Noutati
  • Actualitate

    Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor anunţă lansarea, în data de 10.09.2018 a celei de-a XXXVII-a ediţii a concursului, cu premii, „Să nu ne uităm eroii!”. Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor lansează cea de-a VII-a ediţie a concursului Eroul meu de ieri şi de azi! în perioada 10.09-05.12.2018
    citeste...
  • Stire noua

    LOCURI DE GLORIE. MORMINTELE MARELUI RĂZBOI
    citeste...
  • Stire actuala

    Omagiu adus eroilor români înhumaţi la Worms, Republica Federala Germania
    citeste...

 

 Omagiu adus Ecaterinei Teodoroiu,  prima femeie combatant din Armata Română, la sediul M.Ap.N.
 

  

Ministerul Apărării Naţionale, prin Oficiul Național pentru Cultul Eroilor, în colaborare cu Asociația Cadrelor Militare Femei în Rezervă și în Retragere „Slt. Ecaterina Teodoroiu”, a organizat miercuri, 16 ianuarie, la sediul M.Ap.N., în prezența ministrului apărării naționale, Gabriel Leș, ceremonia prilejuită de împlinirea a 125 de ani de la naşterea eroinei Ecaterina Teodoroiu – prima femeie combatant din Armata României.
La eveniment, au participat secretarii de stat Nicolae Nasta și Mihai Chirică, urmașii eroinei, Alteța Sa Regală Principesa Maria, viceprimarul Capitalei Michaela Tomnița Florescu, reprezentanți ai conducerii M.Ap.N. și ai structurilor asociative ale cadrelor militare în rezervă şi în retragere, veterani de război, precum și aproximativ 300 de elevi de la mai multe şcoli bucureștene.
În cadrul ceremoniei, ministrul Gabriel Leș a conferit Emblema de Onoare a Armatei României Sabinei Lupu, urmașă a Eroinei de la Jiu, cea care, timp de 25 de ani, s-a ocupat de Casa Memorială „Ecaterina Teodoroiu” din municipiul Târgu-Jiu.
Evenimentul a mai inclus prezentarea unui colaj de filme intitulat sugestiv „Povestea unei eroine” și un program artistic dedicat momentului, cu participarea Muzicii Reprezentative a M.Ap.N., Ansamblului Artistic al Armatei, trupei AS din cadrul Palatului Copiilor din București și elevilor Adrian Chira  - „copilul cu inima cât toată țara” - și Ștefania Caprea - interpreta rolului ursitoarei cu ie galbenă în filmul „Povestea unei eroine”.
La intrarea în aula „Alexandru Ioan Cuza” a fost amplasată expoziția Armata Română în Marele Război alături de obiecte care i-au aparținut Ecaterinei Teodoroiu: lada militară, călimara, monoclul, podoaba capilară pe care și a tăiat-o când a plecat pe front, precum și copii după certificatul de naștere și actul de deces.

 * * *

 Pe numele său adevărat Cătălina Toderoiu, eroina noastră s-a născut la 14 ianuarie 1894, la Vădeni (astăzi parte a oraşului Târgu Jiu), judeţul Gorj şi a luptat în Primul Război Mondial.
Contribuţia sa iniţială la eforturile armatei române a constat în activitatea de infirmieră la spitalul din Târgu Jiu, făcând parte din cohorta de cercetaşi „Domnul Tudor”. La 15 august 1916, ziua în care România a intrat în război, toţi cercetaşii au fost chemaţi să intre în serviciile auxiliare ale armatei, în rândurile lor aflându-se şi Ecaterina. Pierderea în luptă a fratelui ei, Nicolae, a determinat-o pe tânără să ia hotărârea de a lua calea frontului.
La 22 august 1917, au avut loc bătăliile de la Varniţa şi Muncelu. Acţiunea ofensivă a armatei germano-austro-ungare a fost oprită de către armata română, iar în cursul acestei bătălii, Ecaterina Teodoroiu a căzut eroic în fruntea plutonului pe care îl comanda ca sublocotenent, fiind lovită de două gloanţe în piept. Ultimele sale cuvinte, dar pline de însufleţire şi patriotism, au fost: „Înainte băieţi, nu vă lăsaţi, sunteţi cu mine!”
Osemintele eroinei de la Jiu sunt depuse în sarcofagul din centrul municipiului Târgu Jiu, monument care este creaţia Miliţei Petraşcu. Respectul românilor faţă de jerfa supremă a Ecaterinei Teodoriu s-a manifestat după război prin dezvelirea mai multor monumente în diferite oraşe ale ţării.



Paşi prin istorie
Morţi de război români la Viena (Austria)


Indiferent de lagărele în care au fost internaţi, prizonierii români din Primul Război Mondial au încercat să evadeze. Uneori, soluţia aleasă a fost săparea unui tunel. Pentru a nu fi depistaţi, prizonierii români săpau la tunel vreme de 3-4 ore, înainte de începerea apelului de dimineaţă, când majoritatea prizonierilor dormeau şi nu se intrigau de absenţa lor. De multe ori, echipele care au săpat la realizarea tunelurilor au fost formate din prizonieri români, francezi şi ruşi.
În unele cazuri, prizonierii care au săpat la realizarea tunelurilor au fost divulgaţi germanilor de alţi prizonieri. Au existat şi cazuri când prizonierii au renunţat la săparea tunelurilor, în condiţiile în care nu au reuşit să le ventileze.
Majoritatea prizonierilor care au reuşit să evadeze au fost prinşi de germani şi reinternaţi în alte lagăre, unde paza avea un regim mult mai sever. Prizonierii care nu au fost prinşi au relatat contemporanilor despre calvarul prin care au trecut.
Unul din lagărele în care au murit peste 90 de soldaţi români în Primul Război Mondial a fost identificat de cercetătorii Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor la Viena, Austria. Eroii români au fost înmormântaţi într-o parcelă distinctă, situată în cadrul Cimitirului Central din Viena. Parcela se învecinează cu parcelele morţilor de război italieni şi ruşi, fiind marcată printr-un monument comemorativ central şi 12 însemne de căpătâi.
Evidenţa morţilor de război români identificaţi nominal, înhumaţi în Cimitirul central din Viena, poate fi consultată pe site-ul Oficiului, la secţiunea Lista morţilor de război.

 



Paşi prin istorie
Prizonierii de război români înhumaţi în Cimitirul civil din Tulln an der Donau
 


 

În Primul Război Mondial, în perioada 1916-1918, câteva sute de prizonieri de război români au fost aduşi, de Puterile Centrale, să muncească la fabrica de muniţie Pulverfabrik Skodawerke - Wetzler AG, din zona localităţii Moosbierbaum (Austria Inferioară).
Tratamentul la care au fost supuşi prizonierii români nu poate fi descris în cuvinte. Hrăniţi de multe ori doar cu frunze de sfeclă şi câte un codru de pâine, bătuţi până la moarte şi epuizaţi de munca silnică, majoritatea internaţilor mureau din cauza foametei, a dizenteriei sau a tifosului exantematic.
Cei câţiva supravieţuitori puteau fi văzuţi, în zilele de duminică, în satele din regiune, cerşind câte o bucată de pâine sau câţiva cartofi fierţi, fiind extrem de recunoscători dacă căpătau de pomană o supă fiebinte. În drumul lor către şcoală, copiii localnicilor se confruntau cu imagini terifiante. În fiecare zi, o căruţă trasă de cai traversa satele pentru a aduna morţii de prin şanţuri.
Deoarece în cimitirul localităţii nu mai exista spaţiu suficient, trupurile neînsufleţite ale prizonierilor de război români au fost înhumate în localităţile austriece Zwentendorf şi Tulln an der Donau.
Dintre aceştia, 46 îşi dorm somnul de veci într-un colţ liniştit, umbrit de arbori, dintr-o parcelă a Cimitirului civil al oraşului Tulln an der Donau, din landul Niederosterreich. Majoritatea au murit în perioada martie-aprilie 1917, răpuşi de o epidemie de tifos exantematic. În centrul parcelei se ridică un frumos monument de piatră, de tip cruce creştină, decorat cu elemente simbolice florale şi gravat, la partea inferioară, cu următorul text comemorativ: „OSTAŞILOR / ROMÂNI / MORŢI / ÎN / RĂZBOIUL / DIN / 1914-1918”.
Evidenţa morţilor de război români identificaţi nominal, din Primul Război Mondial, centralizaţi în Cimitirul civil din oraşul Tulln an der Donau, Austria, poate fi consultată pe site-ul Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor, la secţiunea Lista morţilor de război.

 



Portrete de eroi
Sergentul Gheorghe Donici: Cel mai bătrân, înainte!


În Primul Răuboi Mondial, Regimentului 9 Roşiori avea misiunea de a neutraliza poziţia tunurilor germane, care atacau permanent Diviziile 1 şi 17 Infanterie, care se retrageau în marş forţat din zona Jiu spre Slatina.
În dimineaţa zilei de 23 noiembrie 1916 (stil nou), colonelul Ioan Călinescu, comandantul Regimentului 9 Roşiori, ordonă, ca un escadron să „şarjeze imediat bateria inamică”, identificată la liziera pădurii Pârşani (comuna Pieleşti, judeţul Dolj). Comandantul Escadronului 3, căpitanul Alexandru Filitti, se oferă primul. Efectivul escadronului era de 110 militari şi un singur ofiţer, căpitanul Filitti. Din proprie iniţiativă, se mai alătură locotenenţii Emil Mora şi Iulius Roşca. Sergentul voluntar Gheorghe Donici, din Plutonul 4, îi cere căpitanului Filitti să şarjeze alături de el pentru a realiza „cea mai deplină misiune a întregii vieţi”. Atacul cavaleriei se deslănţuie. Fără a mai respecta ierarhia militară, sergentul Donici trece în faţa locotenenţilor şi se alătură căpitanului, strigând: „Cel mai bătrân, înainte!”. Artileria inamică se retrage căutând adăpost peste şosea. Trei mitraliere inamice, care nu fuseseră descoperite în timpul recunoaşterii de locotenentul Mora, îi încadrează şi îi lovesc în plin pe călăreţi. Şarja continuă. Sergentul Donici cade, locotenentul Roşca este lovit de glonţ, la fel şi căpitanul. Bateria de tunuri germană a fost scoasă de pe poziţie, dar Escadronul 3 a fost distrus. Preţul plătit a fost prea mare. Din cei 110 cavalerişti, doar 18 au supravieţuit, fiind răniţi grav.
Căpitanul Filitti îşi amintea, după război, cum s-a desfăşurat lupta: „Lundu-mi revolverul în mână, gest urmat şi de sergentul Donici, ce se afla lângă mine, îmi împrăştiai cele două plutoane în linie, cu intervale mari şi comandai: Pentru atac, lancea-n cumpănire, marş-marş! Soldaţii se reped asupra inamicului în strigăte de ura! (...) escadronul, ca un iureş se năpusteşte asupra bateriei germane (...) dar un pericol neaşteptat se iveşte (...) trei mitraliere (...) întorcându-mi privirea, văd cum călăreţii şi caii cad ca spicele (...) totul se sfârşeşte în câteva clipe”.
Pentru eroismul de care a dat dovadă, Gheorghe Donici a fost înaintat post – mortem la gradul de sublocotenent.
Pe teritoriul comunei Robăneşti, judeţul Dolj, pe locul luptei dintre trupele germane şi escadronul românesc de cavalerie, în anul 1923, a fost ridicat monumentul „Şarja de la Robăneşti 1916”.
În memoria acelor eroi, la 9 noiembrie 2018, autorităţile judeţe şi locale precum şi Garnizoana Craiova au plantat 110 stejari, care au primit numele cavaleriştilor din Escadronul 3.

*

Descendent dintr-o familie boierească, Gheorghe, fiul lui Iancu şi al Zincăi Donici, s-a născut la 20 februarie 1849 în localitatea Valea Seacă, judeţul Bacău. Urmează cursurile Liceului „Luis le Grand” din Paris. Urmare a cererii sale, prin ordinul nr.5493/08.05.1877, voluntarul Gheorghe Donici este încadrat în Regimentul 8 Călăraşi. Va participa la campania militară desfăşurată în Bulgaria. Pentru faptele sale, a fost decorat cu ordinul „Virtutea Militară”, medalia „Trecerea Dunării” şi ordinul rus „Crucea Sfântului Gheorghe”. În 1916, anul intrării României în Primul Război Mondial, deşi avea 67 de ani, se înrolează voluntar în rândurile Regimentului 9 Roşiori, Escadronul 3.

 



Paşi prin istorie

Generalul Ion Manolescu şi Societatea „Mormintele Eroilor Căzuţi în Război”, în slujba eroilor Patriei
 

 


La sfârşitul Primului Război Mondial, îngrijirea mormintelor celor peste 330.000 militari români căzuţi în luptă şi în prizonierat, în țară și străinătate, precum și a celor aproape 70.000 militari de diferite naționalități, înhumați pe teritoriul României, constituia o responsabilitate pe care România şi-o asumase prin semnarea tratatelor de pace de la Versailles şi de la St Germaine en Laye.
Nobila misiune a îngrijirii mormintelor de război a revenit Societăţii „Mormintele Eroilor Căzuți în Război”, care a funcţionat în perioada 1919-1948, sub mai multe denumiri şi organizări (Societatea „Cultul Eroilor”, Aşezământul Naţional „Regina Maria” pentru Cultul Eroilor şi Aşezământul „Cultul Eroilor”), principiile de funcţionare, scopul, organizarea, funcţionarea, atribuţiile şi patrimoniul instituţiei rămânând însă aceleaşi.
Societatea a luat fiinţă prin Decretul Regal Nr. 4106 din 12 septembrie 1919 și a funcționat sub direcţia Ministerului de Război, cu scopul de a identifica, centraliza şi amenaja pe teritoriul României, mormintele tuturor ostaşilor români sau străini, căzuţi în timpul şi din cauza războiului. 29 de ani mai târziu, Societatea a fost desfiinţată prin Decretul-Lege nr. 48 al Marii Adunări Naţionale din 29 mai 1948 şi prin Decizia Consiliului de Miniştri nr. 297 din 8 iunie 1948.
Timp de 19 ani, funcţiile de director (1920-1922) şi de director general (1923-1939) al Societăţii au fost îndeplinite, cu profesionalism şi abnegaţie, de către generalul Ion Manolescu, personalitate marcantă a Armatei române, a cărei carieră militară s-a evidenţiat printr-o prodigioasă activitate, ca ofiţer de stat major, profesor de psihologie şi pedagogie militară, editorialist şi istoric militar. 
Născut într-o familie prahoveană, din comuna Breaza de Sus, Ion Manolescu a văzut lumina zilei în data de 9 aprilie 1869. Înzestrat cu calităţi intelectuale şi de conducere remarcabile, viitorul director al Societăţii a parcurs, în anii în care au urmat absolvirii liceului „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti, toate etapele dezvoltării sale profesionale: 1887-1889 – şi-a satisfăcut stagiul militar; 1894 – a absolvit cursurile Şcolii Militare de Ofiţeri; 1902-1904 – a urmat cursurile Şcolii Superioare de Război; 1904-1912 – a îndeplinit diferite funcţii de stat major la mai multe unităţi (Regimentul 2 Artilerie, Batalionul 2 Vânători „Regina Elisabeta” şi Regimentul 40 Infanterie „Călugăreni”) şi mari unităţi (Statul Major General şi Corpul 3 Armată); iunie-septembrie 1913, a participat la al Doilea Război Balcanic, ca şef de stat major al Diviziei 5 Infanterie „Buzău”; 1914-1915 – a ocupat funcţia de profesor de pedagogie militară în cadrul Şcolii Militari de Ofiţeri de Infanterie; 1916-1918 – în timpul Primului Război Mondial, a îndeplinit diferite funcţii de conducere la Divizia 12 Infanterie, Corpul 4 Armată, Armata a 2-a Română, Comandamentul Militar General al Basarabiei şi Inspectoratul Tehnic al Învăţământului Militar; 1919-1920 – a ocupat funcţia de secretar general al Ministerului de Război; din anul 1929 a fost trecut în rezervă.
Ca editorialist, generalul Ion Manolescu a publicat, începând cu anul 1909, diferite articole de psihologie şi pedagogie militară, în publicaţii precum „Revista infanteriei” şi „România militară”, iar ca istoric militar, în perioada 1912-1924, a fost autor sau coautor al mai multor monografii referitoare la Războiul ruso-japonez 1904-1905, Războiul Crimeii 1853-1856, Războiul franco-german 1870-1871, Războiul de Independenţă 1877-1878 şi Marele Război 1914-1919. 
Dovedind vaste cunoştinţe şi pricepere în executarea lucrărilor de stat major, Ion Manolescu  a fost apreciat la modul superlativ de către superiorii ierarhici, care l-au descris ca pe un „eminent ofiţer pentru Statul Major General” şi un „excelent profesor, instructor şi educator, deopotrivă pasionat de istorie, tactică şi pedagogie militară”. Calităţile şi faptele acestui acestui brav ofiţer român au fost recunoscute şi răsplătite, atât prin avansări în grad, la excepţional (1894 – sublocotenent, 1899 – locotenent, 1906 – căpitan, 1912 - maior, 1915 – locotenent-colonel, 1917 – colonel, 1920 – general de brigadă), cât şi prin decorarea cu diferite ordine şi medalii militare (ordinele „Coroana României” şi „Steaua României”; medaliile „Carol I”, „Avântul Ţării”, „Victoria”, „Medalia jubliară pentru 25 ani de serviciu”, „Crucea Comememorativă 1916-1918” şi „Răsplata Muncii pentru Învăţământ”).
Generalul Ion Manolescu a încetat din viaţă la data de 16 mai 1958, în etate de 89 de ani. În ultimii ani de viaţă, pe care i-a trăit în suferinţă şi mizerie, a cunoscut persecuţia regimului comunist; generalului i s-a tăiat pensia şi i s-au confiscat bunurile personale, după cum ne-a mărturisit nepotul său, domnul R. Măianu. În semn de omagiu pentru memoria generalului, domnul Măianu a avut amabilitatea de a pune la dispoziţia Oficiului două fotografii, înfăţişându-l pe general în uniforma Frontului Renaşterii Naţionale şi alături de soţia sa – Elena Manolescu – , la Breaza (în anul 1944).
Destinul generalului Ion Manolescu a interferat, timp de 19 ani, cu Societatea „Mormintele Eroilor Căzuţi în Război”, la funcţionarea şi la realizările căreia şi-a adus o importantă contribuţie. În mandatul de director al generalului Ion Manolescu, Societatea a asigurat îngrijirea mormintelor eroilor, ca un gest de recunoştinţă al statului român faţă de cetăţenii săi morţi la datorie, dar şi ca o operă de educaţie şi cultură pentru generaţiile contemporane evenimentelor şi pentru cele viitoare. Sub conducerea sa, cultul eroilor a devenit o datorie morală a statului român.
Astfel, omagierea eroilor patriei, într-o zi specială şi într-un cadru ceremonios, a fost una dintre obligaţiile majore ale Societăţii. Prin Decretul-lege nr. 1693/1920, Ziua Eroilor a fost decretată sărbătoare naţională şi a fost celebrată, „cu mare fast religios, şcolar, militar şi naţional”, în Ziua Înălţării Domnului (a 40-a zi de la Sfintele Sărbători de Paşte). În această zi erau comemoraţi „toţi Eroii neamului românesc”, din toate timpurile, „precum şi toţi Eroii căzuţi pe teritoriul statului român, fără deosebire de naţionalitate sau confesiune”. România a devenit astfel primul stat care a acordat cele mai mari înlesniri şi i-a asimilat pe eroii străini celor naţionali.
Pentru cinstirea morţilor de război, Societatea a prevăzut şi alte forme de manifestare, precum întocmirea şi păstrarea la primăria fiecărei comune a unei „Cărţi de Aur”, în care să fie înscrise numele tuturor eroilor de război locali.
Grija pentru reliefarea eroismului românesc s-a tradus şi prin amenajarea unui muzeu permanent, în care erau prezentate: obiecte care aparţinuseră unor eroi de război, fotografii şi machete ale unor cimitire şi mausolee existente, modele în miniatură ale unor troiţe, medalii comemorative şi o valoroasă colecţie de cărţi şi hărţi vechi.
În anul 1928, pentru comemorarea eroilor şi pentru cinstirea fiecărei familii care avusese un fiu, un soţ sau un tată mort în război, Societatea a înfiinţat „Semnul Aducerii Aminte”, care urma să fie aşezat, de rudele celor căzuţi la datorie, pe faţadele caselor unde trăiseră eroii respectivi, într-un loc cât mai vizibil. Modelul putea fi întrebuinţat şi ca ornament pentru monumente şi porţi ale unor cimitire de onoare.
Desemnarea unui erou anonim, ca simbol al tuturor celor căzuţi la datorie în anii Primului Război Mondial, a reprezentat o altă modalitate de recunoaştere a sacrificiului făcut de înaintaşi. Societatea s-a ocupat îndeaproape de materializarea acestei idei, prin organizarea ceremonialurilor din perioada 14-17 mai 1923, care au avut ca punct culminant înhumarea în Parcul Carol I a osemintelor Ostaşului Necunoscut.
La finele unei activităţi prodigioase, Societatea se putea mândri cu realizarea a peste 700 de cimitire de onoare, mausolee, cripte şi opere comemorative de război. Prin aceste realizări, Societatea şi-a câştigat un binemeritat loc în istoria instituţiilor reprezentative ale statului român, relevând, prin fiecare cimitir de onoare amenajat în ţară sau străinătate, istoria unor destine omeneşti suprimate în floarea tinereţii şi invitând astfel generaţiile contemporane la reflecţie şi pioşenie atunci când păşesc pe urmele eroilor morţi la datorie.



LOCURI DE GLORIE. MORMINTELE MARELUI RĂZBOI



 


 

Top