de exaltare patriotică.
Firea delicată a poporului nostru nu concepe ci respinge șovinismul dus la parazism.
Numele plin de resonanțe evocative al celearului câmp de luptă, trebue să devină în fiecare an și dacă se poate cât mai des, un prilej de examinare de conștiință și de puternice învățăminte pentru viața noastră socială și națională.
„Mărășeștii“ trebue să însemne în conștiința întregului nostru neam exemplul sublimului eroism, al celei mai desăvârșite solidarități românești pentru patrie și mai ales o neîncetată încredere, un continuu cult în virtuțile creatoare, în puterile spirituale ale românismului, în triumful virtuților permanente ale rassei și să ne îndemne să lucrăm pentru întărirea lor.
„Mărășești“ mai desprinde încă un învățământ. Acela al recunoștinței nemărginite pe care o datorăm celor jertfiți pentru ca prin moartea lor voluntară să mărească patrimoniul de glorie și de cinste al neamului, recunoștiință care nu poate fi reală decât atunci când se manifestă prin acte de pietate și de cinstire a eroismului după exemplul tăcut dar măreț pe care-l dă întregei țări, opera și activitatea Soc. „Cultul Eroilor“, pentru imortalizarea eroismului național și respectarea sufletului și a morților eroi al celorlalte neamuri.

G. Lungulescu
România Eroică Anul XV – nr. 7-8 Iulie-August 1934, p. 12

În seara zilei de 31 Iulie, Comandamentul german trebuia să constate cu toată amărăciunea, că ofensiva sa dela Oituz a fost paralizată: după 6 zile de lupte foarte sângeroase.
Câștigul de teren – obținut până atunci – fusese în parte pierdut. Înaintarea sa fusese oprită pe toată linia. Puhoiul dușman care rupsese frontul la Oituz a fost stăvilit prin năvalnicul atac al diviziei I cavalerie din ziua de 29 Iulie și 31 Iulie Târgu Ocna – grav amenințat în ziua de 29 Iulie fusese salvat prin contra atacul dela Cireșoaia din ziua de 30 Iulie, dat de vânătorii de munte, iar linia Trotușului pusă în siguranță. Peste tot, linia românească – sfărâmată un moment – era acum refăcută, întărită și amenințătoare.
Austro-Germanii, punând în luptă un mare număr de unități, reușiseră să obțină câteva succese tactice. Pe un front de luptă de aproximativ 20km. ei reușiseră să împingă frontul român în regiunea centrală unde realizaseră maximum de înaintare cu 0 km.
Ei nu au reușit să ocupe nicio localitate de oarecare importanță, nici să atingă vre-o linie geografică însemnată.
Rezistența vitejească a românilor a împiedicat înaintarea dușmanului, a făcut zid înaintea Trotușului și după câteva zile foarte grele, a biruit primejdia și a ținut în loc pe dușman.
În ziua de 1 August C. 4 A. – în compunerea căruia intra și Divizia I Cavalerie – a trecut din nou în ofensivă, începând organizarea pozițiilor cucerite.
Ca urmare a acestor dispozițiuni, Divizia I Cavalerie a dat ordinul de operație Nr. 31 din 1 August ora 20,30, care în linii generale cuprindea;
Sectorul ocupat de brigada 2 și 3 roșiori se întinde dela P.T. Coșna până la cota 532, un km și ½ Nord. Grozești.
Acest sector, de aproximativ 2000 m. era împărțit în două subsectoare.
Fiecare subsector era compus din trupele descălecate ale unei brigăzi – la care concura și cele 2 batalioane din regimentul 22 infanterie.
Din cauza pierderilor suferite, efectivele companiilor s`au redus în mod simțitor – pentru cari motive – brigăzile au fost formate numai din câte 3 companii, fiecare companie având și câte o secție mitraliere.
Forțele diviziei I cavalerie sunt sporite cu regimentul I cavalerie pe jos, care este pus la dispoziție în noaptea de 4/5 August – dându-i sector la Nord de P.T. Coșna, până în Valea Lupului, unde se leagă cu Divizia 7-a Infanterie.
În cursul zilei de 5 August C.4. A., fiind înformat că inamicul intenționează să ia ofensiva pe Dealul Pietrii, dă un ordin foarte categoric prin care își arată hotărârea de a rezista cu orice preț.
În acest scop:
Divizia I Cavalerie își îndoiește vigilența și rămâne neclintit pe poziția pe care o cucerise cu atâtea sacrificii.
Comandantul diviziei I cavalerie, găsește necesar să-și îmbărbăteze trupele, în care scop dă ordinul de Zi Nr. 142.
„După marșuri lungi și obositoare timp de 4 nopți consecutive, ați descălecat la Onești și fără nici un repaos, ați pornit la atacul înălțimilor râpoase ce ni s`au dat ca obiectiv și cu avânt fără seaman ați gonit pe inamic, punând stăpânire pe pozițiile ocupate de el.
Vitejia, demnă de pildele strămoșilor noștri, care ați arătat-o; tăria cu care ați rezistat și înaintat sub focul artileriei inamice, a făcut admirație tuturor celor cari v`au văzut înaintând și luptând.
Gloria ce ați înscris în cutele drapelelor noastre vă impune amintirea neperitoare a memoriei bravilor noștri camarazi, morți alături de voi pe câmpul de luptă și mai ales, datoria de a menține până la moarte terenul ce ați cucerit și cu care este roșit cu sângele lor.
Va rămâne însă să dovediți lumii întregi, că Roșiorii Armatei Române știu, când li se cere, să cucerească și munții și că – odată eșiți în câmpie – vor încăleca într`o clipă și vor urmări fără răsuflare pe dușmanul învins până la `nfrângerea lui definitivă.
Pilda ce au dat-o trupei ofițerii comandanți de escadroane, de divizioane, de regimente și de brigade este mai presus de orice laudă și va înscrie una din paginele cele mai glorioase în istoria cavaleriei noastre.
Copii, sunt mândru de voi, țara vă va fi în veci recunoscătoare și ai voștri, când vă veți întoarce se vor uita cu o duioasă admirațiune la voi: „Eroii dela Coșna“.

Comand. Diviziei I Cavalerie
General M. Schina

6 August 1917

În ziua de 6 August, pe când diviziile lui Morgen se aruncau într`o sforțare supremă, asupra liniilor române dela Răzoare până la Mărășești, pe frontul Oituz, tunul austro-german își reîncepe bombardarea sa furioasă, întreruptă timp de 5 zile.
Corpul VIII Austriac a reluat ofensiva, atacând cu divizia 117 germană sectorul diviziei I cavalerie.
În miez de noapte, artileria inamică începe un viu bombardament, prevestitor de mari evenimente pentru ziua de 6 August.
Bombardamentul se deslănțue, pe întregul front.
În dimineața de 6 August ora 6, se primește dela corpul IV armată ordinul Nr. 4214, prin care sectorul de apărare al diviziei I-a cavalerie se mărește spre Sud până la cota 383 (exclusiv) N. Grozești.
Tot prin acest ordin se prevede în tabelul cu trupele afectate diviziei I cavalerie și brigada 2-a Călărași, care însă – până la primirea ordinului – nu sosise.
La ora 9,30 începe un bombardament de artilerie asupra cotelor 703-789 (P.T. Coșna) și cota 532, care durează 3 ore cu efect de distrugere sdrobitor asupra liniei I-a și în spatele acestei linii.
La ora 10 bombardeamentul inamic devine extrem de violent și distrugător. Observatorii noștri sunt omorâți pe locurile unde se găseau.
La această oră, colonelul Scărișoreanu R. comandantul Brigăzei a 2-a Călărași – se prezintă la divizie, raportând, că a sosit cu brigada în Bogdănești și cere ordine.
I se dă imediat ordin, ca îndată ce se va insera, să ocupe cu trupele brigăzii sectorul dela cota 383 exclusiv până la cota 532.
La ora 12,45 atacul inamicului se pronunță sub protecția unui tir foarte puternic de toate calibrele.
Un iad îngrozitor se deslănțue pe întreg sectorul. Bubuiturile de tun se întețesc fără răgaz, contrapunându-se într`un asurzitor sgomot, de se părea că pământul și iadul se năruie.
Situația trupelor noastre, în clipa când se produce atacul inamic (ora 12,30), este următoarea:
Subsectorul Lt. Colonel Popeia (reg. I pe jos) la Nord de P.T. Coșna ocupând un front de circa 1 ½ km, cu 3 escadroane în linie, unul de susținere și două în rezervă.
Subsectorul Lt.-Colonel Naum brigada 3-a R. întinzându-se dela cota 789 (P.T. Coșna) spre Sud până la cota 703 dealul Tarapanu ocupând un front de aproximativ 1200 m. cu 3 companii în linia I-a (2 de roșiori la aripi) și o companie în rezervă.
Subsectorul Maior Moisescu (brigada 2 R.) la Sud de brigada 3-a până la cota 532, pe o întindere de aproximativ 8-900 metrii cu 2 companii în linia I-a și o companie în rezerva de subsector.
O companie de infanterie din regimental 22 s`a lăsat în rezerva sectorului.
Atacul inamic progresează în sectorul brigăzei a 3-a roșiori, sub protecția unui foc violent de mitraliere și cu vehemente atacuri de grenade de mână.
În momentul acesta, inamicul pătrunsese și în sectorul regimentului I cavalerie pe jos, la Nord de P. T. Coșna. Atacul inamic s`a produs repede și prin surprindere, punând stăpânire pe cota 789 la ora 13,30.
La ora 15,30 Colonelul Mircescu care comandă întregul sector al Diviziei I-a Cavalerie, hotărăște a contra ataca pentru a recuceri pozițiile pierdute. În acest scop, ordonă ca la ora 18 trupele din subsectorul brigăzei a 3-a R., să atace drept înainte, iar regimentul I pe jos Lt.-Colonel Popeia, să atace de flanc la Nord de Coșna, spre a cuceri acest punct Brigada II-a Roșiori va face legătura cu Brigada III-a Roșiori, susținându-i contra atac.
Evenimentele – petrecute între timp – fac imposibil acest atac.
Comandantul corpului 4 armată General Văitoianu, pune la dispoziția diviziei I-a cavalerie 2 batalioane de grăniceri, spre a se restabili situația în punctele unde inamicul a pătruns mai adânc, cum era în jurul cotei 789 P.T. Coșna, iar Brigăzii 2 Călărași i se dă ordin să înainteze dela Bogdănești spre Nicorești.
Situația frontului era încă neclară. Stânga se menținea către cota 532, iar dreapta angajată în lupte violente, era respinsă la Est de Poiana lui Boboc. Regimentul I Cavalerie pe jos era aproape desființat mai rămânând din el o singură companie.
Lt. Colonel Popeia moare vitejește în fruntea regimentului său.
La ora 21 lupta încetează, inamicul se oprește și ia măsuri de a se consolida pe pozițiunile pe care ajunsese și anume: 200 m. Est Poiana lui Boboc, iar stânga la Vest de cota 532 N. Grozești, pentru care Brigada 2-a Roșiori făcuse toate sacrificiile ca s`o poată menține și reușise.
Ziua de 6 August a fost o zi sângeroasă pentru divizia I-a cavalerie. Ea a pierdut Coșna, dar inamicul a fost țintuit de artileria noastră și de pieptul călăreților noștri la Est de Poiana lui Boboc, unde regimentul 6 Ulani al diviziei 7-a cavalerie austriacă a fost complect decimat.
Și pierderile noastre au fost destul de simțitoare.
În total pierderile, morți, răniți și dispăruți se pot cifra la 31 ofițeri, 743 trupa. Procentul ofițerilor morți în comparație cu trupa este de 1 ofițer la 35 soldați, ceeace arată vitejia fără seamăn a ofițerilor din divizia I-a cavalerie.
Și astfel, această zi a dovedit mai mult ca oricând că trupele noastre de cavalerie, destinate pentru acțiuni ofensive, își făcură cu prisosință datoria și în situația de infanteriști puși să reziste atacurilor inamice.

România Eroică Anul XII – Nr. 8-10, August- Octombrie 1931, p.p. 12, 13, 14

Contra atacului din 7 August
Pentru restabilirea situației pe frontul diviziei I-a cavalerie, Corpul 4 Armată, a hotărât pentru ziua de 7 August un contra atac, cu scopul de a recuceri terenul pierdut în ziua de 6 August (cota 780 și 703).
Armata II-a, apreciind importanța decisivă a acestui contra atac și în dorința de a recuceri poziția pierduită, sau cel puțin a neutraliza sforțarea dușmanului, trimisese aci un detașament puternic, constituit din regimentul 17 Mehedinți și 2 batalioane de grăniceri, cu artilerie puternică, formată din 34 guri de foc sub comanda colonelului Obogeanu Comandantul Brigăzei I Infanterie și având la dispoziția sa pe colonelul Manolescu Ioan șeful de Stat Major al Corpului 4 Armată.

Planul de atac
Acțiunea trebuia să înceapă la ora 5,30 printr`un bombardament puternic de 1,30 oră asupra pozițiilor ocupate de inamic, după care urma un atac frontal, executat de un batalion grăniceri, Maior Greculescu, însoțit de o dublă învăluire, executată la Nord de un batalion din regimentul 17 infanterie (maior Călinescu) asupra cotei 734; iar la Sud de un batalion grăniceri (Maior Gheorghi) în direcția cotei 703.
Brigada 2-a Roșiori și Brigada 2-a Călărași care ocupau sector pe front au nevoie de acoperirea acțiunei batalionului Gheorghiu dela stânga.
Brigada 3 Roșiori în rezerva detașamentului de atac.
Sectorul ales pentru contra atac a fost cota 730 – 734 Poiana lui Boboc (inclusiv).
Toate sforțările făcute de detașamentul colonel Obogeanu, rămân zadarnice, deoarece inamicul reacționează, pe tot frontul și reușește a-și păstra pozițiunile sale.
La ora 18 inamicul execută un contra atac în sectorul brigăzei a 2-a cavalerie dar este respins.
De asemenea incursiunile încercate de inamic în sectorul brigăzei a 2-a roșiori și brigada 2-a călărași sunt respinse.
Pierderile din cursul zilei de 7 August sunt de 2 ofițeri morți: Căpitan Anastasiu D. Toma, care cade vitejește în fața companiei sale și Sub. Lt. Slătineanu C. care moare ca un erou în fruntea plutonului său.
De asemenea sunt 2 ofițeri răniți și din trupă: 19 morți, 49 răniți și 20 dispăruți.

Evenimentele dela 8 – 15 August
În acest interval de timp, corpul 4 armată temându-se de o nouă încercare a inamicului de a rupe frontul, pe de o parte dispune: ca trupele să se organizeze solid pe pozițiile ce ocupă, scoate trupele obosite depe front, aduce noui trupe de ajutor, dă Diviziei I Cavalerie 2 batalioane de grăniceri mai puțin încercate.
Artileria călăreață depe înălțimile Nord Bogdănești își regulează tragerea.
Toate aceste măsuri sunt de un folos real, căci numai așa atacurile încercate de inamic în zilele de 9-10 și 13 August au putut fi respinse cu ușurință iar la bombardamentele lui se răspunde cu eficacitate de Divizionul I Artilerie Călăreață.
Decizia are de înregistrat pierderea Căpitanului Spulber Octavian, comandantul grupului de mitraliere al regimentului 7 călărași.
A luptat vitejește, dar soarta nu l-a lăsat în toiul luptei, ci i-a hărăzit o zi de liniște, când se afla cu doi camarazi, o schije l`a ales pe el. A fost înmormântat la Onești, alături de ceilalți eroi.

15 August 1917
Este o zi plină de fapte vitejești și de mari sacrificii din partea diviziei I cavalerie, și mai ales a brig. 2-a călărași, care se găseau pe poziție astfel: brigada 2-a roșiori la dreapta 200 m. Nord cota 532, brigada 2-a călărași la stânga, până la cota 383, unde se lega cu regimentul 11 Siret.
Brigada 3-a roșiori în rezervă.
La ora 12 inamicul deschide un slab bombardament de artilerie asupra sectorului Brigăzei a 2-a Roșiori, care apoi se întețește, întinzându-se și asupra Brigăzei a 2-a Călărași.
La ora 15,45 inamicul printr`un puternic atac asupra satului Grozești și cota 383, reușește să ocupe această înălțime, către orele 16,45.
După ocuparea acestei poziții inamicul deschide un foc viu asupra aripei stângi a trupelor Brigadei 2-a Călărași, care este silită să se retragă spre Est, pierzând legătura la stânga cu regimentul 11 Siret, iar la dreapta cu Brigada 2-a Roșiori. Divizia I Cavalerie informată de această de situație, dă ordin Brigadei a 2-a călărași, să contra atace cota 383 pela Nord, iar Brigada 2-a Roșiori, să-și prelungească aripa stângă, spre a face legătura cu Brigada 2-a Călărași.
Se pune la dispoziția Brigadei 2-a Călărași – pentru acest contra atac – două companii și o secție mitraliere din Brigada 3-a Roșiori, iar o companie din Regimentul 9 Roșiori, reușește să facă legătura cu Brigada 2-a Călărași.
Ca rezervă a Brigadei 2-a Călărași se mai trimite și o companie din Regimentul 45 Infanterie.
Cu aceste trupe Comandantul Brigadei 2-a Călărași atacă spre a cuceri tranșeele pierdute la aripa dreaptă.
Atacul pornește la ora 18,30. Plotoanele apar pe creasta dealului prin surpindere și angajează lupta cu infanteria inamică, corp la corp. Atacul reușește și compania pune stăpânire pe văile Negroponte, unde începe consolidarea tranșeelor.
La ora 20, când Brigada 2-a Călărași informată, că un batalion din Regimentul 11 Siret atacă cota 383, decide să cucerească și tranșeele pierdute dela stânga sa.
În acest scop aruncă la atac rezerva Brigadei și o companie de vânători ce-i fusese trimisă ca întărire.
Trupele înaintează viguros către cota 383, câștigând teren, dar batalionul din 11 Siret nu poate înainta.
Inamicul, care ocupa cota 383, profită de aceasta și deschide un foc viu asupra aripei stângi a Brigadei a 2 Călărași silind-o să se oprească.
În această zi foarte grea pentru trupele noastre de cavalerie, ofițerii și toate unitățile au dat dovadă de un curaj foarte mare. Toți au fost bravi. Nimeni n`a rămas înapoi. Chiar răniții nu s`au evacuat, ci au cerut să meargă înainte.
Căpitanul Vulturescu Niculae, cade ucis îmbărbătându-și compania. Cu el sporește numărul eroilor.

România Eroică Anul XII. – Nr. 8-10, August- Octombrie 1931, p.p. 14, 15.

16 August 1917

Divizia 6-a infanterie, sub ordinele căreia trecuse Divizia I Roșiori și Brigada 2 Călărași ordonă să se reia atacul asupra cotei 383.
Pentru această operație hotărăște următoarele trupe:
– Batalionul Maior Gherghiu din reg. 7 vânători,

Un batalion din regimentul 11 Siret,
Trupele de cavalerie din sector.

Acest atac se deslănțuie la ora 10, după un scurt bombardament de artilerie.
Atacul nu reușește și el este reînoit la ora 18, dar tot fără succes.
Cota 383 nu poate fi cucerită.
Pierderile din această zi au fost:
2 ofițeri morți: Căpitan Stoenescu N. Din Regimentul 10 roșiori și Sub-Lt. Bădescu Iulian din Regimentul 9 Roșiori.
8 ofițeri răniți, morți 65, trupă: răniți 282, dispăruți 48.
În zilele următoare până la 27 August n`a mai avut loc nici o operațiune importantă. Trupele noastre se consolidează pe poziția pe care o ocupau.

27 August 1917
Corpul 4 Armată hotărăște ca in ziua de 27 August să ia ofensiva, spre a rectifica frontul între cota 640 Fundul Păcuriței și P.T. Cireșoaia (cota 772) N. Slănic.
Planul său de manevră era conceput astfel:
După un bombardament puternic de 3 ore, atacul să înceapă cu divizia 7-a și după ce se va fi obținut un succes apreciabil, vor intra în acțiune Divizia I Cavalerie și Divizia 6-a Infanterie.
Divizia 6-a nerăbdătoare însă, constând că prin bombardament s`au făcut breșe în fața cotelor 383 și 502, dă ordin div. I cav. întărită cu 3 batalioane să atace în sectorul cota 383, castelul Negroponte.
Comandantul Diviziei I Cavalerie arată inconvenientul acestui atac, mai înainte de a se ști rezultatul Diviziei 7-a.
Divizia 6-a insistă. Atacul se execută însă fără niciun rezultat. Divizia își reocupă vechile pozițiuni.
Pierderi: 3 ofițeri răniți.
Trupă:
19 morți
73 răniți,
4 dispăruți,
21 evacuați.
Aceasta este ultima acțiune pe care Divizia I Cavalerie o mai întreprinde pe frontal Oituz.
Rândurile Diviziei I Cavalerie, se răresc însă foarte mult, pe deoparte din cauza dezinteriei, care bântuie cu furie cât și mai ales din cauza gălbinării, care și-a făcut apariția.
Pentru a se complecta golurile pe front, se iau oamenii dela „caii la mână“ din care cauză caii sufer și slăbesc, mai ales că lipsesc furajele. Rațiile sunt foarte reduse: 1 Kgr. ovăz și 3 Kgr. fân. Animalele încep să piară de foame.
C. 4 A. având în vedere pierderile mari suferite de Divizia I Cavalerie, dispune înlocuirea diviziei cu grăniceri. Această înlocuire are loc în noaptea de 9/10 Septembrie.
Divizia se retrage la „caii la mână“ rămânând ziua de 10 Septembrie în Tg. Trotușului, iar seara ajunge la „caii la mână“, în regiunea: Bratila-Giorta-Caraclău.
Se fixează ca zonă de staționare, regiunea: Cleja-Faroane-Valea mare și Valea seacă, unde au ajuns în dimineața zilei de 12 Septembrie.
Brigada 2 Călărași, divizionul artilerie călăreață și coloana munițiuni, au rămas pe front până la noui dispozițiuni.
În seara zilei de 13 Septembrie se primește ordinul Armatei II-a Nr. 3090, prin care se face cunoscut, că Divizia I Cavalerie iese de sub ordinele Armatei a II-a și trece la dispoziția M.C.G., rămânând din punct de vedere al reorganizării, reaprovizionării și complectării, sub ordinele Armatei I-a.
Zona de refacere se fixează în regiunea: Pd. Turcului–Cărbești–Bogești.
Tot aici s`a dat ordin să vină și Divizionul I Artilerie Călăreață și coloana muniții (20 Sept.).
Ca încheiere a activității Diviziei I Cavalerie pe front și ca răsplată a modului brav cum s`a condus, cităm următorul ordin dat de Armata a II-a Diviziei I-a Cavalerie:

Ordin de zi Nr. 1045 din 29 IX. 1917
Se comunică în copie ordinul Nr. 3118 al Domnului Comandant al Armatei a II-a spre a fi citit trupelor:

ARMATA A II-a
Către
Divizia I-a Cavalerie

Prin ordinul M.C.C. Nr. 3732 Divizia I Cavalerie iese din compunerea Armatei a II-a.
Mă achit de adevărată datorie, exprimând cele mai vii mulțumiri acestei brave divizii, care mai cu seamă în luptele dela 20-30 și 31 Iulie, prin vitejia ei a putut nu numai să oprească înaintarea inamicului, dar a isbutit chiar a-l da înapoi, punând stăpânire pe importanta pozițiune dela Coșna.
Atât ofițerii întregii divizii cât și trupa, s`au ridicat în tot cursul cât au stat pe front, mai presus de orice laudă, ceeace este o chezășie sigură, că în viitor Divizia va ști să ție sus reputația cavaleriei române, chiar și atunci când împrejurările o silesc a lupta ca infanterie.
Comandantul armatei II-a General Averescu“ iar Comand. Div. I Cavalerie general Schina adaugă:
„Cu cea mai vie bucurie dau astăzi în textul acestui ordin de zi, cuprinsul ordinului de mulțumire, pe care comandantul armatei a II-a binevoit să-l trimită trupei și ofițerilor Diviziei I Cavalerie.
Ofițeri, caporali și soldați.
Prin avântul și vitejia voastră a-ți lărgit marginele cercului de acțiune al cavaleriei române, care descălecată pe câmpul de luptă, ați fost cea dintâi din cavaleria română, care descălecată a luptat timp îndelungat cot la cot cu camarazii din infanterie, stârnind admirațiunea lor pentru destoinicia, priceperea, avântul și vitejia noastră.
Luptele ce a-ți susținut pe Valea Oituzului, dela 20 Iulie până la 9 Septembrie, a pus o nouă ramură la cununa de lauri a cavaleriei noastre și vouă vi-se cade pentru vecie, cinstea de a fi cei dintâi, cari ați înfăptuit-o, cu o glorie nepieritoare.
Numele iubiților noștri camarazi, ce odihnesc în somnul nemuririi și cari vor săpa în cartea istoriei corpurilor lor litere de aur mândria armatei noastre sunt atâtea icoane dela pilda cărora ne vom adăpa sufletele pentru faptele eroice, cari ne mai așteaptă. Timpul refacerii puterilor noastre, să ne îngăduie ca din învățămintele ce fiecare am tras, să creem în cel mai scurt timp o forță nouă, mai vânjoasă și mai sdrobitoare pentru dușman, ca să putem arăta lumii întregi în toată splendoarea și mărirea ei, acțiunea – în isbândă fără seamăn – pe care o poate avea cavaleria în răsboiu.
Aceasta trebuie să fie visul fiecăruia dintre noi și cu toți fără preget, printr`o veghere neadormită a îndatoririlor noastre către patrie, cu neclintită credință a biruinței finale care ne așteaptă vom pune și noi o piatră prețioasă la clădirea mare a neamului românesc.
Încrezător în voi că fiecare va pune toată silința ca – cu întreaga putere cu care Dumnezeu l`a hărăzit – să ajungă înalta țintă la care năzuim și pe care țara o așteaptă, vă zic sănătate și spor la muncă și pentru vitejia și purtarea voastră de până acum, învăluind într`o lumină glorioasă drapelele Diviziei I Cavalerie, vă mulțumesc copii.

Comandantul diviziei I cavalerie
General M. Schina

România Eroică Anul XII – Nr. 8-10, August- Octombrie 1931, p.p. 15, 16, 17.

Grivița – 30 august 1877-1934

Eram în clasele primare când, condus de tatăl meu, am vizitat pentru prima oară câmpia istorică dela Grivița.
În închipuirea mea de copil se desfășura întreaga acțiune a războiului independenței, de aceia, pășind cu teamă printre ogoarele câmpului de luptă așteptam să văd fața mea «falnică redută», așa cum o știam din cartea de cetire, cu dorobanții urcând scările în spre parapete, în vârful cărora eroul căpitan Valter Mărăcineanu cădea străpuns de baionetele vrăjmașului după ce reușise, totuși, să înfigă steagul tricolor în inima cetăței.
Și deși nu am văzut ceiace mintea mea gândise, am călcat însă cu inima strânsă în tranșeele și redutele părăsite, peste cari creșteau acum bălării, iar în valea „plângerei“ un unchiu al meu, ce trăise întreaga tragedie a asediului Plevnei – părinții săi fiind stabiliți aci din timpul turcilor, ei au rămas în oraș și în timpul asediului până la capitularea lui Osman Pașa – îmi povestea peripețiile războiului.
Am rămas cu o adâncă amintire în suflet, amintire neștearsă de care mă simțeam mândru în fața micilor colegi de școală.
De atunci, am mai vizitat Grivița și împrejurimile sale.
Și ori de câte ori am pășit pe aceste locuri, m ̀ am simțit cuprins de adâncă emoție, știind că fiecare palmă de loc a fost udat cu sângele ce a plămădit neatârnarea noastră, precum și eliberarea unui vecin creștin.
Poate că aceste sentimente m ̀ au îndemnat să stăruesc pe lângă societatea „Cultul Eroilor“, unde am găsit sufletele înțelegătoare ale conducătorilor în persoana generalului I. Manolescu, general Negreanu și colonel Makarovitich, spre a ridica la Opanez – lângă Grivița – un înălțător monument de piatră cu următoarea inscripție redactată de marele nostru învățat, d-l profesor Iorga:

„Aici,
puțina oaste a României
în amintirea străbunei vitejii,
birui, în avântul ei,
pentru onoare,
pentru cruce,
pentru libertate“.

Dela venirea sa ca ministru al României la Sofia, d-l Vasile Stoica a stabilit ca în ziua de 30 August al fiecărui an, ministrul României și toți funcționarii Legațiunei să meargă în pelerinaj la Grivița, în capela căreia sunt depuse osemintele eroilor căzuți în 1877.
Solemnitatea aceasta pioasă pornită din îndemnul acestui entusiast și inimos reprezentant al țărei, va rămâne de acum în colo, în tradiția urmașilor săi și ei vor merge în fiecare an la această zi sfântă să îngenunche și să depună flori în mauzoleul capelei Grivița.

Anul acesta comemorarea a fost excepțional de înălțătoare. Din ordinul guvernului, autoritățile civile și militare din Plevna, luaseră din ajun toate măsurile pentru pregătirea solemnităței.
Steaguri române și bulgare fâlfâiau pe la toate edificiile statului.
La sosirea în gară a d-lui ministru Stoica, d-sa a fost întâmpinat de către oficialitățile comunale și militare.
După ce am fost găzduiți la hotel, eu m ̀ am sustras grupului plecând să caut în oraș câteva familii de români macedoneni așezați, aici, încă de pe vremea turcilor.
Nu mi-a fost greu să-i găsesc. Am constatat însă cu multă mâhnire, că ei sunt pierduți pentru totdeauna pentru neamul nostru.
Bătrânii, câți mai sunt, vorbesc încă românește. Tinerii însă, nu mai știu nici o vorbă. Însurați prin partea locului, ei nu-și mai păstrează decât numele lor românesc.
Un medic, un profesor secundar, soția ajutorului de primar, un industriaș, toți sunt români de origină, ei însăși declară aceasta, dar și-au uitat graiul părintesc.
L ̀am căutat și pe unchiul meu, despre care vorbesc de la începutul acestei povestiri. Nu ̀l văzusem de mai bine de 30 de ani.
Condus de un cunoscut, l ̀am găsit la locuința sa, în partea veche a orașului.
Și o declar, cu toată sinceritatea, că rar am simțit în viață, momente de mulțumire și mândrie, ca acele prin cari am trecut stând cu dânsul de vorbă.
Unchiul meu, Nicolae Grămosteanu are acum 84 ani. E încă zvelt și o figură extrem de simpatică. Este om cu stare bună. Bucuros că mă vede, după atâta vreme – ochii i se înlăcrimau adesea în timpul convorbirei – vorbește românește ca ̀ n țară. După ce am depănat firul amintirilor familiare, am trecut la solemnitățile ce urmau a se desfășura a doua zi. Între altele, unchiul Grămosteanu mi-a povestit următorul epizod din timpul asediului Plevnei:
– „La un moment, orașul Plevna fusese evacuat de oastea turcească. Mai rămase în oraș puțină poliție și 2-3 funcționari.
Într ̀o zi s ̀a zvonit că armata rusă se apropie. Mare fierbere între creștini și groază între populația civilă turcă. Câteva zile de așteptare și iată că într ̀o dimineață – pe la orele 10 – intră în oraș o puternică patrulă de cazaci.
Strigăte de bucurie, se trag clopotele dela biserici, rușii sunt primiți cu flori și alte bunătăți.
Ofițerul de cazaci urma să plece în cea mai mare goană înapoi spre a anunța că orașul este liber și să fie ocupat de ruși. Numai că nu se putea strica nici ospitalitatea creștinilor. Mâncare, băutură, veselie și rușii au rămas până a doua zi la petrecere, când, încălecând s ̀au dus la mai marii lor.
Un tânăr evreu, funcționar la poșta turcă, ținea la curent cu tot ce se petrece în oraș pe Osman Pașa din Vidin. Comunicația se făcea prin firul telegrafic pe care rușii nu au avut grija al întrerupe.
Mulțumită informațiunilor telegrafistului turco-evreu, Osman Pașa dădu ordin ca toate trupele din Nicopole să plece de îndată la Plevna și să oprească intrarea rușilor, până la venirea sa acolo.
De aci încolo, lucrurile s-au petrecut așa după cum le știm din istorie.
Cine știe dacă fără intervenția acestui funcționar conștincios de origină ovreiască, Plevna ar mai fi jucat rolul pe care l ̀a jucat și mai rămânea în istorie localitatea glorioasă de mai târziu“.
Moș Grămusteanu mi-a povestit până târziu din amintirile sale. Mi-a spus cum Osman Pașa se purta omenește cu toți locuitorii, indiferent de erau musulmani sau creștini, că multă vreme au mâncat carne de cal, cu un ofițer român – după căderea Plevnei – vroia să-l ducă în țară la învățătură și multe altele.
Târziu, ne-am despărțit călduros și ochii bătrânului erau mereu umezi.

În ziua de 30 August – a doua zi – grupul oficialităților am plecat la Grivița, distanță de 5 kilometri de Plevna.
La sosirea ministrului României, în curtea mauzoleului, o companie de onoare, cu drapel și muzică, prezintă armele pentru onor. Generalul Filipof, comandantul garnizoanei Plevna, anunță pe d-l V. Stoica că este însărcinat a reprezenta, la această solemnitate, pe M. Sa Regele Boris al Bulgariei. Au fost prezenți toți ofițerii superiori din garnizoană, precum și autoritățile civile. După slujbă, ofițerii superiori din garnizoană, autoritățile comunale și populațiunea satului, care arborase steaguri românești pe case.
După oficierea serviciului divin cei prezenți au scoborât în criptă.
În acest moment, trupa prezintă arma pentru onor, iar muzica militară intonează rugaciunea.
În criptă, un moment de reculegere, după care generalul Filipov depune o coroană de stejar, având pe panplică inscripția: Armata bulgară recunoscătoare.
La eșire din biserică, muzica intonează imnul regal român, pe când populația striga ura pentru România.
Trupa defilează, apoi în fața d lui Stoica, Ministrul României, terminându-se astfel această înălțătoare solemnitate.

V.C Hrisicu
Atașat de Presă pe lângă Legațiunea
Regală a României la Sofia.

România Eroică Anul XV – nr. 9-10 Septembrie-Octombrie 1934, p.p. 6,7

Se va `mplini în curând anul, -- de când, pe o noapte de toamnă, cu, chemări netălmăcibile, scriam cu sufletul greu și cu mintea înfrigurată:
„Cetitorule, – pleacă urechea ta pe aripile vântului și ascultă în marea noapte a toamnei, svâcneala inimei pribege, care, de-abia perceptibilă acolo, în pieptul cel chinuit, – poposește și se resfiră pe plaiurile noastre, cu vuet de valuri răscolite. Ascult-o, cum șueră prin codrii, cum trosnește în frunzele de aur cari au acoperit cărările, – de atâtea ori bătute de pasul Lui voinic, – cum se lipește, într`o uriașă sărutare, de huma miriștilor aburite, cum svonește în turle de biserici, suspinând în arama clopotelor, cum dibue, cu ciocănit sfios, la uși de oameni buni, pentru ca să bubue apoi, cu lovituri de ciocan, în porțile Caselor Domnești, unde i-a rămas leagănul, unde și-a tors copilăria, unde li s-a frânt bărbăția și slava...„
”Ascult-o cum se înfrățește cu toată frământarea unui neam, lăsat, – fără stăpân, – la voia întâmplărilor....
Ascult-o, cum svâcnește alături de bătaia inimei tale și cu câtă iertătoare blândețe șoptește: „Recunoaște-mă. Sunt Eu, cel adevărat.“
Ascult-o, – cum palpită în veghea celor plecați pe cărți, cum flutură, ocrotitoare, peste somnul pruncilor, cum șterge lacrămile celor necăjiți, cum se înțelege, în șoapte, cu vulturii semeți ai flamurilor...
Ascult-o, – și prinde-i taina, așezând-o în pridvorul înflorit al gândului tău cel bun, pe care împletindu-l apoi pe fuiorul aducerilor aminte, trimite-l în spre El, ca o chemare a tuturor...
Ascult-o, – cum pătrunde în anvonuri de biserici, cari l-au primit pre El, de atâtea ori, cu mari nădejdi, – și cum caută pe Sfintele Evanghelii urma buzelor Lui și cum atinge Tronurile pe-a căror treaptă a stat; cum cearcă să dovedească în noui zidiri, cărămida, de El așezată în temelii; cum săgetează, apoi, văzduhul, oprindu-se cu bune urări, de-asupra orașelor și satelor, întruchipându-l, imens și tutelar, peste cuprinsul țării...”

Așa scriam atunci, cu strigări înăbușite de prigoana zilelor tot mai întunecate, sub cerul apăsător al țării, care posomorâtă în poruncita ei văduvie, cumpănea cu îngrijorare tristețea zilelor ce se scurgeau nesigure, încărcate de primejdii cari pândeau...
Un gest pripit fusese de-ajuns, ca să smulgă zâmbetul de pe milioane de buze, să întunce lumina, să pună sub obroc bucuria înviorătoare a credinței în viitor, să otrăvească mireasma florilor și să lase în pârjol, sterpe de semânță, mănoasele holde de odinioară.
Sufletele, înveninate și învrăjbite, orbăcăiau prin neguri.
Un crunt blestem căzuse, cu rătăciri și pierzanie, odată cu pribegia Aceluia sortit ca, dincolo de hotare, să-și călească sufletul în flacăra durerilor și-a așteptării...
Zilele treceau, și-au trecut anii...
În suflete se cuibărise teama iar cuvântul purtător de slavă, murise.
Dar, în clipele de mari frământări și de vremelnice prefaceri, numele Lui, răsăria pe arse buze de credincioși, înviorător ca un îndemn, pe când nădejdii, – primite fără cercetare, – răscoliau conștiințele, trâmbițând, cu glorioase înfiripări, credința într`o revenire, aducătoare de mari fericiri...
Erau momente când, privirile ochilor destăinuiau mai mult de cât cele mai evocative cuvinte, când o caldă strângere de mână, – cu anumitul ei tâlc, – topea sufletele întru aceiași curată și înflăcărată împărtășanie și când tremurul glasului, – indiferent de ce spunea, – purta într`însul freamăt venit de departe, de la El, cel de-apururea aproape...
Era cu noi, era în noi, era pretutindeni. Îl dovediam svonind în marele gest anonim al mulțimii care-L aștepta.
Și`n volbura târzie, abătută ca un zăbranic peste sdrențuita frământare a vremurilor pline de neguri, numele Lui străbătea cu licărituri de aur și străfulgerări de făgăduinți.
Ca`n vechile balade, norodul aștepta ivirea paloșului neînfricat sortit să nimicească balaurul vămuitor de suflte curate, strajă drăcească la porțile cetății.
O așteptare înfrigurată, otrăvită uneori cu desamăgiri, înviorată adesea cu zâmbet venit de departe, dar totdeauna neclintită în credință ei cea mare.
Feciorul de împărat, plecat cu toiagul durerilor în pribegie, trebuia să se întoarne și să fie înscăunat în jilțul înstemat al slăvitei lui puteri. Așa, s`au sfârșit totdeauna poveștile cu feții frumoși porniți în lumea largă, – așa, trebuia să sfârșească și marea poveste de-acum, scrisă cu litere de foc în inima poporului românesc.
Numai așa, – în cripta de la Argeș, somnul cel veșnic, n`ar mai fi fost tulburat.
Și într`o zi a picat din cer, s`a desprins din smaraldul unui azur limpezit cu frenetica bucurie a milioane de suflete, și-a coborât înaripat pe pământul strămoșesc, care a tresărit recunoscându-l și de-a pururi a prins urma pașilor lui binecuvântați de Dumnezeul biruințelor.

N.M. Condiescu
România Eroică Anul XI – Nr. 6-7, Iunie-Iulie 1930, p. 14

FIȚI GATA!
Marș eroic

O! Steag al vitejiei strămoșești,
Înalță-ți vulturul semeț în soare,
Victorioase armate românești
Fiți gata să porniți biruitoare...
Dușmani năvalnici veșnic ne pândesc
Să ne robească țara și belșugul
Să spulbere pământul românesc
Stropit cu sânge și brăzdat cu plugul.

Ostași viteji cu piepturi de granit
Să fim uniți ca`n ceasul cel mai mare,
Să ne păzim pământul întregit
Fiți gata toți, de straje, la hotare!

Fiți gata toți viteji și tari soldați,
Mândria, forța, vechea noastră fală,
Voi ce-ați luptat ca șoimii din Carpați
Și`n camp la Mărășești ați dat năvală…
Făceți să sune – al goarnelor ecou
Chemând a noastre hotărâte cete
Și soarele va fulgera din nou
Pe sutele de mii de baionete.

O! Vino Tu, Arhanghele Mihai,
Cu sabia de fulgere în mână
Și`n fruntea gloriosului alai
Oblăduiește patria română;
Fiți gata, fii ai marilor eroi,
Trecutul sfânt în veci ne-a fost povața,
Străbunii din mormintele merg cu noi,
Din moartea noastră se va naște viața!

Mircea Dem. Rădulescu

România Eroică Anul XI – Nr. 2, Februarie 1930, p. 1

În fața morții, ce i-a ajuns pe inamici pe câmpul de luptă, încetează toate rivalitățile, dușmăniile și furia lor de resbunare. Și inamicii de-odinioară odihnesc acum în mormintele din același cimitir de onoare, îngrijite de aceeași mână creștinească a membrilor Societății „Cultul Eroilor“. Iară alții își dorm somnul de veci chiar în același mormânt comun, într`o frățească îmbrățișare, drept simbol al pacinicei și durabilei conviețuiri, care-ar trebui să existe între popoare și țări.
Să ne dăm deci toți conducătorii popoarelor silința a contribui la înfrățirea lor și la pacinica resolvire a chestiunilor și conflictelor dintre ele și pe timpul scurtei viețuiri a omului pe acest pământ, împlinind porunca „Sfintei Scripturi“: „Și pe pământ pace, între oameni bună învoire“

Dragoslavele, 20 August 1929

Miron Cosma
Patriarh-regent

România Eroică Anul X – Nr. 9, Septembrie 1929, p. 3

La 28 Septembrie 1930 a avut loc solemnitatea desvelirii monumentului „Vlășcean“, ridicat în amintirea Eroilor căzuți în războiul pentru întregirea neamului, în marea bătălie de pe Argeș și Neajlov din comuna Drăgănești Vlașca.
Solemnitatea s`a început prin oficierea unui serviciu religios în biserica satului și apoi la locul unde se află ridicat monumental, făcându-se pomenirea morților.
Protoereul Alexandru Bădănoiu deschide seria cuvântărilor arătând legătura între Neamul Românesc și Credință. Urmează Prefectul Jud. Vlașca, D-l Alex. Cartojan, care vorbește în numele Guvernului; D-l Col. Nae Dumitrescu, din partea armatei ca delegat al Corpului II Armată; d-l Maior Fotescu din partea Soc. „Cultul Eroilor“; d-l Scarlat Arion, mare proprietar; d-l Popescu Zoricu, deputat de Ilfov; d-l I. Gr. Oprișan din partea Educației Poporului și d-l N. I. Dăscălescu, avocat și Președintele Comitetului de Inițiativă, care dă citire telegramei trimisă de Casa Majestății Sale Regele Carol II, acoperită de urale în timp ce muzica intonează Imnul Regal. Apoi într`o frumoasă cuvântare arată însemnătatea luptelor pe Neajlov și Argeș, marea bătălie a armatei române din perioada I-a a războiului de întregire și care s`a dat pe pământul Vlășcean, pentru comemorarea căreia s`a ridicat acest monument în comuna Drăgănești-Vlașca.
D-l Dăscălescu dă apoi monumentul în primirea satului Drăgănești, reprezentat prin primarul său, d-l Cons. Târnăcop. D-sa printr`o inimoasă cuvântare mulțumește d-lui Nicolae Dăscălescu și întregului comitet, pentru munca depusă fără preget și pentru contribuția data de d-sa, precum și tuturor acelora cari au luat parte morală și materială la înzestrarea comunii cu acest monument impunător, făgăduind că`l va păstra și îngriji cu sfințenie, pentru ca memoria celor căzuți pentru Patrie să fie pururea vie în ochii generațiilor viitoare.
Monumentul Eroilor Vlășceni ridicat în comuna Drăgănești-Vlașca este opera tânărului sculptor I. Pantazi și a fost ridicat cu ajutorul material al publicului, al sătenilor și intelectualilor din comuna Drăgănești, al Băncii Populare „August Treboniu Laurian“, al primăriei Com. Drăgănești precum și al Soc. „Cultul Eroilor“ – Comitetul Central.
La această solemnitate, au asistat pe lângă sătenii din vecinătatea comunii, școalele primare dimprejur, și următorii invitați:
D-na Simona Lahovary cu d-ra, d-l N. Dăscălescu, președintele comitetului de inițiativă cu d-na; Scarlat Arion cu d-na; Alex. Cartojan prefectul județului, Chiriță Vasilescu primarul Sectorului III Albastru din Municipiul București, Avocat Andrei Ionescu Ajutor de Primar sectorul III Albastru, Iorgu Anghelescu mare proprietar Băbăița, Alex. Tănăsescu cu d-na; București Sect. III Albastru, Judecător Mihail Ionescu cu d-na, d-rele Dăscălescu, C. Anastasiu Primar Giurgiu, Col. Nae Dumitrescu Giurgiu, Căp. de jandarmi Udrea; Prim Pretor Panait Nedelescu, Avocat Alex. Mândreanu, Ionel B. Arion cu d-na; președinte Traian Mircescu-Ghimpați; Revizor școlar Marin Popescu cu d-na; Preoterul Circ. Videle Alex. Bădănoiu, Confesorul Garnizoanei Giurgiu; Preot Nicu Popescu; Preoții: Ioan Paraschivescu, Petre Ionescu, Ioan Popescu-Lahovary, Ioniță Simescu, D-na Elena I. Dăscălescu; Dr. Ștefan Paraschivescu cu d-na; Constantin Bantaș-Vilara cu d-na; G. Trișcoiu cu d-na; Octavian Dăscălescu cu d-na; Gogu Ionescu cu d-na; Iancu Rădulescu cu d-na; D-na și d-rele Vetra, d-l Capralik cu d-na; I. Leoneanu cu d-na; C. Târnăcop cu d-na; Avocat Ernest Maitert videle; I. G. Oprișan; Dimitrie Popescu și Petre Neagu Sect. III Albastru, Doja Anton București; Ajutor de judecător Dorobanțu; Alex. Popescu cu d-na; G. Iorgulescu București cu d-na; Marin Glavan etc.
Din partea Soc. „Cultul Eroilor“ – Comitetul Central, a luat parte reprezentantul ei, d-l Maior Fotescu.
Studențimea Vlășceană în frunte cu președintele ei d-l Marinescu, în avântul ei tineresc a ținut să ia parte cu tot sufletul la această măreață serbare, contribuind la reușita ei.
Onorurile militare au fost date de un detașament din Regimentul 5 Inf. și muzica Regimentului 4 Roșiori.
E un monument falnic pildă frumoasă și înălțătoare, simbol de recunoștință pentru cei ce au murit apărându-și pământul strămoșesc.

R.E.
România Eroică Anul XI – Nr. 10-12, Octombrie-Decembrie 1930, p.p. 23,24

Zi posomorâtă de Octombrie 1916. În noaptea precedentă plaiurile Gorjului fuseseră violent bombardate de trupele Austro-germane. Satele: Sâmbotinu, Porceni și Schela erau aproape dărâmate, iar satul Vălari era complect mistuit de flăcări.
Dușmanul ocupase crestele munților din plaiul Vulcan (dreapta Jiului) și acum amenința Târgul-Jiul și chiar cotropirea întregei Oltenii. În fața forțelor mult superioare ale inamicului, vitejii noștrii ostași, cu multă durere în suflet trebuiau să cedeze – potrivit ordinelor primite – o parte din pământul scump al Țării. Era de o parte forța, iar de alta opunerea dârză a vitejiei străbune; și părea că cea dintâi e menită să copleșească pe cea de-a doua.
Din cei doisprezece ostași ce trebuiau să mascheze retragerea pe direcția șoselei Schela-Sâmbotin-Tg.Jiu, mai ajunsese în satul Sâmbotin doar unul.
Lumea părăsise din vreme satul, rămânând doar câțiva bătrâni cari nemai având mult de trăit doreau să-și petreacă ultimele clipe acolo unde și-au trăit întreaga viață. (...)
La trăsnetele artileriei, zăngănitul mitralierelor și al puștilor se adauga și o ceată deasă care contribuia mult să dea acestui tablou sinistru, imaginea infernului.
Pe la amiază zgomotul se mai liniști și ceața prinsese a se ridica; mitralierele germane se apropiau ai noștrii părăsiseră satul, iar ultimul din cei 12 străjeri intra în sat.
(…) pe dealul Sâmbotinului din față coborau dinspre nord doi călăreți germani; iar musafirul ei de o clipă alerga hoțește în direcția dușmanilor. La un moment dat unul din cei doi călăreți salută, și despărțindu-se o luă în altă direcție. Călărețul rămas (un ofițer), prevăzut cu o pușcă mitralieră și cu un sac de cartușe, tocmai se pregătea să descalece când o detunătură se auzi, iar în clipa următoare se rostogoli la pământ, calul rămânând lângă el. Acum 2 oameni alergau în spre aceiaș țintă: tovarășul german care abia se despărțise de superiorul său, și ostașul nostru care voia să-și dezarmeze victima. Urcând dealul se pomeni la o sută de metrii față în față cu soldatul german. Doi oameni iau arma la ochi. Două detunături. Două gloanțe din două părți opuse, tindeau să urmeze acelaș traiect. Dar unul greșise ținta pe când celălalt lovise în plin; era ultimul cartuș al ostașului nostru. În timp ce trei germani se iveau dinspre nord, el luă mitraliera și sacul cu cartușe și luând`o repede înspre sud, trecu prin viile „Scărilor“, se îndreptă spre zăvoiul Jiului și se opri în lunca Cartiului lângă o podișcă în marginea șoselei unde își forma un mic adăpost, îndreptând pușca mitralieră înspre nord de unde coborau încet, în lanț, primii luptători germani.
Soarele cobora spre asfințit, ceața dispărea încet, iar împușcăturile dușmane amuțite o clipă, reîncepeau acum cu mai mare furie. Soldatul nostru îmbrăcat în haina babei „talismanul“ său, peste care era încins cu năframa, secera mereu la cei cari îndrăsneau să se apropie, în timp ce ultimele noastre trupè treceau și făureau noui adăposturi de apărare pe partea stângă a Jiului la capătul Vădenilor.
Sudoarea, ca mărgăritare albe îi îmbrobonea fața-i obosită. Gloanțele dușmane îi șuerau pe deasupra capului. El trăgea mereu mânuind cu dibăcie secera morții în rândurile dușmane.
Iar când soarele asfințea, păru că eroul șovăește o clipă; mitraliera amuți, capul i se înclină pe umărul drept și mâinile îi șovăiră o clipă. Cu un efort supraomenesc, el puse din nou mașina în funcțiune, dar zadarnic; odată cu ultima-i forță sburase și ultimul glonte. Focul dușman se întețea mai mult. Viteazul avu impresia că un somn ușor îl copleșește. Un zâmbet senin îi încadră fața acoperită de sudori reci, iar ultimele raze ale soarelui, dându-i cea din urmă sărutare, făcură să lucească în asfințitul înroșit, ceva purpuriu ce se prelingea dela tâmple și din colțul gurei, pe când mâinile sale însângerate continuau să ție strâns mitraliera.
Noaptea se lăsa încet. Singur și liniștit de conștiința datoriei împlinite, un ostaș stătea în șanț la postul său. Undeva departe, poate în ceruri el auzia o muzică sublimă ce preamărea pe cei căzuți pentru Rege și țară.
Un obuz de mare calibru cădea alături acoperind cu pământ trupul neînsuflețit al eroului. Iar glia strămoșească mângâie la sânul său de mamă pe acest fiu vrednic, dându-i liniștea veșnică a celor jertfiți pe altarul patriei.

..........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

Și secole în urmă din sângele acestor eroi anonimi unit cu țărâna scumpă a patriei vor răsări plăpânde firișoare de iarbă verde presărate ici colo de floricele, cari cu toate – într̀ un asfințit de soare – vor povesti generațiilor viitoare legende frumoase despre cèi cari s̀ au jertfit pentru Domn și Țară.

Costin Mărgărit
România Eroică Anul XII – nr. 1-2 Ianuarie-Februarie 1931, p.p. 19,20

Gorjul stă în fruntea județelor țării, prin modul cum știe să-și cinstească eroiii căzuți pentru întregirea neamului.
Cum intrì în Târgu-Jiu o placă de marmoră pusă la capătul podului, amintește trecătorilor că acolo în sf. Zi a Vinerii Mari (Sf. Paraschiva) la 14 Brumar 1916, copiii și populația orașului a ținut piept năvălirii dușmane.
În fața catedralei orașului și a prefecturii, înconjurată de tufe mari de felurite flori, străjuită de două din tunurile luate de gorjeni la Arsuri și Mărești, doarme somnul veșniciei și al gloriei, copila nemuritoare a Gorjului, viteaza Ecaterina Teodoroiu.
Dela un capăt la celălalt al județului, din cătările Carpaților și pasul Vulcan până la Filiași unde Jiul părăsește pământul județului, întregul popor și-a lăsat muncile de toamnă ca să alerge cu mic cu mare, să strângă puzderia de oseminte sfinte de eroi, răspândite pe tot cuprinsul Gorjului, pentru a le aduna cu cinste, în mari și frumoase cimitire de onoare.
Satele se întrec fiecare cum să-și cinstească mai frumos eroii. La Godinești, în drumul vechiu care leagă Tismana cu coamele repezi ale Bujorăscului, hotarul celor două pământuri eroice ale Mehedințiului și al vechiului Jaleș, sau al Gorjului de astăzi, se ridică impunătoare și măreață o piramidă de marmoră neagră, amintind că toată învățătura care se predă copiilor în marea școală de alături, e făcută pentru a mări și întări moștenirea lăsată nouă de eroii neamului.
Iar peste puțin timp, tot capitala Gorjului va da țării o nouă și mișcătoare dovadă de patriotismul copiilor săi.
Va fi sfințirea plăcii de onoare, în ziua de Sfântul Nicolae, 6 Dec. a.a... pe care slujbașii administrației financiare au făcut-o în amintirea foștilor lor colegi dispăruți în lupte.
În timp ce astăzi uitarea pare că acopere pretutindeni numele și faptele glorioase ale eroilor neamului, modeștii slujbași gorjeni, – care la fel cu toți slujbașii țării, luptă cu lipsurile și greutățile vieții de azi, – s`au ridicat deasupra nevoilor vieții pentru a înfăptui această placă, pe care au așezat-o în locașul administrației lor, tocmai ca să le amintească în fiecare clipă, că suferințele noastre sunt cu totul neînsemnate față de jertfa și eroismul celor ce s`au jertfit pentru binele Patriei.
Cinste modeștilor funcționari gorjeni, cari au știut dovedì atât de frumos, că în Gorjiu, grija pentru patrie și fiii săi de seamă, întrece și acum, după cum a întrecut totdeauna, grijile mărunte ale vieții și slăbiciunile ei.

România Eroică Nr. 7-8 din 1924, p.13

Închinare
_______
La ziua Eroilor

Acesta e pământul făgăduinței sfinte
Legat cu veșnicia prin lanțul de morminte,
Acesta e pământul visat al împlinirii
Ce pe-ale nopții stele își numără martirii,
Acesta e pământul dreptăței înviate,
Unit cu libertatea prin sânge scump de frate,
Acesta e pământul eternei noastre glorii
Ce-și leagănă, ca mama, la sânu-i luptătorii,
Acesta e pământul din care sfântul soare
Își împrumută mana de viață purtătoare...
Coboare noaptea neagră pe sufletul barbar
Ce nu-și înalță `ntr`nsul evlaviei altar,
Și mută fie gura ce astăzi nu se`chină
Țărînei plămădite din lacrimi și lumină.
A fost așa că jertfa prin veacuri vorbitoare
A smuls o rază caldă din flacăra de soare.
Și`mpărtășind o blândă străvechiului pământ,
Cuprinsul țărei noastre-l umplu de duhul sfânt.
Și frunțile umbrite semețe se`nălțară.
Și ochii plânși sorbiră seninul cer de vară,
Și brațele de solii pierzări `ncătușate
Schimbară curcubeul în steag de libertate;
Isvoarele, cu lacrimi de sfântă bucurie,
Brăzdară chipul țărei lovite cu urgie,
Și piscurile`n slavă și au avântat vulturii
Ca să vestească `n lume îngenuncherea urii
Și doina, doina noastră statornică `n credință
Și-a tremurat chemarea în marș de biruință.
Și-a fost așa că iadul, când a văzut elanul.
Din patru părți de lume desprinse uraganul,
Din mii de guri să sufle văpăi omorâtoare
Și grindină de schije pe plaiuri să coboare,
Cu aripi oțelite văzduhul să`l despice
Și flacăra pieirei la ceruri s`o ridice,
Să scurme`n măruntae cu hohot crunt pământul
Nădejdei înflorite să`i sape larg mormântul,
Altarele de jertfă în praf să le dărâme
Catapeteasma lumei s`o nărue `n fărâme,
Să nalțe`n nouri negri cenușa `nfierbântată,
Cu râuri lungi de sânge hotarul să`l străbată,
Să semene pustiul și jalea și urgia
Dar nopței și înjosirei să`i tindă iar domnia.
Când ne pătrunse moartea cu recele-i fior,
Voi ați ieșit în cale-i cu braț răzbunător,
Copii fără de nume ai brazdei hrănitoare,
Voi cei bătuți de vifor și mângâiați de soare,
Copi scăldați în lacrimi, de visuri legănați,
Ai freamătului tânăr și-ai codrilor fârtați,
Și ochii v`au fost fulger ce fulgerul înfrânge
Și-al vostru piept zăgazul potopului de sânge,
Cuvântul v`a fost tunet și trăsnet lovitura,
Luminile credinței v-au poleit armura,
Ordiile satanei în fața voastră cad,
Și strigătul peirei ridică groaza `n iad,
Căci, Criști ai vieței nouă în slavă înveliți,
V-ați coborât năvalnici ca iadul să`l zdrobiți.
O, nu sunt morți aceia ce`n tainiți de mormânt
Cu moartea lor păcatul și moartea au înfrânt,
Când soarele se lasă în val de mare-albastră
El nu e stins: Veghiază peste odihna noastră
Nu lacrime aducem eroilor prinos,
Ci binecuvântarea din suflet credincios.
Mărită fie clipa în care v-ați născut
Și raza ce unește cu ceru-al vostru lut.
Mărit să fie gândul ce`n luptă v-a pornit
Și cupa suferinței ce v`an` dumnezeit.
Mărire țărnei care suspinul vă păstrează
Și stropii cei din urmă din inima vitează,
Măriți să fie zorii ce`n slavă vă`n vestmântă
Și freamătul pădurei ce`n vers duios vă cântă.
Mărire vouă celor ce-ați spulberat osânda
Și v-ați oprit subt cruce, ca să`nsemnați izbânda,
Cari ați tăiat prin noapte triumfului cărare
Și ne-ați aprins pe ceruri al libertăței soare.
Nu lacrimi, flori v`aducem și tinere vlăstări,
Cântarea de mărire pătrundă `n larg de zări.
Cutremure văzduhul chemarea ei sonoră,
Să smulgă dimineței fâșii de auroră,
Să`mpodobească veșnic cu vălul ei prea sânt
Intrarea triumfală, ce orbi-i zic mormânt.
Noi vauzim îndemnul din cântul primăverei,
Din zorii dalbi de ziuă, din murmurele serii,
Ne `ntindeți plină cupa de har și viață nouă
Ca s`o sorbim cu sete: În veci mărire vouă!...

I. U. Soricu

România Eroica Nr. 2/1921, p. 60

Ziua Eroilor

„Ziua Eroilor“, în acest an, a fost serbată, cu tot fastul cuvenit, ca în toți anii, în țară și în Capitală.
Programele după care s`a desfășurat serbarea au fost aprobate de președinția consiliului de miniștri.
Dăm mai jos textul cuvântării ținută de d-nul general-adjutant Țenescu, comandant de brigadă, în Capitală, la mormântul „Ostașului Necunoscut“, în prezența unităților militare, a I.P.S.S dr. Miron Cristea, Patriarh al României și președinte activ al Societății „Cultul Eroilor“, a reprezentanților autorităților civile și militare și a unui numeros public.
După serviciul religios, ministerul armatei, primăria Capitalei, Soc. „Văduvele de război“ „Veteranii“, Soc. „Ofițerilor de rezervă“ și publicul participant au depus coroane de flori naturale, apoi d-l general Țenescu a pronunțat următoarea cuvântare:
Azi – Ziua Sf. Înălțări a Domnului nostru Isus Hristos – ne găsim adunați într`o pioasă sărbătoare în jurul mormântului „Ostașului Necunoscut“; al unuia din sutele de mii de morți, căzuți în războiul de întregire a Neamului pe altarul Patriei… El este unul, poate, care în primul avânt al războiului, a căzut în moarte vitejească pentru cucerirea Ardealului, în toamna anului 1916, fie la valea Jiului, fie la Olt spre Sibiu, fie trecând Carpații Munteniei și ai Moldovei și înaintând spre valea Târnavelor și a Mureșului. El este unul poate, care cu sabia în mână, cu arma la ochi la mitralieră sau la tun, a căzut pentru a apăra terenul cucerit în Ardeal… El a căzut, poate pe culmile, în plaiurile sau în văile Carpaților pentru a nu lăsa să intre dușmanul în țară… El a făcut poate, cu pieptul său ciuruit de gloanțele dușmane, pavăză la Jiu, la Olt, pe Argeș, pe Buzău, pe Trotuș, Șușița și la Siret… El poate a căzut de boală nemiloasă în Moldova… El poate să fi dăruit prin moartea sa victoriile memorabile dela Mărăști și Mărășești… El este poate soldatul care a recucerit Transilvania, a trecut Tisa… și a ajutat, prin sacrificial suprem, ca steagul românesc să se înfigă victorios în capitala dușmanului milenar…
El este poate ofițer: el poate fi subofițer... El este soldat și fiu al acestui Neam.
El poate fi un părinte al unuia din miile de orfani... El poate fi soțul uneia din nenumăratele văduve de război...el poate fi fratele sau copilul, căzut în război și pe care multe familii îl plâng astăzi încă, fără să știe, unde nemiloasa moarte, în avântu-i patriotic, l-a răspus!
El este un mort scump, este al fiecărui Român, este al Țării, este al nostru, al tuturora...
O candelă creștinească arde la capul său!.. O flacără patriotică de adevărată dragoste de țară și de supremă jertfă, în orice moment și mai ales în ceasul examenului grozav, care este războiul, să stăpânească sufletele noastre!
Cu gândul la „Ostașul Necunoscut“ al țării noastre, să ne oțelim sufletele, voințele și brațele și să fim totdeauna, gata să facem suprema jertfă astăzi și în viitor, pentru a păstra România întregită, câștigată cu sacrificiul vieții sutelor de mii de eroi căzuți în război!
De aceea, datori suntem ca în acest minut, să ne plecăm capetele... să lăsăm să ne curgă o lacrimă... și într-un moment de supremă reculegere și de tăcere...să ne înălțăm ruga noastră fierbinte, spre Cel-Atotputernic și să-i spunem ca pentru un părinte, frate sau copil... „Dumnezeu să-l ierte“.
Întreaga asistență păstrează momentul de adâncă reculegere sufletească.
Serbarea se închee cu procesiunea armatei și a publicului înaintea mormântului „Eroului Necunoscut“, care depune flori pe criptă, în sunetul imnului muzical de slavă și de glorie. Drapelele se pleacă. Ostașii de eri au ochii umeziți de emoțiunea clipei atât de înălțătoare. Ostașii de astăzi trec în pas mândru, cu atitudine de respect și încredere în suprema chemare.

R.E.
România Eroică Anul XII – Nr. 5-7, Mai – Iulie 1931, p.p. 4,5.

ȘCOALA VIITORULUI ROMÂNESC
de I. DRAGOSLAV

Lumea, poate crede, că dacă ridicăm monumente, creiem cimitire, ridicăm troițe și facem câte un parastas anual, apoi, odată toate isprăvite, ne-am pus șeaua pe roib și putem Tabla-Bașa să ne desfătăm fără nici o grijă de ce se poate întâmpla de acu încolo. Și e multă lume cu stare, plini de bogăție0bogăție acum proaspătă eșită din precupețirea bucăței de pâne a truditei mulțimi nevoiașe, cari avuți, dacă au dat zece lei pentru o cruciuliță, sau pentru o floare, se cred cu totul achitați față de cei care cu prețul vieței lor au făcut România de azi și în care Românie trăiesc cum n`au trait atâția inși așa bine: fac afaceri, se îmbogățesc, ridică palate, se plimbă cu automobilul și unii petrec în lux și în nepăsare.
Lumea crede, poate că, a svârli o biată pensioară unei văduve de război și un codru de pâne unui orfan de războiu, nu mai are nici o datorie, față de cei care s`au jertfit pentru Țară și pentru viitorul neamului.
Oare cine e în stare a prețui jertfa de a muri pentru un scop așa nobil?
O, dar cine e în stare să șteargă durerea unei mame care a pierdut pe unicul său fiu; obida din sufletul unei văduve sărace cu 3-4 copii care a avut un soț bun și pe care l-a pierdut, și nu mai găsește un al doilea tată pentru copii ei? Și cine poate să șteargă desnădejdea din sufletul orfanului a cărui tată a murit pe front, iar mama de tifos exantematec? Ori a altuia care a pierdut numai pe tatăl său și se pierde de dor de a-i mai revedea? Ori pe lumea asta numai atât sprijin și apărare a avut și dânsul și de acela lipsit în veci?
Toate aceste lipsuri care produc sbuciume în sufletul celor rămași nemângâiați pe urma celor dispăruți, nu se pot repara cu nimic pe lume.
Dar datoria, rămâne datorie. Venituri și cheltuieli putem scrie în registrele noastre, dar datoria pe care o avem față de cei morți pentru Țară, și pentru urmași lor va rămânea vecinic deschisă, și acela care s`ar crede când-va voinic, să tragă cu buretele peste această mare datorie, acela va fi un mare ticălos și un nebun.
Cât timp va fi deschisă această datorie, și vom întârzia a o achita, noi vom avea în totdeauna în față umbrele a sute de mii de români morți pe toate meleagurile României-Mari și pe ale străinătăței, – umbre care ne cer veșnic recunoștință și aducere aminte și purtare de grijă și de sufletele lor și de starea celor rămași după dânși..
Și cât timp vom purta grijă de sufletele lor de țărâna lor, și de urmași lor, atât timp neamul românesc se va înălța sufletește, se va oțeli, va fi gata de orice jertfă și va trăi.
Aceasta este școala viitorului și cea mai mare școală a Românismului – școală cu care se pecetluiește vecinica continuitate a măreției și a trainiciei spiritului românesc scrise cu sânge și atâta de impunător în istoria neamurilor – pagini pline de întâmplările și faptele, când de o vitejie neasemuită, când de cele mai tragice momente, că te miri`cum a mai putut acest neam să mai răzbată la lumina libertăței, a întregirei și a civilizației.

Umbrele! Umbrele mărețe ale trecutului, și vecinica amintire și prăznuire a lor, ele ne-a

condus din vecinicia lor necunoscută pe drumuri neumblate – pe poteci nehotărâte, pe căi nesilnice; prin negură și fum, prin foc și sabie, prin robie și întuneric – la lumină, la lumină... Și la mărire și cinste.
Să ne aducem deci aminte vecinic de Eroii noștri morți pentru Mărirea Patriei lor și a noastră, nu numai de mântuială și pentru a fi la modă cu statele civilizate și culte, dar din o convingere de pietate și recunoștință.
Soc. Mormintele Eroilor, condusă de I.P.S. Mitropolitul Primat și de oameni de meseria armelor și care au fost pe front, nu poate fi pusă la îndoială pentru sentimentele celor ce o reprezintă, dar ea își face datoria pe cât poate pentru această mare școală a viitorului. Și și-ar lărgi cercul activităței și mai mare dacă ar dispune și bănește, atât cât se cere, spre a mulțumi toate liupsurile care vin la ordinea zilei.
Dar rolul cel mare, pentru asta ar cădea și asupra oamenilor cu stare din țara asta ca să contribuie și ei într`o măsură la scopul ce și l`a propus Societatea, care din o absolute convingere, a creiat acte de comemorare nu numai de mântuială sau de achitarea vremelnică a datoriilor, ci și pentru consolidarea spiritului românesc în viitor cu o pedagogie care până acum ne-a cam lipsit.
Să luăm pildă-dacă nu vrem să facem nimic din propria noastră îmboldire sau născocire- de la statele aliate sau nealiate de felul cum trebue să se ridice monumente, cum să se creieze și să se îngrijeascăcimitirele de război, cum să se îngrijească de văduvele și de orfani din războiu și să ne aducem aminte că mai avem și noi ceva bun – dar pe care din ticăloșie l-am uitat – cum trebue la anumite zile să ne aducem aminte de cei morți pentru țară; în sfârșit cum bunicii noștri prăznuiau și cinsteau umbrele celor morți pentru vecinica lor pomenire și hodină.

România Eroică nr. 4/1922 p.8

Reînvierea vremurilor de slavă ale Moldovei. Măreața comemorare a generalului Stan Poetaș. Desvelirea monumentului său la Soroca. O strălucită afirmare a românismului la Nistru. Solemnitatea inaugurări. Serbarea culturală. Banchetul. Sărbătorirea artei române.

Duminecă 30 Oct. 1921 pitorescul oraș românesc – Soroca, de pe malul Nistrului, a fost teatrul unei mari sărbători Naționale românești afirmând în mod atât de strălucit și mișcător, vigoarea românismului de pe malul Nistrului, încât părea că a reînviat epoca de slavă din trecutul Moldovei.
Se cunosc împrejurările tragice în care și-a găsit moartea generalul Stan Poetaș, eroul legendar dela Amzacea și Topraisar, dela Călugăreni și Meragi Bair, dela Videle și Cartojani, dela Nistru și Mărășești.
Ca un gest de recunoștință pentru acest nemuritor erou al neamului, pierit la Nistru, populația jud. Soroca într`un admirabil avânt de recunoștință și pietate națională, a ridicat în mijlocul orașului Soroca un măreț monument, care, atât prin concepție cât și proporții, rămâne cel mai mare monument pe care Patria recunoscătoare l`a ridicat după răsboiu pentru eternizarea gloriei și eroismului românesc.
Comitetul pentru ridicarea statuei eroului General Stan Poetaș în orașul Soroca răspândise în județ următoarea chemare:

Cinstiți Gospodari,

Vă aduceți bine aminte cum s`a sfârșit viața acelui ce a fost Generalul Stan Poetaș, care a murit luptând cu arma în mână, apărându-ne pe noi toți și pământul scump al Basarabiei noastre.
Cu mare durere l`am dus noi mult norod la lăcașul unde odihnește somnul dulce și frumos al morței, pentru patrie și neam.
Din aiastă durere, au eșit un dor și un gând, că vitejii neamului nu se jelesc, ci se slăvesc.
Mai multe fețe ne-am adunat acum doi ani și mai bine și am hotărât să aducem la împlinire acest dor și anume să-l slăvim, așa cum se cuvine pe Generalul Poetaș, fiu născut din părinți țărani din comuna Ulmu, jud. Brăila.
Mulțumită Bunului Dumnezeu și cinstitului norod al ținutului și orașului Soroca, dorul ni s`a împlinit.
Generalul Poetaș, întruchipat în bronz, stă în picioare așezat mândru și falnic în Piața Unirei în orașul Soroca.
Duminecă 30 Octombrie 1921, ora 10 dimineața, am hotărât să-l descoperim.

Cinstiți Gospodari,

În numele comitetului vă poftesc cu rugăciune, cine, cum puteți, bătrâni și tineri, mame și copile, să veniți în ziua mai sus pomenită, cât mai mulți din toate satele și colțurile ținutului, îmbrăcați în strae de sărbătoare, așa cum le mai aveți cu flori și răsade de care și câte găsiți, să sărbătorim și să slăvim cu toată cinstea și închinăciunea pe cel ce a fost Viteazul General Stan Poetaș.
Vă poftesc și vă doresc să veniți voioși și sănătoși.

                                                                                               Președintele Comitetului
                                                                                             N. Rădulescu-Dobrogea
                                                                                                              Fost prefect al ținutului Soroca

Solemnitatea desvelirei s`a făcut în cele mai impresionante condițiuni. Mii de țărani delegați din toate comunele județului, au ținut să asiste atât la parastasul care s`a făcut dimineața la mormântul eroului, cât și la desvelirea monumentului. Oficialitatea județului și a orașului împodobit cu arcuri de triumf și steaguri tricolore, intelectualii și populațiunea, armata și școalele, au asistat cu toții.
Serviciul divin a fost oficiat de clerul român și de cel ebraic. Întregul Sobor ortodox al jud. Soroca în frunte cu protopopul Ciolan care a rostit o admirabilă cuvântare, a înălțat cele mai călduroase binecuvântări pentru pomenirea marelui erou.
De asemenei Clerul Ebraic reunise pentru această împrejurare sacră pe toți Rabinii șefi din nordul Basarabiei. După sfârșirea serviciului divin și desvelirea monumentului, d. N. Rădulescu-Dobrogea, președintele comitetului organizator într`un documentat discurs a evidențiat eroismul generalului Poetaș precum și înaltul învățământ moral și național ce se desprinde din această opera consacrată amintirei lui. A adus călduroase mulțumiri tuturor acelora care au contribuit la realizarea acestei mărețe opere prin talentul, banul sau energia ce au depus-o.
Sculptorul George Dimitriu, autorul monumentului, a fost ovaționat de mulțime.
În numele armatei, d. general Gherescu, comandantul diviziei a 7-a dela Bălți, a adus un omagiu mișcător neuitatului erou Poetaș, a cărui moarte glorioasă a fost încununarea strălucită a unui șir de victorii strâns legate de numele lui.
D-l. Iov, prefectul jud. Soroca a adus salutul guvernului pentru memoria marelui dispărut, exprimând mulțumiri artistului care cu atâta vigoare și măestrie a isbutit să evoce amintirea generalului Poetaș, într`o operă nemuritoare și s`o lase ca strajă neclintită a românismului pe malul Nistrului.
D-l George Lungulescu, secretar general al societățeii „Mormintele Eroilor“ a evocat în mod mișcător faptele generalului Poetaș, în cadrul luptelor mari din Dobrogea, Călugăreni și Mărășești. După ce adresează cuvinte omagiale d-nei gen. Poetaș, soția ilustrului dispărut, încredințează momentul d-lui primar al orașului Soroca rugându-l să vegheze ca nu cumva să fie acoperit de praful uitărei.
În numele Basarabiei d-l Pan Halipa aduce un călduors omagiu acestui mare erou.
D-l profesor Cazacu rostește o frumoasă cuvântare, ca reprezentant al ministrului instrucțiunei publice, arătând că participarea tinerimei studioase la această sărbătoare națională este dovada înțelegerei depline a învățământului ce se desprinde din jertfa pentru țară a marelui erou. Din partea corpului didactic al jud. Soroca vorbește d-l Gâscă, revizor școlar.
D-l profesor Vulcan, fost aghiotant pe front al generalului, evidențiază toată personalitatea eroului într`un frumos discurs.
Confesorul militar al garnizoanei Soroca, aduce o caldă binecuvântare bronzului care poartă atât de măestrit imagnia acestui mare general regretat de toată Basarabia.
Seria cuvântărilor o închee d. Șoltuz, primarul orașului, care mulțumește comitetului inițiator pentru vrednicia cu care a înfăptuit această operă și promite societăței „Mormintele eroilor“ că o va îngriji totdeauna cu pietate și recunoștință.
În tot timpul festivităței corul celor 7 școale secundare de băeți și fete din localitate au cântat cu mult avânt, imnuri patriotice.
O impresie profundă a produs faptul, că în tot timpul serviciului divin – deși ploua – toți delegații țărănimei, câteva mii la număr, au rămas cu capetele descoperite. A urmat apoi defilarea școalelor secundare de fete și băieți, care prin ținuta lor desăvârșită și impunătoare, au smuls admirația unanimă, fiind secondate de trupele garnizoanei, prezentând cel mai marțial aspect.
În această atmosferă de entuziasm înălțător, a avut loc banchetul în marea sală a Zemstvei, la care au participat personalitățile județului și ale orașului, delegații oficiali sosiți din București și Basarabia, delegații țărani sosiți din satul natal al Eroului, precum și un mare număr de delegați țărani din jud. Soroca.
D-l general Gherescu, pentru Dinastie, d. Boutmy de Catzman în numele Zemstvei pentru armata țărei; d. N. Rădulescu-Dobrogea pentru generozitatea și patriotismul basarabenilor grație cărora s`a înfăptuit opera.
D-l George Lungulescu, reprezentantul societății „Mormintele Eroilor“ a evocat tradițiile culturale ale Sorocei și Hotinului precum și personalitatea marilor cărturari basarabeni: Chirmel Milescu, Frații Movilă, Dumitru și Antioh Cantemir, Călugărul Berenda etc, toți stâlpi și îndrumători ai culturei rusești.
Într`o caldă apologie a marilor virtuți ale neamului nostru, a arătat superioritatea sufletească pe care noi o avem asupra tuturor neamurilor vecine, arătând că poporul românesc n`a culminat în trecut numai prin eroismul lui, ci și prin cultura pe care a împrumutat-o cu dărnicie popoarelor ce-l înconjurau. A relevat apoi că modul cum au înțeles școalele să participle la această sărbătoare națională e o dovadă de reînvierea culturei și a geniului românesc în aceste ținuturi ale Nistrului.
D-l profesor Vulcan a vorbit în numele „Uniunei Naționale a foștilor luptători“, „adăogând salutul lor la această serbare“. Din partea delegaților din Regat, săteanul Poetaș nepotul marelui general, mulțumind pentru tot ceeace a văzut, a promis că va vesti tuturor țăranilor din jud. Brăila despre dragostea și cinstea ce s`a făcut la Soroca marelui general.
A mai vorbit d. Colonel Măcănescu.
Banchetul a luat sfârșit în cea mai caldă înfrățire.

Serbarea culturală

După masă a avut loc la liceul de fete o frumoasă serbare organizată de corpul profesoral și eleve. Corul sub conducerea d-lui profesor Arbore a executat cu multă artă numeroase bucăți ale compozitorilor Chiriac, Vidu, Brediceanu și Dima. Au avut loc frumoase declamații și producții în cel mai curat grai românesc.
După cuvântarea d-lui Iachimov, directorul liceului, a vorbit d-l general Gherescu aducând elogii școalei, iar d. George Lungulescu a ținut o conferință despre Eroismul tradițional al femeei române, în decursul veacurilor și `n răsboiu nostru.
Numele Majestăței Sale Regina Maria a fost obiectul unei spontane și scânteietoare manifestații de simpatie din partea întregului tineret studios.

România Eroică nr. 1/1922, p.p. 6,7,8.

Duminică 3 Noembrie 1929, a avut loc sfințirea Monumentului-Osuar ridicat de guvernul italian în parcela de centralizare a Eroilor italieni din întreaga țară în Cimitirul de onoare Ghencea-București.
Erau de față: E. S. Ministrul Italiei, E. S. Nunțiul Apostolic, monseniorul Dolci; personalul Legațiunei italiene din București; Consulul Italiei; Fascia din București; Școala Italiană; Societățile Italiene de ajutor mutual și corală „G. Verdi“, colonia Italiană din Capitală; Domnul general de divizie Inspector al Cavaleriei, Mircescu Ludovic ca reprezentant al Ministerului Armatei; Direcțiunea cu ofițerii și personalul Soc. „Cultul Eroilor“; o companie de onoare cu drapel și muzică Reg. 6 Mihai Viteazu; delegațiuni de ofițeri dela toate regimentele din garnizoana București; Primarul sectorului de Albastru cu consilierii comunali; institutul de cultură „Italo-român“, Societatea universitară română „Amicii Italiei“ etc.
După oficierea requiemului au vorbit:
D l colonel Mercalli atașat militar al Italiei, în numele armatei Italiene, D-l General Mircescu în numele armatei române și E.S. Ministrul Italiei în numele guvernului italian, și s`au depus flori, coroane și jerbe atât la mormintele Eroilor italieni cât și la mormintele Eroilor români.
Soarta a vrut, ca peste 1500 dintre ostașii marei și vitezei Armate italiene, care au închis ochii pentru eternitate pe pământ inamic, să aibe totuși parte de odihnă veșnică, pe pământul latin al României Întregite, unde cea mai camaraderească și frățească solicitudine, îi adăpostește și îi glorifică.
Suntem mândri, că în solul sfințit în decursul veacurilor, de jertfele eroice ale legionarilor lui Traian, ale arcașilor lui Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul și ale ostașilor lui Ferdinand I, odihnesc alături de ostașii noștri, fii ai Italiei, ostași ai Glorioasei Armate Italiene, ai cărei legionari au purtat cu ei în toate timpurile și în admirația lumei, faima avântului, curajului, patriotismului și geniului militar latin.
Pe lângă participarea noastră la admirația unanimă și la recunoștința popoarelor care au luptat pentru triumful dreptății în Marele Războiu, în decursul căruia rezistența tenace și faptele de arme ale ostașilor Italieni, au avut rolul de netăgăduită importanță, nu putem uita solicitudinea adânc mișcătoare a acestei nobile Italii, pentru România, mica ei aliată de atunci, manifestată în momente de grea cumpănă, când cu mari sacrificii eliberând și echipând în mod desăvârșit pe frații noștri luați prizonieri din armata austro-ungară, a organizat și ne-a trimis legiunile românești de luptători, care ne-au fost de un oportun și real ajutor.
Știut este, că Românii din armata Austro-Ungară nu erau trimiși pe frontul de răsărit, de teama justificată că nu vor voi să lupte contra armatei române, a fraților lor. Ei erau trimiși de preferință pe alte fronturi și așa se explică numărul relativ mare de prizonieri români luați de armatele italiene.
Dar această situație prilejuia un admirabil paradox, căci românii din armata austro-ungară se simțeau de fapt prizonieri în rândurile acelei armate și căpătau conștiința libertăței din clipa când erau luați prizonieri de armatele italiene.
Aceste amintiuri și sentimente profunde, pe lângă originea noastră comună romană, ne leagă pentru totdeauna de Italia și de glorioasele morminte italiene de pe pământul românesc și ne inspiră aceiași solicitudine pentru aceste morminte ca și pentru mormintele propriilor noștri ostași.
Suntem astăzi și vom fi totdeauna sufletește cu toți, alături de ai lor pentru a le evoca memoria, ai pomeni și a le prea-mări jertfele și le putem da lor, conaționalilor și familiilor lor, care nu-i pot uita, asigurarea solemnă pentru totdeauna, că nu-i vom uita nici noi niciodată.
Odihnească în pace!

„România Eroică“
România Eroică nr. X – Nr. 11-12, Noiembrie-Decembrie 1929, p. 2

Populația din Gorj și Mehedinți primește pe Victor Popescu cu oamenii lui ca pe un erou național și îi înlesnește prin toate mijloacele mișcarea de rebeliune. Din raportul maiorului Sauer
comandantul Etapelor Tg. Jiu – (Dosar la Curtea Marțială a Corp I Armată)
Când ultimele trupe care luptaseră la Jiu fură înconjurate în Noembrie 1916 de coloanele inamice strecurate prin pasul Frâncești, mulți ofițeri și soldați spre a nu cădea în mâinile dușmanului s`au strecurat prin locuri prăpăstioase ca scăpând de încercuirea vrăjmașului să poată ajunge armata dela Cerna.
Locotenentul de rezervă Victor Popescu de fel din Fărcășești Gorj, din regimentul 18 Gorjenesc, a putut scăpa pe poteci singuratice cu o mână de soldați și gradați hotărâți. Știind că toate drumurile spre T.-Severin sunt străbătute de coloane inamice a trecut prin satul Fărcășești să-și ia hainele de învățător. Intrând în sat, s`a izbit față în față cu o puternică patrulă inamică.
Distrugerea ei a fost fulgerătoare. Și-a urmat apoi drumul spre frontul Cerna, pe care însă ai noștri îl părăsiseră cu câte va zile mai înainte.
Cum venise iarna, s`a hotărât să continue războiul așia cum îl făceau odinioară haiducii contra veneticilor veniți să se îmbăgățiască din munca și truda bietului țăran român.
Cunoștea patriotismul țărănimei oltenești și setea ei de libertate. De aceea, ajutat de tânărul student Prunescu, fiul institutorului Prunescu din Strehaia, și-a făcut bază de operațiuni din regiunea muntoasă a satelor aflătoare dincolo de coama Colibașilor – prin munții Crăguleștilor și-ai Gârbovățului.
Cu ostașii răslețiți, cu soldați urmăriți de armatele de ocupațiune, cu câți va italieni și ruși scăpați din lagările de prizonieri, Locot. Victor Popescu și-a organizat o unitate de luptă gata la orice sacrificii.
În câte va luni, faima acestui erou luase proporții uriașe în spaima inamicului.
Îmbrăcat de cele mai multe ori ca preot, dar totdeauna bine înarmat sub haina bisericii, Locot. învățătorul Victor Popescu, străbate satele din Mehedinți și Gorj, întărește credința celor slabi, deșteaptă speranțele în apropiata desrobire și ține veșnic trează încrederea în izbânda finală a armatelor noastre.
În tinda bisericilor, în fața primăriilor, pe stâlpii de telefon, la porțile satului, pe cumpăna fântânilor, el lipia proclamații în care printr`o intuiție superioară, din adâncul munților prevestia apropiata înfrângere a dușmanilor noștri și împlinirea idealului national.
„Nu dați armele voastre dușmanilor, ci țineți-le ascunse sau trimeteți-le la noi, în munți ca să le întrebuințăm contra dușmanilor, spune el. Nu vă îndoiți de vitejia armatei noastre. Ea luptă pe frontul din Moldova și se va strecura în curând prin munți ca să ne desrobiască pentru totdeauna din mâinile trădătorilor care și-au dat mâna cu dușmanii țării!“
Seara la fântâna satului când imaginația poporului îmbrăca în frumusețe faptele eroului, un preot tânăr, slab, dar cu privirea ageră, sosește, dă binețe și apoi întreabă femeile de durerile satului și ale lor. Femeile nevoiașe, pline de dor și grije pentru cei plecați departe cu steagul Țării, oftează și plâng.
Privirea tânărului preot se umezește și apoi aruncă scântei – „Nu plânge, măicuță!“ și eu sunt ostaș, și jur în numele Celui de Sus că toți ai noștri fac minuni de vitejie în Moldova. Nu credeți trădătorii cari s`au făcut slugile dușmanului și vă mint că armata noastră e distrusă. Aveți credința fiindcă ziua venirii lor e aproape“. Și tânărul preot se depărtează apoi în umbrele tainice ale serii …
În acest timp zeci și sute de dușmani cădeau trăzniți de gloanțele ostașilor Locotenentului Victor Popescu.
Copile de 13 și 14 ani duceau ostașilor noștri în munți fără să știe nimeni, merinde și muniții furate dela soldații germani.
Trădătorii puși în slujba inamicului se agitau, căutând să câștige populația contra lui Victor Popescu.
Populația însă tăcea, ajuta pe erou și oamenii lui înlesnindu-i să scape de încolțirile dușmanului.
Într`o zi poposește în satul Meriș, pe Motru. Liniștit mânca dintr`o strachină lapte cu mămăligă. Casa era chiar în marginea șoselii naționale. De odată sosește un escadron inamic. Locotenentul de huzari, căruia îi fusese semnalată din Broșteni prezența eroului, văzând pe tânărul preot care mănâncă liniștit îl întreabă dacă n`a văzut „pe banditul Victor Popescu“. Surâzând cu înțeles, preotul răspunde că nu, și invită la modesta cină pe ofițer. Acesta primește, mănâncă și pornește în goană. Când ajunge la Broșteni unde administratorul de plasă așteaptă să vadă erou în lanțuri pe, ofițerul constată lipsa revolverului, iar în locu-i găsește o carte de vizită: „Locot. Victor Popescu“.
În altă zi viscolește. O patrulă inamică se îndreaptă grăbită după ce a căutat zadarnic pe erou, spre Corcova, unde știe că o așteaptă vinul vechiu și aromat din pimnițile Principelui Știrbei. Iată că ajung depe urmă un biet „popă“ român, înghețat de ger. Nemților li se face milă și-l invită la un pahar de vin. Popa vorbește ceva nemțește și soldații Kaizerului vor să mai afle vești...
Au ajuns. Beția s`a întins până la târziul nopții. Atât că în zorii zilei nu mai este nici urmă de popă și cu el au dispărut și toate armele postului nemțesc.
Groaza inamicului ia proporții. Într`o zi un svon străbate Târgul Jiu. Victor Popescu a sosit la Tismana a liberat ostaticii de acolo și se îndreaptă spre oraș. Întreaga garnizoană e în fierbere, gata să fugă… Se bat telegrame, se trimet spre Tismana detașamente.
A doua zi s`a hotărât ca ostaticii cei mai primejdioși să fie executați, fapt la care s`a renunțat în urmă cu greu.
Comandamentul etapelor i-a măsuri. Se pun premii, se instituie o întinsă rețetă de spionaj.
________
Într-una din aceste lupte își găsește vitejește moartea abia vârsta de 17 ani, tânărul student Prunescu. Populația e zadarnic ațâțată. Între promisiunile dușmanului și parada de dragoste de neam a trădătorilor, poporul cu înțelegerea adevărată a situațiilor și a oamenilor, simte că singurul lui prieten este acest ofițer care și-a pus capul ca să-l scape de tirania dușmanului.
Întradevăr rechizițiile devin mai legale, inamicul mai puțin barbar.
într`o zi străzile Severinului răsună de o larmă neobișnuită.O întreagă armată de operațiuni se îndreaptă spre regiunea în care a fost semnalată în ultiumele zile prezența Locotenentului Victor Popescu.
Populația privește cu tristețe la această desfășurare de trupe și dragostea ei amestecată cu o nesfârșită duioșie merge puternic spre acest viteaz ofițer și spre oamenii lui…
„A ajuns în marginea pădurii din Horăți. Eroul e într-adevăr acolo cu doi tovarăși de luptă, singurii rămași după executarea italienilor și a lui Prunescu.
N`au alte arme de cât revolverele militare. Se știu înconjurați și sunt hotărâți să-ți plătească scump viața și libertatea. De aceia liniștiți i au poziție în marginea pădurii și țintesc cu nădejde pe cei ce se apropie.
Primul glonț lovește în cap calul unui ofițer de huzari. Calul se rostogolește odată cu ofițerul. Lovitura a fost neașteptată. Locot. Victor Popescu profită de învălmășeală și cu multă dibăcie trimete alte gloanțe tot atât de bine.
Întreaga armată inamică e cuprinsă de panică și fuge în vălmășeală oprindu-se tocmai la Severin.
*
Asupra lui Prunescu au fost găsite câteva notițe. Încep arestările. Peste o mie de oameni sunt arestați, purtați, pe drumuri, terorizați.
Nimeni nu depune contra eroului. Coadele de topor își fac datoria să acuze, și astfel, în dimineața zilei de 2 Iulie 1917 sunt purtați în zorii zilei zece martiri pe câmpia Călărașilor. Oamenii sunt întunecați. În fața armelor cer un singur lucru: să nu-i lege la ochi. Protoerul județului, blândul preot Răiculescu le dă ultima binecuvântare printre lacrimi. Scena acestei execuții avea să-i sdrobească sufletul până a-l duce la mormânt peste câteva luni.
Martirii, toți părinți de copii, așteaptă cu seninătate ultima comandă.
– Un ofițer dușman îi întreabă
Care vă este ultima dorință?
Și atunci cu toții, uitând de copii, de casă, de familii, cu ultima putere, într`un singur glas
striga…
– Să trăiască România!
O slavă de armă repetată și sufletele celor zece pornesc cu toți spre ale celorlalți eroi și martiri
ai neamului.
*
Comandamentul armatei de ocupațiune dete atunci în toată Oltenia următoarea:
ÎNCUNOȘTIINȚARE
Sublocotenetul Victor Popescu din Fărcăsești, și-a format și lucrat în iarna anului 1916-17 cu o bandă de răufăcători, în județele Mehedinți, Gorj și Dolj cu intenția a face pagube Armatelor Germane și Aliate.
Cu tot concursul populațiunei române, faptul că nu i-a reușit, în căutarea acestei bande, s`au executat doi membrii Ion Popescu și Ion Prunescu.
În baza dispozițiunilor de pedepsire, au fost condamnați de Tribunalul Militar al Comandamentului de Etapă Turnu-Severin.
1) Pentru că au fost membrii bandei.
Locuitorii: Nicolae Marcu din Drăguțești, Ion Bancu, Petre Vălceanu, Const. Cojocaru, din Negomiru, toți condamnați la moarte.
2) Pentru că au fost membrii bandei prin procurarea armelor, prin acordarea locuinței și alimentarea
lor și neraportând conform ordinelor interioare:
Proprietarul Mihaiu Cernălanu * din Horăști, învățătorul Nicolae Popescu din Covrigi, locuitorii Stanciu Croitoru, Tudor Ungureanu, Ilie Glumancea și Ion Norocea toți condamnați la moarte.
Primarul Vasile Popescu din Negomiru, condamnat la 15 ani închisoare. Locuitoarea Sofia Vladu din Bolboși, la 5 ani închisoare. Constantin Popescu, la 3 ani închisoare. Marița Ciorcani, din Strâmba la 2 ani închisoare Iancu Croitoru, la 5 ani închisoare, Ion Vlădulescu, la 3 ani închisoare, Ion Calu, la 6 luni închisoare, Florea Ungureanu, la 1 an închisoare.
Tuturor Primarilor și notarilor se atrage atențiunea asupra acestei încunoștiințări și a pune în cunoștință aceste grele pedepse tuturor locuitorilor.
Totdeodată se atrage atențiunea și se reamintește că toți acei dezertori ce se țin ascunși și nu sunt vestiți, să se raporteze imediat Comandamentului de Etapă 234 din Târgu-Jiu.
Pentru prinderea și arestarea lui Victor Popescu, sau vre`o comunicare importantă asupra faptelor lui care ar putea ține arestarea lui, s`a fixat un premiu de 5000 lei.
Comandantul Etapei
Major (ss) SAUER
Tg-Jiu 27\VIII.\1917
Tip. N. D. Miloșescu Târgu-Jiu 26228
Neputincios și ca să înspăimânte populația inamicul pune tunurile în casa proprietarului Cernăianu din Orăști și o distruge din temelie. Fetele ** și nepoții rămași pe drumuri iau drumul pribegiei după ce au fost martirizate săptămâni întregi.
______________
Casa lui Victor Popescu și-a părinților săi din Fărcășești are aceiaș soartă.
Și totuș a doua zi după această dureroasă execuție, o babă ajunge dimineața la Locot. Victor Popescu și după ce îi spune toate cele întâmplate, îi dă o traistă plină cu cartușe, zicându-i:
„Ia maică! Nu te uita la ce spun iudele neamului! Ține aceste cartușe și să le tragi până la unul în vânzătorii Țării și în dușmanii ei!“
Dar pentru ca să înceteze aceste chinuri ale nevinoivaților, Locot. Victor Popescu, urmat de doi tovarăși, trece prin munți ajunge la linia frontului, o străbate cu bărbăție și reintră în rândul camarazilor din 18 Gorj, ca să poată lua parte la timp la luptele mari pentru desrobire.
Reîntoarcerea eroului Victor Popescu
Capitala Gporjului a considerat sosirea acestui erou care va rămâne în loc de frunte în istoria războiului ca ți în legendele poporului, ca un eveniment național. Intelectualii gorjeni au lansat către populație apelul pe care-l dăm mai jos și poporul a ieșit întru întâmpinarea eroului într`un măreț convoiu format din mii de țărani, orășeni, cu călăreții în fruntea zecilor de căruțe.
APEL
Toți bunii români gorjeni cari `și iubesc țara și neamul, sunt rugați a se aduna Joiu 18 cor., spre a primi pe eroul gorjului, Victor Popescu, învățător și ofițer de rezervă care a băgat spaima în hoardele teutone.
Plecarea manifestanților va fi la ora 11 dela piața mică spre Romănești, pentru a-l întâmpina și manifesta pe stradele orașului nostru.
Pr. D. Filipescu D. Ghibu
Liviu Radu Aurel D. Popescu
C. Scobaru N. N. Lupescu
Mai 1918 Gaspar Alex.
Manifestația a fost dintre cele mai animate și seara s`a dat un banchet în onoarea celui ce a știut cu atâta curaj să apere mândria și demnitatea tradițională a sufletului oltenesc.

România Eroică nr. 2/1921, p.p. 36-38

Pentru vecinii dușmănoși care ne caută pricină, ca și pentru cei slabi de înger care au tot cântat și cânta laude pentru armatele străine, nu e lipsit de însemnătate faptul că românii întrec acum nu numai în vitejie dar, și în „mașinărie“ ca să întrebuințăm expresia poporului, pe soldatul celorlalte națiuni.
Următorul ordin de zi, dat pe armată de d. general Rășcanu ministru de război în urma concursului internațional de care de asalt (tankuri) la care românii au fost clasificați întâi, e o dovadă că multă dreptate a avut generalul francez Berthlot, când a declarat cu tot curajul că „soldatul român e cel mai bun soldat din lume“.
Iată ordinul de zi care rămâne un adevărat document:
„La un concurs internațional de care de asalt ce s`a ținut în Belgia în orașele Spaa și Blanckenberghe, a fost invitată și România, care a trimes 3 echipe compuse din 3 ofițeri și 3 subofițeri din batalionul Carelor de Asalt, însoțite de comandantul batalionului, colonelul Predescu P.
Din partea aliaților noștri au concurat 10 echipe franceze, 4 americane și una engleză.
La acest concurs oștenii români au fost clasați, cei dintâi, luând ca premiu;
Sergentul Vasilescu Constantin « Cupa orașului Spaa».
Sergentul instructor, Stănculescu Constantin „Fanionul de aur“ al orașului Blanckenberge.
Fac cunoscut pe întreaga armată acest rezultat strălucit și aduc mulțumirile mele călduroase comandantului, ofițerilor și trupei din batalionul Carelor de Asalt, cari au contribuit ca valoarea și vrednicia orașului roman, să răsune din nou în toată lumea.
Acest ordin de zi, se va citi trupelor sub arme.

Ministru de război
General Rășcanu

România Eroică nr. 1/1921 p. 33

Opriți-vă o clipă năvalnici trecători,
Voi ce strivți în cale nevinovate flori,
Opriți-vă o clipă urmașilor voioși,
Trecutul vă rechiamă spre morții glorioși.

În câmp, prin munți, în crânguri, pe netedul platou,
Sub fiecare cruce se află un erou
Oriunde-a fost o luptă, pământul se cunoaște,
Sunt mii și mii de oase, neprețuite moaște,
Ce strălucesc la soare, prin fund de văi uitate,
Sclipind cu vii reflexe de pietre nestemate...
Sunt mii și mii de oase sub zările albastre,
Ce-așteaptă îndurarea recunoștinței voastre...

Voi cei rămași în urmă, cei supraviețuitori
Voi treceți înainte voioși, nepăsători.
Păduri și munți vă chiamă, cu glasuri de
Opriți-vă o clipă...sunt morții de răsboi;
Feciorii ce căzură alături cu părinții,
Punând pe fruntea țării cununa biruinții
Sunt mii și mii de oase sub zările albastre
Ce-așteaptă deșteptarea recunoștinței voastre.

Strângeți-le cucernici în cântec de Psaltire
Purtați-le pe umeri în sfinte cimitire.
Și vă `ngropați acolo divinele comori
Sub albe cruci de piatră, sub maldăre de flori
Slăviți-le-amintirea – plecați peste morminte
Și sărutând țărâna ce-i ține, luați aminte:
Sunt mii și mii de oase sub zările albastre
Ce-așteaptă îndurarea recunoștinții voastre...

România Eroică nr. 1-2/1924, p. 2

Supliment literar al revistei „Cultul Eroilor Noștri“
Epica războiului

În dimineața zilei de 24 Noembrie 1916, ne găseam în poziție la Valea-Dulce, Popești, Buzatu, Udrescii pe Valea-Cricovului. Rămășițele Diviziei a 16, și Regimentul Argeș No. 4, comandat de Colonelul Urdăreanu N., care rupt de Divizia 3-a, nemerise la divizia noastră în noaptea de 23-24 pe când ne găseam la Podenii-Noui. Vremea era tot rea, cețoasă și rece, iar umezeala pătrundea până la oase. Dinspre Bucov și Ploești, bubuiturile tunurilor care nu încetaseră toată noaptea, se întețiră mai rău. Vești triste ne veneau din toate părțile. O parte din Divizia 4-a cu întreg cartierul căzuse în mâna dușmanului, în noaptea trecută, în regiunea Cocorăști-Mislea. Pierdusem legătura cu Corpul III de armată. Nu știam ce să mai facem și încotro să apucăm.
Pe la orele 9 ne sosește în fine un ordin urgent dela Corpul III, prin care ne făcea cunoscut că dela primirea ordinului intrăm sub comanda Corpului II armată, în care scop să ne punem imediat în marș cu divizia spre Ceptura. Situația era foarte grea, trebuia să facem mai întâiu un marș de flanc, în apropierea imediată a inamicului, dela Udreșci spre Țărculești; apoi, să urcăm dealul spre Rotărești și să scoborîm spre Ceptura. Speranța era la Regimentul Argeș No.4, care avea efectivul aproape complect, era bine încadrat, și avea din belșug de toate, hrană și munițiuni. Deci regimentul 4 Argeș trebuia să ne facă siguranța înainte, dar mai ales pe flancul drept al coloanei, unde pericolul era foarte mare, căci inamicul dacă ne simțea, putea să ne atace imediat coloana în flanc. Dispozițiunile de marș fură luate. Regimentul 4 Argeș dete un batalion în antegardă și altul în flancgardă pe dreapta. Priveam cu toții rămași în admirație, la Regimentul 4 Argeș, care își luă dispozițiunile de siguranță ca la manevră. Fracționarea antegardei și flancgardei cu patrule înainte și pe francuri, cu toate legăturile trebuincioase, se executa în o rânduială și precizie desăvârșită, fără a se auzi cel mai mic sgomot. Sufletele ni se umpleau de bucurie căci atunci am văzut și ne-am dat seama, ce va să zică o trupă bine instruită și în adevăr pregătită de răsboiu. Mai ales unde sufletele erau frecate de puterea dragostei și încrederei desăvârșite dela mic la mare.
Rămăsei cu ochii pironiți pe comandantul plotonului dela vârful antegardei. Un tânăr sublocotenent, de talie potrivită, bine legat, frumos, ca o cadră, sprinten și vioi. Iar ochii scânteiau ca doi cărbuni aprinși. El își adună repede plotonul, le comunică scurt și precis situația și însărcinarea. Porni patrulele înainte și pe flancuri, dându-le ordine lămurite și arătându-le pe teren direcția ce trebuia să o urmeze fiecare. Dete drumul cercetașilor vârfului; lăsă 2 oameni de legătură între vârf și cap, iar apoi plecă cu restul plotonului luând loc în cap. Se vedea că este stăpân pe sufletele ostașilor ce comanda, și fără să vreau mă luai și eu după ploton, ca să văd cu ce măestrie îl conduce în teren, atât mă fermecase arta de a comanda a acestui destoinic și priceput comandant de ploton.
Avea binoclul scos din toc – gata a fi întrebuințat; iar în mâna stângă avea mapa cu harta regiunei ce trebuia să străbată și să cerceteze, harta județului Prahova, ce o luase dela primărie și pe care o înbetise și aranjase ca să se poată servi de ea cu ușurință. În degetul inelar al mânei stângi zării un inel: era sau însurat sau logodit.
Din cută de teren, în cută de teren, se strecura și sărea cu plotonul, pe care îl conducea numai din ochi și prin semne, rar își făcea atenți ostașii, cu un șuerat scurt și hotărât ce scotea ducând 2 degete la gură.
Când în dreapta sau stânga direcțiunei de urmat a plotonului, vedea din vreme un grup de case sau buchet de pădure, aruncă o privire spre ploton, ordona la 3-4 ostași pe cari îi strigă pe nume, ca să cerceteze aceste ascunzișuri. Când vârful ajunse pe marginea de Sud a satului Țărculești, fu primit cu un foc repede ce venea dinspre Mocești. Plotonul se aruncase într`o clipă, iar cercetașii deschiseră imediat un foc rar dar bine ochit, pe când patrula din dreapta a și ajuns în spatele inamicului. În mai puțin de 10 minute, patrula de cavalerie inamică fu pusă pe goană, lăsând pe teren 2 morți și 3 răniți și se capturară și câțiva cai. Când se aduseră caii, un glumeț din ploton zise: „Șmecherii! credeau că le merge ca la început; acuma să mai poftească să se măsoare cu Argeșenii!!! Căci am învățat și noi meșteșugurile… Numai decât îi luăm pe la spate. Apoi acum avem și noi scule mai multe. Păcat că spurcații au rupt frontul pe la Jiu, căci pe la noi pe la Bratocea, nu mai făceau nici un pas, și i-am fi învățat noi câte parale face sfanțul… Dar bun este Dumnezeu…Au să vadă ei pe dracu… Căci iar ne întemeiem noi și ne răfuim cu ei“.
Drumul spre Ceptura era desfundat. Iar în pământul galben și cleios intra picioarele până la glesnă. Iar când scoteau soldații și caii picioarele din pământ, se auzeau pocnituri, par`că veneau din depărtare focuri de arme și mitraliere. Coloana abia mergea cu 2klm. pe oră: nu cum s`ar fi zis, la un joc de răsboiu pe hartă în timp de pace, că se poate face 4 klm, cel puțin. Cam pe la unu după prânz scăpasem de primejdie, grosul coloanei trecuse coama dealului ce desparte Valea Cricovului de satul Ceptura. Ariergarda fu oprită pe coama dealului până ce grosul coloanei va ajunge în Ceptura, și va lua măsurile de siguranță. Coboram agale pe vale, lăsând în urmă urletul asurzitor al tunurilor și ropotul de pocnituri al armelor și mitralierelor ce veneau dinspre Loloiasca, unde se dădeau lupte îndârjite între trupele Diviziei a 12-a și nemții care atacau fără răgaz. Străbăteam regiunea renumitelor potgorii ale Prahovei, și oameni, femei și copiii, au eșit înaintea soldaților, cu coșuri de struguri și vedre de vin, rugându-i să ia să bea, căci a dat Dumnezeu anul acesta rod mult, și le rămâne prea mult flămânzilor cari au intrat în țară.
(....)
Cam pe la ora 8 fu adus pe targă la postul de triaj al ambulanței divizionare, improvizat la conacul din Inotești – bravul și destoinicul sublocotenent. Semnele rele se împliniseră. Era pe moarte... O schije de obuz îl rănise în regiunea stomacului – intestinele atârnau afară. Cum mă văzu, pironi ochii lui frumoși și tot scânteietori spre mine, Domnule...! Semnele rele... Eu mor... Dar vă rog să nu mă lăsați în mâna nemților. Nu vreau nici mort să cad în ...“ dar nu mai putu vorbi și ochii se închiseră. Ordonanța care îl urmase în luptă, lăcrăma la capul lui. Peste câteva clipe mai deschise ochii odată – se uită la ordonanță și-i duse mâna la piept... Soldatul îl înțelese, scoase port-vizitul...era fotografia plotonului, a iubitei lui și o scrisoare către ea. Mai grăi apoi pe șoptite în cele din urmă clipe ale agoniei.
„Plotonul meu – Logodnica mea – draga mea...“ și închise ochii pe vecie – după un suspinat adânc. Eroul își dete sufletul având gândul la tot ce avea mai scump în lume, la vitejii din plonul său și la iubita lui logodnică.
Soldatul din plotonul lui care purtase cu ordonanța targa, rămâne încremenit și zise: „Dumnezeu să-l ierte! că moare ca un sfânt“.
„A murit dragostea noastră. Și tot cu gândul și cu grija la noi își dete sufletul. Cine ne va mai sfătui și îngriji ca un adevărat părinte, și cine ne va mai duce la luptă ca el?“
Dar nu avurăm vreme să plângem pe eroul necunoscut..., căci o ștafetă ne vesti „Vin nemții! Au spart frontul și înaintează pe șosea și calea ferată!“ Încălecarăm repede și eșirăm din conac... Nu făcurăm 1000 de metri și se auziră împușcături în spatele nostru. Conacul era ocupat, câteva minute de întârziere și ne prindeau nemții. Bravul sublocotenent rămase mort în mâna nemților, neîmplinidu-se nici ultima-i dorință.
(...)

România Eroică nr. 7-8/1923, p.p. 12-17

Pentru vitejii căzuți pe Valea Prahovei

Numeroși viteji români și străini au căzut în crâncenele lupte de pe Valea Prahovei. Pe cei străini, armata de ocupație, i-a înmormântat cu multă cinste chiar la Sinaia, în parcul Cazinoului. Pe cei români însă i-a lăsat cu dușmănie să putrezească prin făgașurile munților, s`au i-a asvârlit în gropi comune, fără să se îngrijească de numele sau soarta lor.
Pentru acești nenumărați eroi, Societatea „Mormintele Eroilor“ a făcut la Sinaia două cimitire frumoase și impunătoare, în care dorm îngrijiți cu aceeași pietate, ostași României ca și cei străini căzuți pe valea și prin munții Prahovei.
Sufletul lor va trebui să meargă în fața vre-unei judecăți, unde numai fapta bună îți dă drept la viața veșnică, la supraviețuirea lipsită de patimile și chinurile care-i așteaptă pe cei ce nu s`au gândit în viață decât doară la poftele și patimile lor...
Lipsiți de credință într`o altă viață viitoare ca și în Dumnezeu, cei mai mulți dintre oamenii din timpul nostru, încep să nu mai aibă încredere nici în rostul vieții cinstite și își pierd orice reazim de sănătate morală în viața lor. Ei ajung să creadă astfel că „morții sunt morți deabinelea“, și că singura datorie pe care o au față de ei, este „să îi lase în pace“, iar urmașii lor îndurerați și lipsiți de toate ale vieții să-i părăsească „în voia soartei“.
Amarnică rătăcire, mai ales pentru cei care au văzut pe front și totuș au uitat atât de grabnic, chinurile morții și ale boalelor grele! Amarnică rătăcire, mai ales pentru cei cari au suferit departe de ai lor, în lagările de prizonieri chinurile foamei și totuș n`au inimă să întindă doar mâna ca să astâmpere cât de puțin foamea grozavă de care sufăr familiile camarazilor rămași în chinurile morții pe câmpul de luptă…
Așa se vede că gândesc și simt cei mulți. Revista noastră căutând însă exemplul cel bun, este fericită când descopere ori-cât de puțini ar fi și din acei ce au înțeles adevăratul rost al jertfei pentru țară, după un de două mii de ani, omenirea creștină înțelege și se închină jertfei pe care a făcut-o Mântuitorul Isus Christos, murind pe cruce pentru binele și mântuirea lumii.
O astfel de pildă de frumoasă și mișcătoare camaraderie, ne-au dat-o ostașii bateriei a 6-a din reg. 12 artilerie, prin modul cum a știut să cinstească amintirea și mormântul camaradului lor, Plut. Major, Munteanu Vasile, cuceritorul Măgurei Cașanului.
Plutonierul Major Munteanu Vasile și-a câștigat dreptul de a trece în rândul eroilor noștri și`n paginile istoriei, prin priceperea și curajul pe care le-a pus în luptele date la Cașin la 14 iulie 1917, când din propria lui inițiativă, în fruntea a zece oameni, a cucerit, punând stâpânire temeinică pe temuta cotă 919, atât de cunoscuta Măgură a Cașinului.
Peste puțin timp după aceia, în ziua de 19 iulie 1917, acest destoinic luptător murea sfâșiat de un obuz german, la postul de veghe al bateriei. Murea frumos eroic ca un străjer neadormit, priveghind după înălțimile munților legendari ai Vrancei, la apărarea Țării.
Cu trupul sfârticat de schije de obuze, l`au ridicat de-acolo camarazii și l`au purtat în cimitirul mânăstirei făcându-i mormântul alături de camarazi tot atât de vrednici, sub un cireș înalt și sălbatic, cireș iubit de privighetori.
Au ales acest loc, știind cât de mult iubea eroul florile și cântecul, așa că odată cu primăvara, cireșul să-și scuture fără încetare ca o mângâiere de mamă, deasupra groapei lui, ninsoarea bogată a florilor lui albe și mirositoare.
Dar înțelegând iarăș că numai cu atât nu și-au făcut întreaga datorie, camarazii rămași în viață, și-au adunat cu stăruitoare grije prisosul și poate s`au lipsit de multe din cele de trebuință, pentru a-i putea înlocui crucea slabă de lemn, cu un impunător monument de piatră, pe care au scris ca să rămână și să cunoască toți cei ce vor ajunge pe acolo, aceste cuvinte în amintirea camaradului lor:

Bateria 6-a
din
Regimentul 12 Artilerie
A ridicat acest monument
Astăzi 19 iulie 1920
în amintirea Plutonierului Major
Vasile Munteanu
Mort pentru apărarea Patriei
în ziua de 19 iulie 1917
fiind lovit de o schije de obuz
la postul de observație al bateriei,
pe Cota 919 Măgura Cașinului,
Cota pe care o cucerise cu 6 zile înainte
cu o mână de oameni
din Bat. 6 a Reg. 12 Artilerie

Pentru ca monumentul să fie ferit de atingeri și lovituri l-au împrejmuit cu piatră și lanțuri de fier.
Ceia ce este demn de laudă în fapta camaraderească a ostașilor din Bateria a 6a a Reg. 12 Artilerie, e faptul că deși trecuseră trei ani de la moartea camaradului lor, ei totuș nu l`au uitat după cum e obiceiul ci au stăruit să strângă banii cu care au isbutit să-i cinstească atat de frumos amintirea, cinstind astfel și bateria și regimentul și armata Țării. Pilda lor este atât de frumoasă, încât nu ne îndoim că se vor găsi multe alte suflete mari, care s`o urmeze, pentru că viteji care să merite o astfel de cinstire, avem din fericire destul de mulți spre mândria neamului nostru.

Cultul Eroilor Noștri
România Eroică nr. 11-12/1923, p.p.12,19

Crucea comemorativă de pe Muntele Gurga

Durata construcției a fost de circa 2 ½luni , costul manoperei de lei 34.807 (fără transportul materialelor). Costul total al crucei s`a ridicat la circa 300.000 lei, din care o mare parte sunt cheltuielile de transport, pentru care a fost creiat un drum de acces.
Fundația crucei executată tot din beton armat, este foarte masivă și are peste 3 metri adâncime.
Pentru a asigura stabilitatea pământului, în jurul crucei a fost prevăzută o plantație de arbuști mici cu rădăcini mari care se va executa în cursul anului 1932.
Societatea Națională «Crucea Roșie» București a binevoit să ne informeze asupra inaugurării monumentului din cimitirul Zwicken, care a luat loc în ziua de 21 Decembrie 1918.
Acest monument a fost ridicat în memoria Eroilor români în număr de 224, înmormântați în acest cimitir.
Monumentul a fost realizat prin subscripția camarazilor români și a costat 855 mărci.
La această solemnitate a asistat o delegație a prizonierilor francezi și italieni. Serviciul divin a fost oficiat de un preot francez.
S`au ținut discursuri din partea delegațiunii franceze, italiene, iar din partea noastră de către Plut. Maj. Alexandru Mitucea din reg. 20 Inf. și D-l Eugen Corluvin caporal din reg. 6 Inf. Reproducem și o fotografie a monumentului.

Monumentul din cimitirul Zwicken (Germania)

Fotografia reprezintă crucea comemorativă ridicată pe muntele Gurga (Comuna Breaza jud. Prahova) de Soc. Cultul Eroilor Comitetul Central București. Crucea a fost construită în anul 1929 din beton armat și tencuită în piatră artificială. Înălțimea crucii este de 10 metri astfel că se vede bine din Șoseaua Națională București-Brașov și de la Calea Ferată. Este prevăzută cu un paratrăsnet, iar partea soclului, spre satul Breaza, pe o placă de marmoră, așezată într`o nișă, se află o frumoasă inscripție.

R. E.
România Eroică nr. 1-2, Ianuarie-Februarie 1932, p.p. 18, 19

Scut de aur

Front de suflete curate! Arma țărei, scut de aur!
            Vouă se cuvine slava și cununa cea de laur!
            Voi știți prețui obida unui neam așa `ncercat...
            Căpitani, pe-altarul țărei, voi ideal ați întrupat.
Voi, cu piepturi de aramă, ce-ați luptat la Mărășești
Ca să alungați dușmanul din meleaguri strămoșești,
Trageți frontul de credințe, strâns, ca zidul de cetate!...

Voi, ce n`ați cerut prin lupte decât sfânta libertate,
Toți ca unul vă impuneți, rușinați-i pe mișei,
Nu`i lăsați să piardă țara care n`a `ntregit-o ei!...
Cerneți pleava care-o sboară vânturile `n orice vreme…
Bobul grâului de aur de păișuri nu se teme!
Căci, de corpurile voastre vi sunt, astăzi, mutilate
În al vostru piept de-aramă, inima încă mai bate!...

Ați stropit pământul țărei cu al vostru sânge-aprins,
Ați pierdut și ochi și brațe, dar puhoiul ați învins!
Din botezul cel de sânge, voi ne-ați făurit o lege,
Nu e demn de înălțare cei ce mintea-i n`o`nțelege:
O ghiciți cu toți? e legea sacrificiului de sine,
Pentru cauza cea dreaptă, ale țărei lui destine...
Un exemplu ce-a luat forme de arcade de granit,
Să`l orbească `n orice vreme pe cel mic și umilit,
E figura unui REGE, ce s`a `nvins întâi pe sine
Și-a întins hotarul țărei pe-ale Daciei ruine...

Doamne, nu`i român acela ce în gând nu`i dăinuește
Măreția unei fapte ce de oameni mari vorbește!...

Sus Drapelele `mbibate de al morței suflu groaznic,
Să`nspăimânte tărăbașii, când prin gloate`or trece pacinic!...

Voi, cu piepturi de aramă, ce-ați luptat la Mărășești,
Veți învinge parodia de tendințe vrășmășești...
Iar cu inima curată și cu ochiul vostru rece,
Le mai spuneți să`nțeleagă, că „pe-aicea nu se trece“!

Gallia Tudor
România Eroică nr. 1-2, Ianuarie-Februarie 1931, p. 16

Făcând parte din armata de operație ce avea însărcinarea, după retragerea din Transilvania, să apere munții Dragoslavele (Câmpu-Lung), unde se fixase frontul, Comandantul companiei a 3-a Pionieri (Etape) cu 5 pionieri din care făceam parte, a primit ordin să meargă în direcțiunea muntelui „Mateaș“, spre a face rețelele de sârmă în fața inamicului. Am plecat la locul indicat, luând cu noi cele necesare lucrărei.
Spre seară am ajuns în satul Valea Mare de unde se vedeau în direcția Nămăeștilor limbi de foc uriașe, iar pe coasta muntelui, călugărițele și oamenii fugind de groază. Bombardamentul inamic aprinsese mânăstirea. Gândul că inamicul ne-a distrus mânăstirea, mi-a dat fiori de groază.
În acest timp, am primit ordin de plecare.
Ajunși deasupra muntelui, se vedea în Nămăești, o priveliște îngrozitoare: ardea satul, împreună cu clădirile și biserica mânăstirei. Vitele speriate mugeau prin pădure, iar pisicile cuprinse de groază, plângeau tânguitor prin copaci. Ajunși la locul indicat, căpitanul mă însărcină cu primele lucrări. Mi-am luat soldații din plutonul I de sub comanda mea și am început lucrarea, executând-o cu repeziciune, ceeace l`a făcut să mă lase în repaus. Mi-am strâns apoi soldații la tulpina unui copac și fiind ger strașnic, ne-am strâns unii într`alții, spre a ne încălzi. Am adormit o clipă, dar îndată m`am trezit sub stăpânirea celor văzute.
Să ardă o mânăstire, locaș sfânt al creștinătății, era pentru mine ceva neînchipuit. M`am hotărît să mă duc la mânăstire, să încerc a salva ceva. Cu acest gând am plecat prin pădure, fără a spune nimănui nimic în direcția în care îmi închipuiam că este Mânăstirea, deoarece nu aveam altă orientare, noi lucrând într`o vale de unde nu se vedea.
Deși întunerecul era mare, am dat peste o cărare pe care m`am pomenit la mânăstire.
Focul cuprinsese toată clădirea. Pe drum obuzele făcuseră gropi mari, așa că am ajuns cu greu.
Focul mistuise intrarea în biserică. Se vedea cum arseseră dulapurile cu arhiva, și cum focul își continua distrugerea înăuntru bisericei.
La lumina flăcărilor apărea în fundul bisericei icoana sfântă a Maicei Domnului, deasupra căreia epitaful brodat și pus în ramă de sticlă, strălucea între celelalte icoane.
Pe Sfânta Masă toate odoarele erau încă neatinse.
Focul înaintase cam doi metri în interiorul bisericii, vâlvătăile lui ridicându-se până la tavan. La vederea acestora și de groaza că toate sfintele odoare vor fi mistuite de flăcări, lăsând arma, mi-am descins cartușiera în care erau gloanțele și în grabă am alergat prin împrejurimi după apă. N`am găsit, și întristat că nu era cine să-mi arate unde este, m`am reîntors în fugă la locul de unde plecasem, venindu-mi o idee. Am scos mantaua și cu mâinile am început a căra pe dușumea tencueala ce căzuse de pe pereți. Cu modul acesta am înăbușit focul, oprindu-i intrarea, înlesnindu-mi astfel scoaterea stranelor arse. În urmă, cu un lemn pe care îl puneam sub dușumele, scoteam din cuie cu mari sforțări fiecare dulap al dușumelelor arse pe care-l dam afară. Într`un târziu zăresc câteva femei ce veniseră de sigur să-și scape din foc tot ce ar fi putut scăpa din avutul lor. Le-am rugat să-mi ajute să sting focul. Mi-au răspuns însă că n`au venit acolo să-și piardă viața, întrebându-mă totodată mirate, cum pot să intru într-un astfel de foc mare și să sting focul fără apă. Toate rugămințile mele de a-mi ajuta, nu le-a înduplecat și au pornit spunându-mi că oricât aș munci focul mistuie totul. M`am rugat atunci de niște soldați ce treceau grăbiți prin apropiere, primind răspunsul pe care mi-l dăduseră și femeile, și i-am văzut depărtându-se în fugă de teamna bombardamentului.
Trecuse de miezul nopței. Cu toată oboseala și cu toate că din cauza fumului și al căldurei îmi curgeau lacrimile, totuși cu riscul de a mi se întâmpla orice, m`am hotărît ca să nu plec până nu voiu stinge focul. Cum nu aveam nici instrument și nici apă ca să-l pot mai lesne stinge, am reînceput să car pe dușumele aprinse tencueala din dărâmăturile zidului stricat de obuze, oprindu-i astfel din nou înaintarea.
Munca era cu atât mai grea cu cât mâinele îmi erau arse din cauza dulapurilor arși, pe cari i-am dat afară. Abia îmi mai țineam respirația din cauza fumului și a căldurei. Lucram greu la scoaterea dulapurilor arși cu ajutorul lemnului, lucram dar numai câteva clipe, eșiam apoi afară și respiram, revenind iar la lucru. Din timp în timp, ud de sudoare mă așezam pe un scaun spre a respira. Credeam atunci că nu mă voiu mai ridica; dar îmi recăpătam puterile și reîncepeam munca. Când focul ajunsese aproape de sfânta icoană și sfânta masa din altar, l`am stins ca prin minune. Am stins apoi și puținele scântei ce mai rămăseseră pe dulapi și încredințat că nu mai e scântee care după plecarea mea să reîncingă focul, m`am hotărât să plec împăcându-mă și reluându-mi arma.
Sleit de forțe de abia puteam coborî în vale. Nu se luminase de ziuă, și mă gândeam încotro să apuc ca să găsesc compania, mergând la voia întâmplărei, când aud o voce întrebându-mă „care e acolo“? Am crezut pentru un moment că sunt surprins de inamic. Cunoscui îndată însă vocea comandantului meu care la rându-i m`a recunoscut.
În luminatul zorilor am ajuns în Valea Mare primind ordin să intrăm în casele parasite de locuitori până la noui ordine.
Am intrat cu plutonul meu într`o casă și n`am început nici să ne descingem și afară reîncepe sgomotul asurzitor.
Inamicul, care cu o seară înainte distrusese Nămăeștii, își continua acum opera de distrugere, bombardând Valea Mare. Fugeau soldații în toate părțile. Am rămas în urmă, înfășurând în manta o mica iconiță ce luasem de la mânăstire, pornind apoi, pe șosea, în direcția Câmpu-Lungului.
După câteva momente un obuz a dărâmat casa unde stam. Pe șosea soldații ascunși sub poduri sau prin șanțuri, îmi strigau să mă ascund. Îmi vedeam însă liniștit de drum.
De multe ori obuzele se spărgeau aproape de mine, omorînd soldații înaintea și urma mea, pe alții chiar în ascunzătorile lor.
Icoana sfântă ce purtam m`a scăpat ca prin minune de aceste primejdii. Am ajuns seara la Câmpu-Lung, unde întâlnind pe părintele paroh N. Isbărescu, l-am rugat să-i spună Maicei Starețe dela mânăstirea Nămăești, să se ducă să ia odoarele sfinte că au fost scăpate din foc de un sergent din geniu. Foarte bucuros de această veste, deoarece după spusele maicilor Sfinția sa era încredințat și comunicase deja sfintei Mitropolii, că totul a ars, a mers cu mine la maica stariță Irina Grecescu. Cu mare greutate am putut-o convinge și pe maică de minunea ce s`a făcut, arătându-i că odoarele sfinte sunt scăpate: „Cum se poate?“ , îmi spunea dânsa. Când a început bombardamentul, noi am alergat să luăm sfânta icoană. Un obuz a căzut însă în ușa bisericei aprinzând dulapurile cu arhivele și împiedicându-ne intrarea. I-am povestit modul cum s`a stins focul și s`au salvat odoarele. Trebuia însă ca sfintele odoare să fie aduse în Câmpulung. Pe cine să trimit? mi-a răspuns dânsa. Nu se duce nimeni acolo, fiind frontul și pe cine voiu trimite, îl trimit la moarte sigură.
Compania noastră era în repaus. M`am oferit să le aduc eu cu carul mânăstirei, și am plecat chiar în noaptea aceia la Nămăești.
Era o vreme neguroasă, cu frig pătrunzător la oase, iar noroiul pe alocurea până la genunchi. Am înaintat prin ploaia de gloanțe și obuze și cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns la mânăstire, de unde în grabă am luat și încărcat singur Icoana Maicei Domnului, cu adevărat făcătoare de minuni, frumosul epitaf brodat cu aur, sfeșnicele mari de bronz, icoane mari și mici cu chipul sfinților, cele două evanghelii de pe sfânta masa, sf. Potir și Atemist, crucile de argint, lada cu cărțile bisericești și lada cu lumânări pe cari toate le-am adus în zorii zilei la Câmpulung în casa comerciantului Ioan Filipescu, de unde au fost transportate în biserica lui Radu Negru, catedrală a orașului. A venit după aceea ordinul de retragere, luând cu toții drumul pribegiei atât de frământat, urmăriți fiind tot timpul de dușmani.
De multe ori în aceste grele împrejurări am scăpat de a cădea prizonier ca prin minune, și cu ajutorul lui Dumnezeu le-am trecut pe toate.
Și dacă am scris acest fapt este numai pentru a învedera acelora ce nesocotesc credința cât de mult greșesc, iar acelora la care a mai rămas o scântee de credință, spre a o întări.
Țiu să adaug că am căutat să atribui săvârșirea acestui fapt unei persoane fictive. Față de neîncrederea ce mi-a arătat însă maica stariță și celelalte maici, cu privire la adevărul celor înfăptuite, am fost silit să mărturisesc pe autor pentru ca să le conving.
Și numai când le-am adus în fața icoanei Maicei Domnului, și celelalte sfinte odoare, au crezut cu adevărat, mulțumind din suflet lui Dumnezeu.

Ioan I. Mustață
Galați
România Eroică nr. 3-4/1923, p.p. 7-9

Tradiția cultul eroilor în interbelic

Instituții interne

Instituții externe