PASTILA DE ISTORIE
Bătălia de la Mărășești s-a desfășurat neîntrerupt timp de 29 de zile, timp în care eroismul militarilor români a fost legendar, fapt reliefat cu admirație în ordinul de zi dat de către generalul Eremia Grigorescu, comandantul Armatei 1 române, la sfârșitul bătăliei: „Prin rezistența ce ați opus-o cu piepturile voastre (...) ați făcut să se întunece visurile de cucerire ușoară a patriei (...) Ați făcut să reînvie în mintea tuturor amintirea glorioasă a faptelor strămoșilor noștri. (...) Din sângele vostru se va ridica curat și măreț, o țară românească a tuturor românilor”.
În perioada octombrie 1916 – februarie 1917, Dobrogea a fost pusă de către Puterile Centrale sub administrația militară provizorie a trupelor bulgare. Un fost prefect de poliție bulgar a fost numit guvernator al Dobrogei, limba bulgară a fost declarată limbă oficială pentru autorități, a fost introdus sistemul de impozitare bulgar, au fost schimbate inscripțiile cu denumirile și numerele aplicate pe străzi și clădirile publice. La primăria orașului Constanța fusese pusă inscripția: „Regatul Bulgariei, comuna urbană Constanța”.
Știați că la Primul Război Mondial au participat 28 de state, timp de 1551 de zile, perioadă în care au murit peste 25.000.000 de oameni?
În Primul Război Mondial, în orașul Bacău, în cartierul numit „Câmpul Poștii“, începând cu toamna anului 1916, a fost construit din scânduri un spital pentru contagioși, în care au fost tratați militarii răniți sau cei bolvani de tifos exantematic. Până la sfârșitul războiului, în spitalul din Bacău au fost îngrijiți peste 12.000 de militari și civili exantematici. Șeful spitalului a fost colonelul medic Imbert, care a făcut parte din Misiunea Militară Franceză.
„Sărmană Românie!” a spus Elena Văcărescu într-o convorbire cu generalul Pershing, șeful misiunii militare americane în Franța, la care generalul american a răspuns: „Nu spuneți sărmana, ci marea și glorioasa Românie (...) Admir splendidul eroism al armatei românești, care și-a apărat cu îndârjire pământul patriei. Nu vă temeți de nimic. Îl va recuceri și va vedea visul împlinit ”.
„Vreau să fac și eu ceva pentru țara mea”, a spus Maria Ion Zaharia, copila de numai 12 ani care a servit ca observator pentru o baterie de tunuri. Urcată într-un copac, ea a transmis, în ziua de 6 august 1917, pozița dușmanului, precizia tirului artileriei fiind asigurată în segmentul de front deservit de Măriuca. A murit în aceeași zi, în urma unei explozii. Este singurul copil care își doarme somnul de veci în Mausoleul eroilor de la Mărășești.
În ziua de 27 august 1916, în timp ce înainta în fruntea companiei sale, lt.Gh. Bălăceanu, din Regimenul 18 Gorj, a fost răpus datorită unui șiretlic. Inamicul a ridicat o năframă albă, semnalând că se predă. Ofițerul român a dat ordin de încetare a focului și a mers către el, însă o ploaie de gloanțe l-a lovit în piept. Lupta a reînceput, iar corpul locotenentului Bălăceanu a rămas ore întregi pe teatrul de luptă, abia seara fiind dus în satul Merișor, unde a fost inmormântat.
Neamul Goleștilor a rămas în istoria neamului ca neîntrecuți cărturari și patrioți. În toamna anului 1916, magistratul Dumitru Golescu, fiul marelui patriot Alecu Golescu, soldat – voluntar în Regimentul 70 Câmpulung, a murit în primele rânduri în luptele de la Cocargea, Dobrogea. Fratele său, inginerul Nicolae Golescu, locotenent de rezervă, a căzut în fruntea companiei sale în luptele de la Poiana Spinului, consfințind prin jertfa lor eroică trecutul măreț al familiei.
La 27 octombrie 1916, trupele germane au atacat Podul Jiului. Comisarul de poliție Ioan C. Popilian a dat alarma și a ordonat oamenilor săi să apere orașul cu prețul vieții. A luat armele vechi și praf de pușcă, a eșalonat femeile și sergenții de-a lungul digului Jiului și le-a pus să tragă când apar trupele germane. Așa au reușit să sperie santinelele germane, care au crezut că orașul e apărat de armată.
Mobilizarea din anul 1916 la chemat pe călugărul Bâscoveanu din liniștea mănăstirii în rândurile armatei, pentru a-și face datoria pentru țară. A căzut prizonier și a fost internat la Gdansk (ex- Danzing) unde și-a făcut datoria, îngrijind bolnavii și săpând mormintele eroilor. Eliberat din prizonierat, când trecea prin Munții Carpați a văzut osemintele unor eroi. Timp de doi ani, neîntrerupt, călugărul Bâscoveanu a cercetat pădurile și a strâns rămășițele eroilor, cărându-le în spate pâna la biserica din comuna Câineni, Vâlcea, necerând nimic în schimb.
Trăiască România! au fost ultimele cuvinte rostite de Nicu Brăiloiu, tânar avocat, mort vitejește în septembrie 1916, în luptele de la Brașov. Sublocotenentul Brăiloiu își căra singur obuzele la tunuri, când o primă lovitură inamică i-a lovit pieptul. Când un camarad s-a aplecat să-l panseze, un alt obuz a căzut în apropiere, omorându-l.
Locotenentul în rezervă Neferescu Ioan, din Regimentul 18 Infanterie, a fost decorat în ziua de 18 octombrie 1917 cu Ordinul Mihai Viteazul cls. III pentru avântul și vitejia cu care a comandat Compania a 11-a în luptele de pe Dealul Mărășeștilor, în iulie 1917, capturând prizonieri germani și o baterie de obuziere de 100 mm.
În ziua de 14 octombrie 1916, fiind însărcinat să-l respingă pe inamic, deși compania sa avea un efectiv redus, sublocotenentul Pătrășcoiu Nicolae, din Regimentul 18 Infanterie, a pornit la atac, reușind cu ajutorul a doi tunari români să captureze două baterii complete de obuziere din Regimentul 21 Bavarez. Pentru fapta sa, sublocotenentul Pătrășcoiu Nicolae a fost distins cu Ordinul Mihai Viteazul cls. III.
Căpitanul poet Nicolae Vulovici rămâne în literatură pentru frumusețea versurilor în care și-a îmbrăcat credințele sale ostășești. Imnul de război scris în ziua mobilizării a fost publicat în ziarul Universul în preziua morții sale:
Doamne, ne-ascultă ruga fierbinte,
În bătălie ne ocrotește
Brațul pe armă Tu ne-ntărește
Tată Prea Sfinte!
Cu toți muri-vom în sfânta lege,
Căci datoria în foc ne cheamă:
E pentru Neam și Patria-Mamă
Și pentru Rege!
Istoria Primului Război Mondial consemnează paginile de mare eroism ale cavaleriei române. Cavaleriștii au șarjat inamicul în bătălii memorabile, așa cum au fost cele de la Robănești și Prunaru. Pe câmpul de luptă de la Robănești, ostașii Escadronului 3 din Regimentul 9 Roșiori, comandat de căpitanul Alexandru Fillitti, au șarjat inamicul în timpul replierii forțelor militare române pentru apărarea Bucureștiului (23 noiembrie 1916). Cel care s-a oferit să conducă escadronul în șarjă a fost căpitanul Fillitti, care alături de sergentul Gheorghe Donici, veteran al Războiului de Independență, s-au avântat asupra bateriei de artilerie inamice. Căpitanul Fillitti a fost rănit, iar sergentul Donici a murit, din efectivul de 110 călăreți fiind recuperați doar 18 militari.
În Cimitirul Șerban Vodă-Bellu din București își dorm somnul de veci o serie de artileriști români, care au făcut cinste de-a lungul timpului armei, armatei și țării în Marele Război. Astfel, generalul Gheorghe Jitianu s-a remarcat la conducerea grupării de artilerie grea de la Zimnicea; generalul Constantin Cristescu, șef al Marelui Stat Major, a comandat provizoriu ofensiva de la Nămoloasa; generalul Constantin Costescu, comandant de divizie, a căzut prizonier la germani, după bătălia pierdută a Bucureștilor; colonelul Gheorghe Constantinidi a căzut eroic în luptele de la Perșani, la 22 septembrie 1916; generalul Radu R. Rosetti a comandat Regimentul 47/72 Infanterie în luptele de la Mărășești, unde a și fost rănit.
Știați că în Cimitirul „Eternitatea“ din municipiul Iași (în cripta cu nr. 116) este înhumat Laurențiu O. Teodoreanu (mort la 14 aprilie 1918), fratele mai mic al scriitorilor Ionel și Păstorel Teodoreanu, fost elev al Școlii de aviație de la Avord, Franța? Înrolat ca voluntar, în anul 1917, în aviația militară franceză, Laurențiu O. Teodoreanu a căzut departe de patrie. Trupul său a fost adus la Iași în anul 1919.
Sublocotenentul Paul Panțu, din Regimentul 58 Infanterie a ajuns, în 1916, cu primele efective armate românești la Obârșia Merișor, după care și-a continuat înaintarea, intenționând să treacă pasul Surduc. Aici, subunitatea sa a fost întâmpinată cu foc. Mitraliorii nu s-au oprit, hotărâți să ajungă la Petroșani. În frunte, sublocotenentul Panțu și-a încurajat ostașii. Un glonț l-a rănit și pe bravul ofițer. În cele din urmă, trupele române au eliberat Petroșanii. Acolo, sub umbra unor sălcii a fost îngropat sublocotenentul. În memoria sublocotenentul Paul Panțu, primul ofițer erou al Regimentului 58 Infanterie, o stradă din Petroșani îi poartă numele.
La data decretării mobilizării, în august 1916, Ion Cuțui a fost numit comandantul companiei a 7-a din Batalionul II al Regimentului 4 Infanrterie. Căpitanul Ion Cuțui a murit eroic în data de 13 octombrie 1916, în luptele din Munții Coți, fiind avansat post-mortem la gradul de căpitan.
Ion Cuțui s-a născut la 04.03.1881, în comuna Broșteni, județul Mehedinți. Absolvent de institut de învățământ superior, a efectuat stagiul militar, redus la 6 luni, la Regimentul 21 Infanterie-Ilfov. A fost detașat la Regimentul Mehedinți nr. 17, unde a fost avansat sublocotenent în rezervă. A activat ca profesor la Liceul I. C. Brătianu din Pitești, iar în anul 1913 a fost înscris în evidențele Regimentului 4 Argeș, fiind avansat locotenent în rezervă.
Cimitirul eroilor de la Tabla Buții (județul Prahova) a fost amenajat în timpul luptelor din octombrie 1916, în partea de jos a colinei Tabla Buții, la marginea pădurii. În cimitir sunt înhumați 166 de militari români și de alte naționalități. Un merit deosebit l-a avut preotul Ion Vasilescu din Slon, în operațiunea de centralizare a osemintelor eroilor, care a umblat cu căruța pe munte, a adunat morții și i-a îngropat creștinește, cu slujbă religioasă, indiferent de naționalitate.
Știați că medalia „Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1917“ a fost instituită la 8 lulie 1918 și a fost conferită tuturor militarilor și civililor care au participat la Războiul pentru Întregirea Neamului? Pe panglică s-au atașat barete pe care au fost înscrise numele localităților sau a zonelor de conflict și anii desfășurării bătăliilor.
Locotenent-colonelul Vasile Stamate, comandantul Regimentului 32 „Mircea “ din Ploiești a a fost unul dintre bravii eroi care și-au jertfit viața în Primul Război Mondial.
În dimineața zilei de 25 iulie 1917, Regimentul 32 „Mircea“ acționa pe malul stâng al Siretului, în prima linie. Regimentul a ocupat poziții de luptă în raionul Moara Albă-Moara Roșie, liziera de vest a satului Străjescu, asigurând rezistența în capul de pod de la Șușița Seacă. Toții ostașii regimentului, în frunte cu comandantul lor, au luptat cu dârzenie și sacrificiu. Locotenent-colonelul Vasile Stamate a căzut omorât de un glonte care l-a lovit în abdomen, în timp ce îmbărbăta, în picioare, ofițerii și trupa. Pentru faptele sale de arme i s-a acordat post-mortem Ordinul „Steaua României“ cu spade în grad de ofițer.
Culegerea și transmiterea, de către o parte a populației civile din apropierea frontului, a informațiilor despre potențialul armatelor inamice a constituit un sprijin util al efortului de război românesc. Astfel, în ținutul Vrancei s-a remarcat Alexandru Macavei, țăran din satul Voloș, care a reușit să intercepteze convorbiri ale comandamentelor germane și să le transmită armatei române, peste linia frontului. Prins de inamic, Alexandru Macavei a fost deportat într-un lagăr din Ungaria și condamnat la moarte, însă a reușit să se salveze evadând.
La 6 august 1917, în lupta de la Răzoare, Regimentul 51 Infanterie a fost atacat, pe ambele flancuri, de trupe germane superioare numeric. Luptând cu o furie exemplară și dovedind dispreț față de moarte, ofițerii și trupa acestei unități au reușit să stăvilească puternicul asalt al inamicului. S-a remarcat în mod special Compania 1 Mitraliere, comandată de căpitanul Grigore Ignat, ai cărei combatanți au fost găsiți, după luptă, acoperiți lângă mitralierelor lor de cadavrele vrăjmașe. Pentru actele de bravură, Ministerul de Război a conferit drapelului regimentului Ordinul Militar „Mihai Viteazul” clasa a III-a.
La atacul de la Soveja, la 13 iulie 1917, locotenentul Popescu C. Constantin, din Regimentul 31 Infanterie, aflat la comanda Companiei a 9-a, a capturat cu unitatea sa 7 tunuri, 5 mitraliere și aproape 300 prizonieri germani, iar în ziua de 29 august, la asaltul poziției inamice de la Cireșoaia, acesta a reușit să treacă primele rețele de sârmă ghimpată. Pentru bravura sa, locotenentul a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”.
Succesele Armatei române pe câmpurile de luptă ale Marele Război au fost apreciate de o serie de personalități politice ale lumii. Referindu-se la vitejia românilor, Theodore Roosevelt, președintele Statelor Unite ale Americii (1901-1909), a declarat în 1917: „Dacă astăzi mai e vreun punct sigur pe frontul răsăritean e locul unde se află armata românească”.
Faptele de eroism săvârșite de militarii români, în vara anului 1917, în bătăliile de pe frontul din Moldova, au fost elogiate în scris de către populația satelor aflate în zona de ocupație, un exemplu concludent fiind versurile următoare:
„Foaie verde meri domnești
Lupte ca la Mărășești,
Pământul n-a mai văzut,
Și nici nemții n-au avut,
C-așa iad de foc și fum,
N-a fost decât la Verdun” .
Faptele de arme ale militarilor români pe fronturile Primului Război Mondial au fost descrise și de doctorul Ioan Severineanu, care a luptat în mijlocul ostașilor. Referindu-se la luptele de la Dragoslavele, doctorul Ioan Severineanu a menționat: „Soldatul nostru, imediat ce auzea comanda de atac, se avânta în grup compact, cu furie, strigând și chiuind ca la nuntă”.
În ziua de 3 iulie 1917, sublocotenentul observator Teodor Radu, din Corpul aviației, s-a evidențiat în timpul unui zbor de reglaj al artileriei. Pentru fapta de a fi salvat viața pilotului său, grav rănit, bandajându-i rana în condițiile unui zbor aflat sub focul inamic și permițându-i astfel să conducă avionul până în liniile românești, acesta a fost decorat cu Ordinul „Steaua României” cu spade în grad de cavaler.
Referindu-se la vitejia armatei române, care la 24 iulie 1917 a reușit să dejoace tentativa trupelor germane de a trece Siretul în Moldova, ziarul englez „The Earth” a consemnat: „Românii pot fi mândri de succesul lor. Ofensiva lor din 24 iulie (...) formează un record de curaj, de rezistență și de hotărâre, care, rareori au fost întrecute în acest război și a restaurat complet creditul datorat armatelor române”.
În luptele pentru cucerirea poziției germane de la cota 771, de pe înălțimea Cireșoaia (jud. Bacău), la 29 august 1917, maiorul Stereșin Constantin, din Regimentul 17 Infanterie, a fost îngropat de un obuz, care i-a provocat o puternică comoție cerebrală. Cu toate că a fost rănit grav, ofițerul a continuat să-și conducă în luptă unitățile pe care le comanda, luptătorii săi tăind rețelele de sârmă ghimpată și pătrunzând în tranșeele inamice. Pentru vitejia sa, maiorul Stereșin a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”.
Între formele de rezistență ale intelectualilor români din teritoriul ocupat de Puterile Centrale, s-a remarcat și acțiunea profesorului universitar Ioan Bogdan, care, în ianuarie 1917, a protestat împotriva confiscării, de către o echipă de militari din trupele de ocupație, a unor documente de la Biblioteca Academiei Române. În urma protestului ferm al acestuia și temându-se de un ecou nefavorabil dincolo de granițe, autoritățile de ocupație au înapoiat documentele confiscate.
Știați că maiorul Caracaș Petre, din Regimentul 2 Grăniceri, a murit la 31 iulie 1917, în luptele de pe frontul Oituzului (cota Chioșurile), la exact 10 ani de la data decretului de înaintare la gradul de sublocotenent, decret semnat de generalul Alexandru Averescu?
În lagărul din Tulovo (Bulgaria), prizonierii români din Primul Război Mondial au fost internați, în octombrie 1916, împreună cu prizonieri francezi și sârbi. Prizonierii francezi au fost singurii dotați cu paturi și pături, în virtutea faptului că militarilor bulgari le-a fost frică de „Franța cea mare”.
Voluntarul bucovinean Ion Grămadă a căzut la datorie în fruntea unuia din valurile de atac ale regimentului 8 Vînători, la Cireșoaia. Doctor în litere al Universității din Viena și scriitor de talent, om de caracter și de acțiune, Ion Grămadă ar fi putut să evite prima linie a frontului, dacă rămânea în funcția de profesor la școala militară, dar aceast lucru nu se potrivea cu firea lui dârză și cu idealurile sale.
Cu două săptămâni înainte de moartea sa eroică, Ion Grămadă a menționat într-o scrisoare: „Mă gândesc foarte puțin la moarte și nu mă tem deloc de ea. Sunt pregătit să o înfrunt. Nu mă sperie nici mulțimea păcatelor pe care le-am comis, căci așa de sfântă și de dreaptă înaintea lui Dumnezeu este cauza pentru care atâta tineret s-a îmbrăcat cu cămașa morții, încât pe toți ne așteaptă viața de veci. De asta sunt sigur. Războiul nostru este sfânt.“
Fire mândră, curajos, ambițios, destoinic, patriot desăvârșit, acestea sunt câteva dintre calitățile pe care le-a probat pe câmpul de luptă căpitanul Valeriu Valdemar Lăscărescu, din Regimentul 39 „Petru Rareș“. Fiind rănit în luptele din Dobrogea, la 8 septembrie 1916, pe când comanda avangarda regimentului, a refuzat să se ducă la ambulanță, rămânând pe linia de luptă până ce a fost rănit de încă două gloanțe. A murit, în București, la 12 septembrie 1916, din cauza rănilor căpătate pe front.
Locotenentul Dincă Ștefan, comandantul Companiei a 5-a din Regimentul 48 Infanterie, la 19 august 1917, a primit ordinul de a ataca satul Muncelu, județul Vrancea, ocupat de inamic. Recunoscut pentru curajul său, locotenentul a primit însărcinarea de a face legătura cu Regimentul 47. Bravul ofițer și-a îndeplinit misiunea cu succes, însă inamicul a dezlănțuit o ploaie de foc asupra trupelor române. Unul dintre obuze i-a zdrobit picioarele viteazului locotenent. Îmbărbătările către soldații săi nu s-au oprit nici în aceste împrejurări. Îndemnul: „Înainte băieți! Înainte, este victoria noastră!“ s-a auzit până ce și-a dat sufletul.
Vasile C. Arghir, judecător la Broșteni, județul Suceava, a fost mobilizat ca soldat în cadrul Regimentul 56 Suceava. Fiind trimis în recunoaștere, acesta a atacat cu patrula pe care o conducea mitraliera unei companii ungare, murind în luptă, ca urmare a rănilor provocate de trei gloanțe și de loviturile de baionetă.
Încorporat în regimentul de artilerie „Maria Luiza“, locotenentul Emil Rebreanu, fratele scriitorului Liviu Rebreanu, a fost decorat cu „Medalia de aur pentru vitejie“, pentru meritele de pe frontul italian. Este cea mai mare decorație de război care a fost acordată unui militar român, pe câmpul de luptă, de către comandamentul austriac. Adus cu regimentul pe frontul românesc, în zona Ghimeș, locotenentul a fost prins pe când voia să treacă frontul în liniile românești. Deși sfătuit de comandantul său să declare că s-a rătăcit, pentru a scăpa de pedeapsă, acest adevărat martir al românismului a refuzat cu mândrie, mărturisindu-și dorința de a fi împușcat, mai bine, decât să fie obligat să lupte contra fraților săi români. Experiența sa a stat la baza conceperii, de către Liviu Rebreanu, a romanului „Pădurea spânzuraților”.
Generalul Eremia Grigorescu, figură emblematică a eroismului românesc, a fost înzestrat și cu un optimism molipsitor. Deviza sa: „Pe aici nu se trece!“, devenită celebră pe frontul Oituzului, a fost folosită de general și pe frontul de la Mărășești. Printr-un calm impecabil, generalul și-a păstrat optimismul în cele mai grele situații de pe câmpul de luptă. Atunci când un obuz de mare calibru a explodat în apropierea sa, generalul i-a liniștit pe ofițerii din jurul său: „N-aveți nici o teamă când sunteți lângă mine; nu s-a turnat obuzul care să ucidă pe generalul Grigorescu“.
În noaptea de 13/14 septembrie 1916, zeppelinul german nr. 181 a survolat Bucureștiul, pe traiectul Calea Dorobanților - Ateneul Român - Grădina Cișmigiu - Cheiul Dâmboviței. Deși artileria antiaeriană română a lovit aeronava, personalul navigant a reușit să o piloteze la baza din Bulgaria, fiind apoi scoasă din serviciu.
Plutonierul de marină aviator pilot Ion Muntenescu, din escadrila Nieuport N. 11 „Bébé“, din Grupul II aeronautic, a participat la Bătălia de la Mărășești. La 12 octombrie 1917, pilotul Muntenescu a doborât în luptă aeriană două avioane inamice. Rănit grav, la 10 noiembrie 1917, într-o luptă aeriană cu trei avioane germane, pilotul Muntenescu a încercat să aterizeze pe aerodromul din Tecuci, eșuând. Avionul s-a prăbușit pe pistă, pilotul murind în misiune.
Preoții mobilizați pe front în Primul Război Mondial sunt demni de tot respectul pentru faptele de eroism de care au dat dovadă. Preotul Justin Șerbănescu, călugăr la Mănăstirea Cernica, a luat parte cu Regimentul 21 Infanterie „Feldioara“, al cărui confesor a fost, la luptele din Transilvania. În ziua de 21 octombrie 1916, văzând că regimentul a pierdut în luptă majoritatea ofițerilor, iar comandantul a fost rănit, a luat comanda unității, ținând piept inamicului timp de o zi și o noapte și împiedicându-l să ocupe orașul Azuga.
Ziaristul Profiriu Nicolae nu a rămas indiferent la războiul pentru Întregirea Neamului. Deși a fost unicul fiul al unei mame văduve, fiind scutit de serviciu militar, Profiriu a fost înrolat ca voluntar în Regimentul 86 Infanterie. A murit în august 1917, în Bătălia de la Oituz, în primele tranșee de trăgători.
Căpitanul Văsescu Constantin, din Regimentul 8 Cavalerie, a murit în luptele de la Magheruș. Corpul eroului a fost transportat de un soldat cu căruța până în municipiul Bacău, fiind înmormântat de rudele sale.
În luptele de pe înălțimea Pietrosu, sublocotenentul Stoleriu Nicolae a luptat în fruntea Regimentului 56 Infanterie Suceava. Deși a capturat cu plutonul pe care îl conducea 270 de prizonieri, sublocotenentul Stoleriu a fost împușcat de germani la 12 septembrie 1916, înainte de încheierea luptei.
Dragu G. Ștefan, student la medicină, a fost mobilizat în august 1916, fiind repartizat la spitalul Sinaia. Trimis la trenul sanitar nr. 6, studentul Dragu a evacuat de pe câmpul de luptă mii de răniți. În noaptea de 22-23 ianuarie 1917, pe un ger cumplit, studentul Dragu a murit asfixiat în cabina trenului sanitar, de gazul otrăvitor al unei lămpi Sirius, pe care a folosit-o pentru a se încălzi.
Cei mai afectați de tifosul exantematic, în iarna anului 1917, au fost militarii români care a încartiruiți în casele oamenilor de pe Valea Stemnicului.
La 5 decembrie 1916, în timpul nopții, armata română a aruncat în aer Pulberăria Dudești pentru a nu cădea în mâinile germanilor, care au intrat în Capitală a doua zi.
În lupta de la Neajlov (1916), singura divizie română care a rămas să lupte cu inamicul a fost Divizia 9/19, condusă de generalul Constantin Scărișoreanu, care a avut la finalul luptei un efectiv de numai 1.375 de oameni.
Știați că, la 11 noiembrie 1916, patru divizii inamice au trecut Dunărea (două bulgare, una turcă și una germană), înaintând spre București, concomitent cu patru divizii de cavalerie germane, care au rupt frontul de la Jiu și au traversat apoi Oltul?
Ofițerii români care au fost luați prizonieri de bulgari, la 6 septembrie 1916, au fost transportați cu trenul până la Tulovo (Bulgaria). Din cauză că bulgarii nu au avut vagoane suficiente, cca.85-90 de prizonieri români au fost înghesuiți în vagoane de vite, în care nu intrau în mod normal mai mult de 42 de oameni sau 4 cai.
Știați că după ce armata germană a cucerit ieșirea din Defileul Jiului (11 noiembrie 1916), germanii au trecut în două zile prin defileul de 40 de km cu 60.000 de oameni și 30.000 de cai?
La 2 decembrie 1916, militarii români luptau pentru apărarea Bucureștiului, nemaifiind aprovizionați cu hrană de trei zile. Cu toate astea, militarii francezi care au fost detașați pe lângă diviziile române au constatat că deși „oamenii luptau în fiecare zi în condițile cele mai demoralizante (...) cu toate acestea n-am văzut niciodată soldați întîrziați și niciodată n-am auzit plângeri”, elogiind în acest mod rezistența soldatului român.
La 5 decembrie 1916, ofițerii români au discutat cu ofițerii germani, în Cazarma Geniului de la Cotroceni, modul de predare a Bucureștiului. La încheierea discuțiilor, toți ofițerii români i-au salutat regulamentar pe ofițerii germani. Singurul ofițer care le-a întors spatele ofițerilor germani, ținându-și mâinile în buzunare în mod premeditat, în timp ce lacrimile i se scurgeau pe mustața aspră și blondă, a fost colonelul de Roincé.
La 3 decembrie 1916, trupele aflate în subordinea generalului Socec au plecat în galop de pe linia frontului și s-au oprit la Iepurești (jud. Giurgiu), generalul Socec fiind identificat seara în apropierea Bucureștiului. Pentru fapta sa, generalul Socec a fost condamnat la moarte de un Consiliu de Război, pedeapsa fiind comutată la degradare și la cinci ani de detenție.
Deși trupele ruse se aflau în Dobrogea, în anul 1916, cu scopul de a lupta împotriva militarilor germani, turci și bulgari, mai mulți ofițeri ruși au declarat fără echivoc: „Noi n-am venit să ne batem împotriva bulgarilor. De îndată ce ei vor recunoaște mantaua soldaților noștri se vor arunca în brațele noastre!”
În timpul manevrei de la Flămânda, sublocotenentul Manoliu N. Pompiliu din Regimentul 10 Artilerie a fost lovit de o schijă de obuz la mâna stângă. Deși comandantul său l-a trimis la ambulanță, sublocotenentul s-a pansat singur, revenind la baterie. Lovit de o altă schijă de obuz în inimă, sublocotenentul Manoliu a murit lângă tunul pe care îl deservea. După 40 de zile, familia a adus corpul eroului la București și l-a reînhumat la Cimitirul militar Bellu.
În timpul unei lupte la baionetă, locotenentul Săndulescu Gheorghe din Regimentul 24 Tecuci a fost înconjurat de militarii germani, fiind somat să se predea. Atât de mare i-a fost mândria de ostaș care se vedea dezarmat și excortat de dușman încât cu un glonț și-a pus capăt vieții.
Sublocotenentul Chindilidi Bebe a fost rănit grav în luptele din anul 1916, fiind internat în spitalul din Craiova. Înainte de a muri, sublocotenentul a cerut permisiunea celorlalți răniți să-l lase să cânte fragmente din Eroica lui Beethoven, ca un ultim omagiu adus țării și camarazilor din Gorj.
În ziua de 11 iulie 1917, Regimentul 17 Infanterie a cucerit punctele de rezistență germane de pe Dealul Mărășeștilor și a contribuit la ocuparea poziției de pe Poaiana Înțărcătoarea, capturând zeci de prizonieri și un bogat material de război. În zilele următoare, combatanții acestei unități și-au dovedit înalta bravura în dramaticele confruntări cu inamicul de pe Dealul Mare, Dealul Ciobotaru, Dealurile Coasei și Fața Schitului. Pentru faptele de arme remarcabile ale acestora, drapelul regimentului a fost decorat, în data de 15 noiembrie 1917, cu Ordinul Militar „Mihai Viteazul” clasa III-a.
Sublocotenent (r) preot Furnică V. Nicolaie din Regimentul 75 Infanterie Urziceni a participat la luptele de la Turtucaia, îmbărbătându-i pe militari și luptând cot la cot cu ei. Preotul a murit luptând cu arma în mână. Corpul eroului nu a fost identificat pe câmpul de luptă.
Studentul la medicină Ionescu Ionel a lucrat cu devotament la îngrijirea răniților internați în Spitalul Crucii Roșii din Fălticeni (jud. Suceava). În ianuarie 1917, voluntarul Ionescu a primit în îngrijire un soldat bolnav de tifos exantematic. Cum boala nu se cunoștea, studentul a fost nelipsit de la capul suferindului, înbolnăvindu-se. Cu toate îngrijirile medicale, acesta a murit la 18 februarie 1917, fiind înmormântat în cimitirul orașului Fălticeni.
În seara zilei de 14 noiembrie 1916, căpitanul Virgil N. Șerbănescu a pleacat într-o misiune de recunoaștere, din care nu s-a mai întors, trecând în rândul făuritorilor României Mari cu refrenul cântecului favorit din copilărie: Sus țara mea! Ia spada în mână și spre război pășește!
Locotenentul Dumitrescu G. Ioan a condus Compania a IV-a din Regimentul 7 Infanterie Calafat în luptele din vara anului 1916. La 3 septembrie 1916, la al nouălea atac de la Merișor- Petroșani, locotenentul Dumitrescu a fost răpus de mitralierele dușmane, ultimele lui cuvinte fiind Copii și soția.
Căpitanul Nestor V. Constantin din Regimentul 53 Infanterie Iași s-a remarcat în luptele de la Topraisar, în Dobrogea, iar pentru curajul său din luptele de la Oituz a fost decorat cu Steaua României în grad de Cavaler cu spade. După refacerea armatei în Moldova, căpitanul Constantin a luptat la Mărășești, murind în timpul unui bombardament (iunie 1917).
În toiul luptei de la Megheluș, pentru a-i îmbărbăta pe soldați, căpitanul Petre Carp s-a ridicat din transee cu binoclul la ochi pentru a observa așezarea inamicului. În momentul în care un soldat i-a atras atenția că un glonte i-a găurit căciula, căpitanul Carp a răspuns: De ce vă temeți băieți, nu vedeți că nemții trag prost? Dacă trăgeau mai bine m-ar fi nimerit! În acel moment însă, căpitanul Carp a cazut la pământ, cu zâmbetul pe buze ca și când ar fi vrut să le spună soldaților o glumă. Medicul a constatat decesul căpitanului.
La solicitarea Reginei Maria, mormântul eroului sublocotenent Obreja Xenofon a fost amenajat în incinta Mănăstirii Cașin (1917), pe însemnul de căpătâi inscripționându-se: Ostașului care nu a știut ce este primejdia, întru apărarea pământului iubit al țării sale, acelui pe care, biruitor contra rănilor, fatalitatea singură l-a răpit.
0Locotenentul Obreja Xenofon din R 13 I s-a remarcat în luptele de la Cașin. Deși a fost rănit și bandajat la umăr, sublocotenentul a urcat panta muntelui susținut de brancardieri, îndemnându-i pe soldați să nu renunțe la luptă. La 5 februarie 1917, moartea a sărutat fruntea locotenentului Xenofon la porțile Cașinului.
Locotenentul Petrovici Ștefan și-a condus unitatea în luptă cu un avânt exemplar, respingând coloanele trimise la atac de feldmareșalul Mackensen, la Sticlării (Valea Oituzului). În timpul luptei, un obuz venind cu un vâjâit de crivăț și spărgându-se cu zgomot asurzitor în linia de luptă, a rupt trupul tânărului locotenent în mai multe bucăți.
Panaitescu Gheorghe s-a remarcat în luptele de la Oituz. Deși a fost rănit, militarul nu a renunțat la luptă, urcând coama dealului Cernica pentru a participa la lupta de la Brezoiu. Atacând unitățile inamice cu un avânt fără seamăn a crezut că poate copleși pe dușmani cu puținii lui soldați, însă sufletul eroului Panaitescu Gheorghe odihnește alături de sufletele eroilor de la Oituz.
Știați că eroul col. Tiberiu Robescu, după ce s-a remarcat în Manevra de la Flâmânda (1916) și în luptele din zona Bran-Dragoslavele a murit lovit de glonț la Podul Țigănia, la 17 noiembrie 1916, în timp ce asigura retragerea armatei române ?
Locotenentul Constantinescu Toma a murit în capul de pod de la Turtucaia, la 6 septembrie 1916, trăgând cu tunul în infanteriștii bulgari până când a fost omorât cu baionetele. Maiorul Toma l-a informat pe tatăl locotenentului despre trista veste, menționând: Ai pierdut băiatul, domnule Crețu, dar fii mândru că ai avut astfel de erou!
Prizonierii români care au fost eliberați din lagărul german Zwikau au dezvelit, în decembrie 1918, un monument în memoria camarazilor care au murit în prizonierat. Opera comemorativă a fost restaurată de Oficiul Național pentru Cultul Eroilor la 5 decembrie 2006.
Lăzile prizonierilor români, transferați în Germania din lagărul Beeskow în lazaretul din Schwarmstedt, au ajuns la destinație cu o întâziere de 15 zile.
În octombrie 1917, când prizonierii români au întrebat santinelele germane de ce le-au fost predate lăzile sparte și cu toate conservele furate, replica a fost fără echivoc: "Germanii nu fură! Lăzile au fost rău împachetate" .
