«Se decretase mobilizarea 1916-1918 și pornirăm de partea aliaților în războiul cel mare, pentru Întregirea Neamului.
Prin luna Septembrie 1916 suntem destinați frontului dobrogean, unde inamicul, îngrămădind multe trupe, intenționa o respingere bruscă a trupelor noastre.
După un marș forțat de la Cernavodă la Cocargea, ajunsesem în noaptea de 5/6 septembrie 1916 în satul Mamut-Cuius, la o distanță de 5 km departe de inamic. La ora 8 dimineața, Regimentul [68 Infanterie, n.n.] pornește la atac, în cap cu Comandantul regimentului, colonel M.
Facem parte din al III-lea Batalion, comandat de V. Deși focurile vii de artilerie ale dușmanului cădeau ca grindina și deși era prima noastră luptă efectivă, totuși entuziasmul neîntrecut al ofițerilor și al flăcăilor făcu ca Regimentul să înainteze până aproape de inamic, în cele mai puternice focuri de arme, mitraliere etc. Lupta era pe viață și pe moarte.
Primim ordin de punere a baionetei, pentru pornire la asalt.
La dreapta mea, într-o mască făcută la repezeală, sta pitulit soldatul Trăistaru Ilie, ordonanța personală a subsemnatului [Gh. Mușătescu, comandantul Regimentului 68 Infanterie, n.n.], care trăgea cu foc, foc după foc, în dușmanul care o rupsese la fugă.
„Ilie”, îi zisei, „flăcăule, vei rămâne aici, contact cu artelnicul Companiei noastre, cu care vei rămâne; ține această scrisoare și cinci sute de lei, ai grijă de lucrurile mele. În cazul în care, după luptă, nu ne vom mai vedea, dă mamei mele scrisoarea și banii”.
De ambele părți, focurile luaseră proporții mari, iar inamicul, încolțit, începe să se retragă. Primim ordin de înaintare, după un salt de 50 m. Ne oprim pe o creastă naturală, spre a vâna pe fugarii care fugeau. Dușmanii cădeau ca frunzele de toamnă, iar voinicii noștri trăgeau, trăgeau mereu, trimițând fiecare glonț în inima dușmanului care mai trăia încă.
Agentul de legătură de la Companie mă strigă în șoaptă, pentru a-mi comunica un ordin. Întorc capul. Pe talvegul unei vâlcele se târa spre noi soldatul Trăistaru Ilie și îndată se apropie de mine. „Să trăiți, domnule sublocotenent! Iertați-mă! Nu pot să vă părăsesc, voi merge alături de dumneavoastră până la sfârșit, altfel nu pot!
„Bravo, bravo băiete!”, îi zisei, „iacă, acum mergem mai înainte, mai facem un salt peste cadavrele (...) din față, ca să-i curățăm pe toți și să punem mâna pe toți cei care vor rămâne, ocupându-le tranșeele”.
În acest timp, soldatul Trăistaru trase două focuri de carabină într-un bulgar burtos, ce se furișase prin porumb, în retragere, dându-l peste cap, apoi alt foc și alt bulgar peste cap și un al treilea foc și alt bulgar la pământ. Terminând cartușele, încearcă printr-o ușoară mișcare a pieptului să arunce alt încărcător în carabină.
De îndată, un glonte venit de la inamic îl lovește la cap, trecându-i prin tâmple. Sângele îl podini și pe gură și pe nas și, în borborositul scurgerii lui, șopti: „Acum vă părăsesc, domnule sublocotenent, cu inima împăcată. Copilul, nevasta mea”...și își dete sufletul, în mâinile mele, ce încercam zadarnic să-i pansez rana.
Lupta s-a terminat cu o mare și frumoasă victorie din partea vitejilor noștri; inamicul s-a retras.
Cocargeaua și tranșeele au fost ocupate de trupele noastre».
(Arhivele Militare Naționale Române, fond Microfilme)