Campania din 1919. Moartea eroică a colonelului Constantin Paulian
01.06.2023
Semnarea Armistițiului din pădurea Compiègne (Franța), la 11 noiembrie 1918, între Germania și puterile Antantei, a marcat începutul unei perioade de profunde transformări în plan politic, în întreaga lume și cu deosebire în Europa, unde, pe fondul disoluției imperiilor seculare și pornind de la principiul autodeterminării popoarelor, enunțat de președintele american Wodrow Wilson, noi popoare s-au ridicat pentru a pune bazele unor state naționale proprii.
În acest cadru internațional, începând cu 20 noiembrie 1918, unități ale diviziilor 1 și 7 Vânători s-au deplasat, prin trecătorile Carpaților Orientali, spre Transilvania. Semnificația acestei acțiuni militare era relevată într-o Proclamație către trupele române, semnată de generalul Constantin Prezan, șeful Marelui Cartier General:
„Români! Din înaltul ordin al regelui Ferdinand I, în urma chemării Consiliului Național Român, armata română a trecut Carpații, pentru a desființa hotarele care se ridicau între noi, rupând în două trupul aceluiași neam. Pășind cu dragoste frățească pe pământul Transilvaniei oștirea română vine, în numele unor sfinte drepturi naționale și omenești, pentru a garanta libertatea deplină a tuturora. Însuflețiți de aceste gânduri, asigurăm pe toți locuitorii pământului românesc, până la Tisa și Dunăre, fără deosebire de neam și lege, că vom păzi cu credință viața și avutul tuturora. Îndemnăm, deci, întreaga populație, ca, sub pavăza oastei românești, să-și continue ocupațiile obișnuite, astfel ca viața normală în sate și orașe să nu sufere nici o tulburare“.
Înaintarea trupelor române s-a făcut cu repeziciune, iar gărzile românești din Transilvania s-au pus la dispoziția armatei române. Ajunși la linia râului Mureș, militarii români s-au oprit, în virtutea prevederilor „armistițiului“ din 13 noiembrie, de la Belgrad, încheiat cu Ungaria de către generalul francez Louis Franchet d’Esperey, în numele armatelor aliate; acesta prevedea ca linia de demarcație între armata ungară și cele aliate să fie fixată pe cursul râului Mureș. Deoarece Ungaria nu și-a respectat angajamentele asumate, aliații au acceptat ca trupele române din estul Transilvaniei să depășească râul Mureș.
În data de 13 decembrie 1918, Marele Cartier General român a transmis următorul ordin trupelor sale din Transilvania: „Pentru a se asigura ordinea, viața și avutul locuitorilor, trupele române vor ocupa, afară de Banat, toate ținuturile românești care au făcut până acum parte din fosta monarhie austro-ungară“.
Ulterior, delegația română prezentă la Conferința de pace de la Paris a depus eforturi pe lângă Consiliul Militar Interaliat, prezidat de mareșalul francez Ferdinand Foch, pentru a se permite României extinderea controlului militar asupra întregului teritoriu la care avea dreptul, conform tratatului de alianță din 1916. În cele din urmă, la 28 februarie 1919, Consiliul Militar Aliat, în acord cu Consiliul Suprem al Conferinței, a admis mutarea liniei de demarcație spre vest, fixând ca limită linia drumului de fier Satu Mare-Oradea-Arad. Concomitent s-a creat o zonă neutră, ocupată de trupele aliate, partea ungară urmând să-și retragă forțele într-un termen de zece zile, începând cu 23 martie 1919.
Guvernul Karoly a respins aceste propuneri și a cedat puterea unui guvern de stânga, care la 21 martie a proclamat Republica Sovietică Ungaria. În aceste circumstanțe, noul guvern nu se gândea la pace, ci la război.
Față de această situație, la 16 aprilie 1919, armata română a primit ordinul să declanșeze ofensiva împotriva Ungariei.
În acest context, Brigada 3 Vânători, condusă de către colonelul Constantin Paulian, a fost desemnată să acționeze pe Valea Crișului Alb, ocupând în seara zilei de 16 aprilie localitățile din zona Almaș și Gurahonț, iar în dimineața zilei următoare, când se celebra Joia Mare (sărbătoare ortodoxă premergătoare Nașterii Mântuitorului), localitatea Kökaro. Ca un gest de recunoștință pentru victoria obținută în zi sfântă, colonelul Paulian a dispus ca localitatea să se numească Joia Mare, numele păstrându-se și în prezent.
La 17 aprilie 1919, trupele române au ocupat localitățile Buteni, Govojdia și Berindia, următorul obiectiv fiind eliberarea Sebișului, trecând prin Butin și Bârsa. În timpul deplasării, aflându-se în fruntea brigăzii sale, colonelul Paulian a fost împușcat mortal.
Era o pierdere grea pentru armata română. Născut la 22 martie 1874, colonelul Paulian a parcurs cu succes toate treptele carierei militare. După absolvirea liceului, colonelul s-a pregătit temeinic pentru aceasta, absolvind rând pe rând, în perioada 1892-1905, Școala de Ofițeri de Artă și Geniu, Școala Specială de Artilerie și Geniu și Școala Superioară de Război. Într-un comunicat al Marelui Cartier General, personalitatea colonelului Paulian a fost evocată astfel:
„Colonelul Constantin Paulian a căzut vineri, 17 aprilie, în luptele din Ardeal, luptând ca un erou pentru recucerirea pământului românesc. Intrat în acest război cu gradul de locotenent colonel s-a distins din primele lupte. Fiind grav rănit în luptele de la Oituz, după ce fusese avansat la gradul de colonel, dânsul a fost la numai doi pași distanță de moarte. Îndată după vindecarea sa a fost numit comandant al unei divizii de infanterie și când armatele române au pășit din nou în lupta sfântă, diviziei colonelului Paulian i s-a încredințat locul de cinste în primele rânduri. Divizia a învins, a pus pe fugă pe vrăjmaș, dar colonelul plăti cu viața această victorie, fiind în fruntea bravilor săi ostași.“
Moartea colonelului Constantin Paulian a avut un puternic ecou în rândul populației românești din localitățile eliberate. Profund impresionați de vitejia sa și totodată recunoscători, locuitorii satului Govojdia au făcut demersuri ca localitatea lor să poarte numele ofițerului care i-a eliberat – Paulian.
În același timp, conducerea armatei a recompensat sacrificiul bravului erou, acesta fiind avansat post-mortem la gradul de general de brigadă.
Spiritul de luptă de care au dat dovadă militarii români în Campania din 1919 a fost omagiat și prin ridicarea de monumente comemorative, unul dintre cele mai reprezentative fiind cel intitulat „Vulturul“, amplasat în Cimitirul Rulikovski din municipiul Oradea, județul Bihor.
