Noutati
  • Actualitate

    Evidenţa morţilor de război români identificaţi, centralizaţi în Cimitirul eroilor din municipiul Alexandria, poate fi consulta pe site-ul Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor, la secţiunea Lista morţilor de război.
    citeste...
  • Stire noua

    Locotenentul Stoicescu Alexandru - eroul de la Câmpulung
    citeste...
  • Stire actuala

    Cinstire şi veşnică pomenire eroilor
    citeste...

 

Soldat Trăistaru Ilie:

 
Acum vă părăsesc!...

          «Se decretase mobilizarea 1916-1918 şi pornirăm de partea aliaţilor în războiul cel mare, pentru Întregirea Neamului.
          Prin luna Septembrie 1916 suntem destinaţi frontului dobrogean, unde inamicul, îngrămădind multe trupe, intenţiona o respingere bruscă a trupelor noastre.
          După un marş forţat de la Cernavodă la Cocargea, ajunsesem în noaptea de 5/6 septembrie 1916 în satul Mamut-Cuius, la o distanţă de 5 km departe de inamic. La ora 8 dimineaţa, Regimentul [68 Infanterie, n.n.] porneşte la atac, în cap cu Comandantul regimentului, colonel M.
          Facem parte din al III-lea Batalion, comandat de V. Deşi focurile vii de artilerie ale duşmanului cădeau ca grindina şi deşi era prima noastră luptă efectivă, totuşi entuziasmul neîntrecut al ofiţerilor şi al flăcăilor făcu ca Regimentul să înainteze până aproape de inamic, în cele mai puternice focuri de arme, mitraliere etc. Lupta era pe viaţă şi pe moarte.
          Primim ordin de punere a baionetei, pentru pornire la asalt.
          La dreapta mea, într-o mască făcută la repezeală, sta pitulit soldatul Trăistaru Ilie, ordonanţa personală a subsemnatului [Gh. Muşătescu, comandantul Regimentului 68 Infanterie, n.n.], care trăgea cu foc, foc după foc, în duşmanul care o rupsese la fugă.
          „Ilie”, îi zisei, „flăcăule, vei rămâne aici, contact cu artelnicul Companiei noastre, cu care vei rămâne; ţine această scrisoare şi cinci sute de lei, ai grijă de lucrurile mele. În cazul în care, după luptă, nu ne vom mai vedea, dă mamei mele scrisoarea şi banii”.
          De ambele părţi, focurile luaseră proporţii mari, iar inamicul, încolţit, începe să se retragă. Primim ordin de înaintare, după un salt de 50 m. Ne oprim pe o creastă naturală, spre a vâna pe fugarii care fugeau. Duşmanii cădeau ca frunzele de toamnă, iar voinicii noştri trăgeau, trăgeau mereu, trimiţând fiecare glonţ în inima duşmanului care mai trăia încă.
          Agentul de legătură de la Companie mă strigă în şoaptă, pentru a-mi comunica un ordin. Întorc capul. Pe talvegul unei vâlcele se târa spre noi soldatul Trăistaru Ilie şi îndată se apropie de mine. „Să trăiţi, domnule sublocotenent! Iertaţi-mă! Nu pot să vă părăsesc, voi merge alături de dumneavoastră până la sfârşit, altfel nu pot!
          „Bravo, bravo băiete!”, îi zisei, „iacă, acum mergem mai înainte, mai facem un salt peste cadavrele (...) din faţă, ca să-i curăţăm pe toţi şi să punem mâna pe toţi cei care vor rămâne, ocupându-le tranşeele”.
          În acest timp, soldatul Trăistaru trase două focuri de carabină într-un bulgar burtos, ce se furişase prin porumb, în retragere, dându-l peste cap, apoi alt foc şi alt bulgar peste cap şi un al treilea foc şi alt bulgar la pământ. Terminând cartuşele, încearcă printr-o uşoară mişcare a pieptului să arunce alt încărcător în carabină.
          De îndată, un glonte venit de la inamic îl loveşte la cap, trecându-i prin tâmple. Sângele îl podini şi pe gură şi pe nas şi, în borborositul scurgerii lui, şopti: „Acum vă părăsesc, domnule sublocotenent, cu inima împăcată. Copilul, nevasta mea”...şi îşi dete sufletul, în mâinile mele, ce încercam zadarnic să-i pansez rana.
          Lupta s-a terminat cu o mare şi frumoasă victorie din partea vitejilor noştri; inamicul s-a retras.
          Cocargeaua şi tranşeele au fost ocupate de trupele noastre».
 
          (Arhivele Militare Naţionale Române, fond Microfilme)


Locotenentul Stoicescu Alexandru - eroul de la Câmpulung

 

Luptele din regiunea Câmpulung Muscel luaseră aspectul războiului de poziţie. Trupele române sunt supuse unui permanent şi violent bombardament, în timp ce coloanele de infanterie ale Diviziei a 12-a bavareze pornesc la atac prin văile Argeşului şi Pravăţului, fiind întâmpinate de focul artileriei noastre şi apoi atacate la baionetă.
La 11 noiembrie 1916 începea cea de-a treia bătălie de la Câmpulung. Atacul ordonat al inamicului asupra flancului stâng românesc, de la Lereşti până la Cândeşti, era susţinut de o puternică artilerie grea şi proiectile asfixiante.
Locotenentul Stoicescu, în fruntea oamenilor săi, lupta pentru apărarea satului Cândeşti. Toată ura cu care soldaţii români veniseră de la Turtucaia se revarsă asupra valurilor inamice, lăsând în urmă grămezi de trupuri duşmane ca şi la Antimova, în Bulgaria. În seara aceleiaşi zile, în timpul ofensivei, un glonţ îi curmă însă viaţa locotenentului Stoicescu, stăpungându-l în gât. Cu ultimele puteri, pe când era transportat spre postul de prim-ajutor, i-a transmis sublocotenentului său să continue lupta cu orice preţ. A fost înhumat în cimitirul satului Flămânda (astăzi satul Poiana, comuna Ciuperceni, judeţul Teleorman).
Viteazul fiu al oraşului Călăraşi, locotenent Stoicescu M. Alexandru, a fost exhumat în anul 1922 şi reînhumat în Cimitirul Eroilor din municipiul Călăraşi, pentru a fi mai aproape de rudele care doreau să-i omagieze memoria.
*
Stoicescu M. Alexandru s-a născut la Călăraşi. A făcut studiile primare în oraşul natal, iar cele liceale la Bucureşti, în cadrul Şcolii Superioare de Comerţ. Îşi satisface stagiul militar primind gradul de sublocotenent în rezervă.
Sublocotenent de rezervă în cadrul Regimentului 36 Infanterie, participă la Campania din Bulgaria, în al Doilea Război Balcanic, unde este avansat la gradul de locotenent.
În virtutea studiilor speciale pe care le avea, ar fi putut rămâne în administraţie, însă a considerat că locul lui e în prima linie a frontului.
Mobilizarea îl găseşte în tranşeele de la Turtucaia, în sectorul Antimova. Din momentul în care capul de pod de la Turtucaia a căzut în mâinile duşmanului, drumul de retragere spre Silistra e tăiat de mitralierele inamice. Singura posibilitate de scăpare era traversarea Dunării înot. Sub tirul bulgarilor, locotenentul Stoicescu ajunge la mal şi reuşeşte să scape. Se reface şi în luna octombrie 1916 pleacă cu un detaşament al Regimentului 36/76 Infanterie la Câmpulung, intrând direct în luptă.


Locotenentul Râmniţeanu – ofiţerul mort pentru România
 

 

 

            În al Doilea Război Mondial, peste 100.000 de militari români au fost internaţi în lagărele de prizonieri din URSS. Deşi a doua conflagraţie mondială s-a terminat în 1945, mii de prizonieri români, germani, japonezi sau polonezi figurau internaţi, în 1949, în lagărele sovietice.
            Internaţii nu au fost trataţi în conformitate cu legile internaţionale privind statutul prizonierilor de război. Astfel, deşi ofiţerii nu puteau fi obligaţi să lucreze, atunci când aceştia au refuzat au fost trimişi în faţa unor pseudotribunale, fiind judecaţi şi condamnaţi la închisoare de la 5 la 25 de ani. Deşi ofiţerii români au invocat existenţa legilor internaţionale, ofiţerii sovietici care au participat la procese au susţinut unilateral: „Noi am câştiat războiul. Noi suntem legea!”.
            După condamnare, prizonierii români au fost transferaţi în lagăre de muncă, în care mai figurau închişi cetăţeni sovietici condamnaţi pentru crimă, furt, viol, etc.
            Unul din lagărele de muncă a existat la Dnepropetrovsk, oraş pe teritoriul actual al Ucrainei. Prizonierii români şi germani au fost împărţiţi în brigăzi, fiind transportaţi cu camioanele la câţiva km de lagăr, unde au fost trimişi să lucreze la amenajarea unei fabrici pentru construcţia de utilaje. Şantierul a fost înconjurat cu un gard din sârmă ghimpată, paza fiind asigurată de santinele.
            Unul dintre prizonierii români, locotenentul Ispas Nicolae, a refuzat să mai meargă la lucru, declarând greva foamei şi cerând să fie repatriat. După câteva zile, ofiţerul român a fost trimis la carceră, prilej pentru toţi ofiţerii români din lagăr de a refuza ieşirea la lucru, declarându-se solidari cu ofiţerul încarcerat şi cerând să fie repatriaţi.
            Ofiţerii români au fost încarceraţi în zona izolată a lagărului. După opt zile, sovieticii au încercat să îi alimenteze artificial pe aceştia. Locotenentul clujean Râmniţeanu a fost primul care a intrat în camera pregătiră în acest scop, fiind imobilizat pe un scaun.
            Prizonierii români din celule au auzit horcăielile locotenentului Râmniţeanu, urmate de o căzătură pe duşumeaua coridorului şi de strigăte de „mama”, în limba română.
            Un prizonier german, care îndeplinea rolul de infirmier, le-a povestit ofiţerilor români că doctoriţa care a vrut să-i introducă locotenentului Râmniţeanu un furtun în stomac, prin care să-i transfere lapte şi griş dintr-o siringă, a pus furtunul în trahee, producând moartea prin asfixiere a prizonierului român.
            Cimitirul în care au fost înmormântaţi prizonierii de război care au murit în lagărul de la Dnepropetrovsk a fost distrus de autorităţile sovietice după închiderea lagărului, principiu aplicat, conform constatărilor ofiţerilor români, pentru toate cimitirele lagărelor de prizonieri din fosta U.R.S.S.
 


Locotenent Paul Anastasiu:

Treceţi prin reţele!

 
 
 

          Era o zi frumoasă.
          Tunurile începuse să bată.
          Ai noştri răspundeau.
          Vânătorii, pe poziţie, aşteptau momentul să plece la asalt.
          Locotenentul Paul Atanasiu, comandantul Batalionului II, era mai vesel în acea zi, ca totdeauna.
          Viteaz între viteji, locotenentul Paul Atanasiu nu cunoştea ce-i frica.
          În frunta Batalionului şi a companiei de comandă făcea mereu minuni de vitejie.
          La miercurea Ciuc, la Odorheiu, (...) la Vlăhiţa, (...) la Sărăţeni şi la Sovata, locotenentul Paul Atanasiu a fost cel mai viu exemplu camarazilor săi şi a fost răsplătit de şefii lui, fiind dat ca pildă tuturor.
          A fost decorat şi lăudat.
          Inamicul se îndârjise la Sărăţeni şi opunea o rezistenţă mare.
          Flăcăii din al IV-lea Vânători au pornit la asalt, în seara de 22 septembrie 1916, având în fruntea lor pe bravul lor locotenent.
          Au înaintat în strigăte de ura cu toţii, până la reţelele de sârmă; aici, locotenentul Anastasiu Paul, cu foarfecele, a tăiat sârma [şi n.n.] a fost încins de mitralierele inamice.
          Înainte băieţi! Peste mine treceţi prin reţele!
          A fost răzbunat, căci inamicul a plătit scump această pierdere.
          El se odihneşte acum pe locurile unde a avut o moarte de erou.
 
(Arhivele Militare Naţionale Române, fond Microfilme)



Generalul Nicolae Piperescu – eroic în faţa morţii

 

 
În Campania din 1916, Regimentul 69 Infanterie Dorohoi, comandat de colonelul Nicolae Piperescu, a luptat împotriva trupelor germane pe raza judeţului Argeş. La marginea satului Valea Babei, după o noapte de luptă la baionetă, Regimentul 69 Infanterie Dorohoi a ocupat o poziţie dominantă. În timp ce le indica militarilor direcţia în care să-şi concentreze tirul, colonelul Nicolae Piperescu a fost lovit în cap de un glonte.
Cu ultimele puteri, colonelul Piperescu şi-a îmbărbătat soldaţii, cerând să i se aducă drapelul regimentului, pe care l-a sărutat cu evlavie. Evacuat la spitalul din Piteşti, colonelul Piperescu a murit la 29 noiembrie 1916, lăsând „aminitirea unui soldat de rasă, aspru şi neînduplecat la datorie, eroic în faţa morţii“.
Corpul neânsufleţit al colonelului Piperescu a fost înhumat în Cimitirul Eroilor din Piteşti. La insistenţele familiei şi cu sprijinul Societăţii „Mormintele eroilor căzuţi în război“, rămăşiţele generalului Piperescu au fost centralizate în Cimitirul Bellu Militar, în 1924.
În semn de recunoştinţă pentru jertfa sa, generalul Piperescu Nicolae a fost distins cu Ordinul „Mihai Viteazul“, Medalia „Avântul Ţării“ şi Medalia jubiliară „Carol I“.
Prin Înalt Decret i s-a atribuit post-mortem gradul de general de brigadă.
*
Generalul Nicolae Piperescu s-a născut în anul 1861 la Vlădeşti, judeţul Galaţi. A absolvit Şcoala Normală din Bârlad, fiind numit învăţător în comuna Câineni, judeţul Vâlcea.
Recrutat, a părăsit învăţământul şi s-a înscris la Şcoala Militară de la Bistriţa, devenind ofiţer în anul 1886. A lucrat mai mulţi ani în jandarmeria rurală.
În anul 1916 a primit comanda Regimentului 69 Infanterie, pe care l-a condus de la Dorohoi până în inima Transilvaniei, iar apoi pe crestele însângerate ale Oituzului.



Ecaterina Teodoroiu:

Înainte băieţi, nu vă lăsaţi, sunteţi cu mine!

 
          Într-o dimineaţă geroasă, la 11 februarie 1918, un preot militar a strâns soldaţii în faţa unui mormânt de război din Valea Glodului, pe raza comunei Fitioneşti, jud. Vrancea, oficiind un parastas.
            Preotul identificase mormântul la 24 decembrie 1917, în ajunul Naşterii Domnului, când plecase cu icoana Naşterii şi un cântăreţ la diviziile armatei române. Atunci, preotul a observat două morminte în Valea Glodului, lângă drum, iar în momentul în care s-a apropiat „nu mi-a fost mică mirarea când văd c-am dat fără să mă gândesc peste mormântul eroinei de la Jiu, al cărui mormânt, cutare scriitor din [ziarul n.n.] România îl mutase la Mărăşeşti!”. Pe crucea din stejar a mormântului eroinei atârna o coroană de flori, uscată, şi casca de infanterie, spartă şi legată cu sârmă, iar inscripţia de pe însemnul însemnul de căpătâi menţiona statutul acesteia: „Eroina Ecaterina Teodoroiu, cercetaşă voluntară în reg 43/59 infanterie, moartă în fruntea plutonului ei, pentru Patrie”.
Preotul, emoţionat, i-a adunat pe soldaţi, cântând “Troparul” şi “Condacul Naşterii”, iar apoi le-a vorbit combatanţior despre Ecaterina Teodoroiu. Aşa au aflat militarii despre noaptea zilei de 4 septembrie 1917, stil nou, când armata germană a încercat să atace, la 21.45, în sectorul Dealul Secului, apărat de Regimentul 43/59 Infanterie. Ecaterina Teodoroiu s-a urcat pe parapetul tranşeului, strigându-le camarazilor: „Înainte băieţi, nu vă lăsaţi, sunteţi cu mine!”. În acel moment, militarii germani din Regimentul 40 Infanterie au tras o rafală de mitralieră, două gloanţe lovind-o pe Ecaterina în piept. Brancardierii au urcat corpul rănitei pe o targă, transportând-o la postul de prim-ajutor de la Casa Pădurii, locul unde, în pofida îngrijirilor, fata născută în plaiurile Gorjului a trecut în lumea celor drepţi.
Citată prin Ordin de Zi, Ecaterina a fost înmormântată a doua zi cu onoruri militare.
Ecaterina Teodoroiu s-a născut în comuna Vădeni (în prezent cartier al municipiului Târgu Jiu), la 14 ianuarie 1894, în familia ţăranilor Vasile şi Elena, în care mai figurau, în momentul naşterii sale, încă şapte copii.
A frecventat, până în anul 1915, Şcoala primară din Vădeni, două clase primare în municipiul Târgu Jiu, Şcoala româno-germană din Târgu Jiu şi Şcoala de moaşe din Bucureşti.
            Fiind înscrisă în Asociaţia cercetaşelor românce, din anul 1913, a fost repartizată la Crucea Roşie Română, în anul 1916, pentru îngrijirea răniţilor în Spitalul din Târgu Jiu. Asistând la moartea fratelui său, sergentul Nicolae Teodoroiu, la Sâmbotin (14 noiembrie 1916), Ecaterina a fost înrolată ca voluntară în Regimentul 18 Infanterie.
Până în momentul decesului, Ecaterina Teodoroiu a fost decorată cu Virtutea cercetăşească în aur de război, iar pe linie militară cu Virtutea militară de război clasa a II-a. Figurează cu o zi în prizonierat, o plagă împuşcată în piciorul drept, tibia şi şoldul stâng fracturate.
            La 4 iunie 1921, sicriul Ecaterinei a fost exhumat din Valea Glodului, fiind transportat cu trenul pe ruta Fitioneşti – Focşani – Râmnicu Sărat – Buzău – Ploieşti –Bucureşti – Târgu Jiu, iar la 9 iunie 1921 a fost depus într-o criptă aflată în faţa Primăriei Târgu Jiu, eveniment care a beneficiat de o asistenţă impresionantă din partea publicului.
            În 1936, sculptoriţa Miliţa Petraşcu, eleva lui Constantin Brâncuşi, a realizat deasupra mormântului eroinei un sarcofag din piatră.
            În memoria Ecaterinei, casa familiei Teodoroiu a fost transformată în muzeu (1938), iar Colegiul Naţional din municipiul Târgu Jiu îi poartă numele.
            De asemenea, artiştii români au realizat şase monumente dedicate Ecaterinei (Slatina – 1925, sculptor Dumitru Măţăoanu; Brăila – 1928, sculptor Vasile Ionescu-Varo; Tişiţa – 1934, sculptor Oscar Han; Azuga – 1937, sculptor Ioan Iordănescu; Străoane – 1972, sculptor D. Iliescu, Străoane – 2017), o statuie (Târgu Jiu – 1978, sculptor Iulia Oniţă), un bust (Mărăşeşti – 1994, sculptor Florin Musta).
            Ecaterina Teodoroiu se înscrie, prin sacrificiul său, în galeria celor peste 330.000 de eroi români din Marele Război, morţi, în luptă şi în prizonierat, pentru realizarea Românei Întregite.


Comisarul Alexandru Popovici – un erou pentru neam

 

 

La 25 mai 1917, armata germană a recuperat din apele Dunării, o sticlă închisă ermetic, care avea în interior informaţii privind poziţiile şi depozitele acesteia. După investigaţii s-a ajuns la concluzia că autorul mesajului a fost comisarul Alexandru Popovici, şeful Poliţiei Portului Brăila. Acesta a fost arestat, împreună cu sergentul major Gheorhe Rădulescu, dar şi cu o serie de elevi ai liceului din localitate.
Pentru faptele sale, Tribunalul de război al Comandamentului German l-a condamnat pe comisarul Popovici la moarte prin împuşcare.
Soţia comisarului, împreună cu alţi brăileni, aduşi cu forţa la gardul cimitirului „Sfânta Maria”, au fost obligaţi să asiste la execuţie, la 22 iulie 1917. De asemenea, activitatea Liceului „Nicolae Bălcescu” a fost suspendată.
În pofida execuţiei, reţeaua informativă a comisarului Popovici a continuat să activeze, iar „plimbatul sticlelor” spre Galaţi nu a putut fi stopat de plasele germane instalate pe Dunare.
În cimitirul „Sfânta Maria” a fost ridicată o cruce cu inscripţia: „În acest loc, la 22 iulie 1917, comisarul Alexandru Popovici a fost împuşcat de trupele germane, jertfindu-se ca un erou pentru neam”.
Osemintele eroului au fost reînhumate, în anul 1931, cu toate onorurile, în Cimitirul Eroilor „Sfântul Constantin” din Brăila.
Fiind erou al Poliţiei Române, comisarului Alexandru Popovici i s-a acorat gradul de general de brigadă post-mortem, prin decret prezidenţial, în 1993.


Eroul sublocotenent Ioan R. Marinescu
 

 

Sublocotenentul Ioan. R. Marinescu s-a născut la 27 ianuarie 1894, în satul Heci, comuna Lespezi, judeţul Iaşi, fiind al optulea din cei 12 copii ai familiei.
După absolvirea Facultăţii de Silvicultură din Bucureşti, Ioan. R. Marinescu a fost încorporat, la 28 august 1916, cu rangul de sublocotenent (r) în Regimentul 61 Infanterie, iar la 3 septembrie 1916 a fost trimis în linia întâia a frontului din Carpaţi.
Armata română a trecut Carpaţii Orientali şi Meridionali în noaptea de 27/28 august 1916, înaintând 120 km în zona centrală a Transilvaniei.
La 1 octombrie 1916 s-a declanşat Manevra de la Flămânda, în care două divizii române au trecut Dunărea şi s-au angajat în lupte pe teritoriul bulgăresc, iar alte patru divizii se pregăteau să le urmeze, cu scopul determinării retragerii armatelor germane, turce şi bulgare din Dobrogea. Sublocotenent Ioan R. Marinescu a făcut parte dintre militarii care au participat la manevră.
După două zile de lupte şi pierderi uriaşe, Marele Cartier General a decis să renunţe la Campania de la sudul Dunării şi să întărească eforturile din trecătorile Carpaţilor, deoarece inamicul declanşase o ofensivă în Transilvania.
Sublocotenentul Ioan Marinescu a luat parte la luptele pentru apărarea trecătorilor din Predeal, Buşteni, Sinaia şi Azuga. Ulterior, a fost transferat pe frontul pentru apărarea Bucureştiului, luând parte la Bătălia de la Neajlov-Argeş, în care armata română a fost obligată să se retragă.
Rănit în luptă, sublocotenentul Ioan R. Marinescu a fost transferat la Spitalul de Campanie din incinta Seminarului Teologic Bucureşti. A murit la 16 decembrie 1916, fiind înmormântat, la 27 decembrie 1916, în Cimitirul eroilor români din B-dul Ghencea.


Lt. Fotache Constantin:

Mă duc să-mi fac ţara mare!

 

Începând cu 9 octombrie 1916, Regimentul 73 Infanterie Tulcea a fost antrenat în luptele pentru apărarea Văii Cerbului şi a Clăbucetului, fiind puternic bombardat de artileria grea germană, la 31 octombrie 1916. Dispreţuind primejdia, locotenentul Fotache Constantin şi-a încurajat permanent oamenii să reziste în faţa gloanţelor şi a obuzelor. Deşi o schijă l-a lovit în omoplatul stâng, locotenentul Fotache a rămas în linia întâi. În scurt timp, o a doua schijă l-a lovit în inimă. Ordonanţa eroului i-a îngropat trupul lângă trunchiul unui brad falnic.
Copleşiţi de superioritatea artileriei germane, militarii rămaşi în viaţă s-au retras, lăsându-şi numeroşi camarazi îngropaţi în pământul scormonit de obuze.
Regimentul 73 Infanterie Tulcea, redus la 6 ofiţeri şi 280 soldaţi, a fost retras pentru reorganizare.
Pentru vitejia cu care au luptat militarii, prin Înaltul Decret Regal nr.323/22.01.1919, drapelul de luptă al Regimentului 73 Infanterie Tulcea a fost decorat cu Ordinul Mihai Vitezul, clasa a III-a.
*
Locotenentul Fotache Constantin s-a născut la Tecuci, în 1880, fiind fiul lui Gheorghe şi al Elenei. A urmat studiile primare în oraşul natal, cele liceale la Galaţi şi Facultatea de Drept la Bucureşti.
Pentru a-şi întreţine familia s-a angajat ca funcţionar la Vama Poştei din Bucureşti.
Înzestrat cu o vastă cultură generală şi posesor al unor bogate cunoştinţe filosofice, Fotache Constantin a publicat, în 1913, o carte despre evoluţia Universului, intitulată „Existenţă şi manifestare”.
În acelaşi an, în calitate de ofiţer în rezervă al Regimentului 73 Infanterie Tulcea, a luat parte la al Doilea Război Balcanic, fiind decorat cu medalia „Avântul Ţării”.
La intrarea României în Primul Război Mondial (1916), deşi putea să rămână în partea sedentară a armatei, Fotache Constantin a preferat să se alăture celor peste 500.000 de români combatanţi, animat de idealul transpus în cuvintele rostite la despărţirea de cei dragi: „Mă duc să-mi fac ţara mare, pentru ca [şi] copiii mei să trăiască fericiţi în ea!”
 



Generalul Ion Dragalina


 

Generalul Ion Dragalina s-a născut la Caransebeş, într-o familie de grăniceri români, la 3/16 decembrie 1860, murind în timpul și din cauza Primului Război Mondial, la 6 noiembrie 1916.
A urmat Şcoala de cadeţi din Timişoara şi Academia Militară din Viena. În anul 1880 devine ofiţer în armata austro-ungară, iar în anul 1887 este primit în armata română, în Regimentul 2 Linie. A fost comandantul trupelor Divizei 1 care formau Grupul Cerna în Armata I şi, ulterior, a fost comandantul acesteia. A luptat pe frontul Văii Jiului, în Campania anului 1916.
În anul 1916, România intra în Primul Război Mondial, alături de puterile Antantei, având drept obiectiv reîntregirea ţării. Cu această ocazie, Armata română a fost organizată în patru armate: Armata I, (comandată de gl. Culcer, ulterior de gl. Dragalina), Armata a II-a (comandată de gl. Alexandru Averescu), Armata a III-a (comandată de gl. M. Aslan), Armata a IV-a ( comandată de gl. Constantin Prezan).
La intrarea României în război, generalul Ion Dragalina a primit comanda trupelor Diviziei 1, care formau Grupul Cerna. Misiunea  Diviziei era aceea de a ocupa malul nordic al Dunării şi Valea Cernei, la vărsarea ei în Dunăre, pentru a face imposibilă pătrunderea duşmanului. Lupte grele s-au dat pentru Meterezele lui Tudor şi în faţa Topleţului. Generalul Dragalina a trimis un grup secundar să atace la nord de Dealurile Padeşului şi Pedeglava. Victoria românilor a fost decisivă, aceștia ocupând, până la 4 septembrie 1916, Orşova şi ambele maluri ale Cernei, până aproape de Ieşalniţa, localităţile de pe malul stâng al Cernei până aproape de Mehadia.
Sectorul Jiu a fost unul dintre cele mai agitate sectoare de luptă. În a doua parte a lunii octombrie 1916, trupele Puterilor Centrale au hotărât să străpungă frontul de la Jiu. Ofensiva germană  a început la 23 octombrie 1916, dată care a coincis cu o reorganizare a Armatei I. Lupte grele s-au dat la Vama Veche şi la Poiana lui Mihai Viteazul. Situaţia fiind critică, Marele Cartier Român a hotărât să-l înlocuiască pe generalul Culcer, de la comanda Aramatei I, cu generalul Ion Dragalina. În ordinul de zi dat de general, în momentul preluării misiunii, se specifică: „Am luat comanda Armatei şi cer în primul rând apărarea cu viaţa a sfântului pământ al ţării noastre şi a cinstei neamului român. Cer de la toţi deplină ascultare şi cea mai strictă executarea ordinelor. Trupa care nu poate să înainteze să moară pe loc [...] ţara va răsplăti pe viteji, iar numele lor va trăi pe vecie în cinstea eroilor neamului”.
Pe 25 octombrie 1916, generalul Dragalina a plecat pe front, în defileul Jiului, pentru a inspecta frontul. Ajuns la Lainici, a fost informat că inamicul a ajuns în defileul Jiului şi a deschis foc împotriva celor care se retrăgeau. Înapoindu-se pe şoseaua din defileul îngust, automobilul generalului a demarat în viteză pentru a străbate rapid locul primejdios. Patrulele inamice au tras asupra automobilului, iar generalul a fost lovit la braţul drept. Rana i s-a infectat, aceasta și din cauza blănii de oaie cu care era căptușit cojocul pe  care îl purta generalul în momentul rănirii sale. I s-a acordat primul ajutor, iar ulterior a fost evacuat. A fost operat la Spitalul Militar Regina Maria din Palatul Regal Bucureşti, operație în urma căreia i s-a amputat braţul cangrenat. Ulterior a făcut septicemie şi a decedat la 6 noiembrie 2016.
Pentru cariera și faptele sale de arme, Generalul Ion Dragalina a fost decorat cu diferite ordine militare: Ordinul Mihai Viteazul; Ordinul Coroana României, clasa a IV- a; Ordinul Steaua României, clasa a V-a.
Generalul a fost înhumat în Cimitirul Belu Militar, la poziţia nr. 31. La mormântul său a fost fixată o placă comemorativă, pe  care sunt sculptate, în bronz, portretul şi numele său, împreună cu diverse motive vegetale.
În memoria eroului general Ion Dragalina au fost ridicate mai multe monumente, cum ar fi cele din Caransebeş (jud. Caraș-Severin), Mărăşeşti  (jud. Vrancea), Lugoj (jud. Timiş) și, nu în ultimul rând, cel de pe Valea Jiului, de lângă popasul Lainci, ridicat chiar pe locul în care a fost rănit eroul. Pe faţada acestui monument, o cruce grecească realizată în marmură și dezvelită la 12 octombrie 1927, se găsesc un medalion cu fotografia generalului şi inscripţia: „Aici am fost rănit, făcându-mi datoria pentru Neam, Ţară şi Rege“.



Maior Irimescu Ilie:

Înainte băieţi!

 

După campania din Transilvania, Regimentul 8 Buzău a primit ordinul să treacă în Dobrogea, luând contact cu inamicul, la 14 septembrie 1916, şi luptând violent pentru apărarea liniei Rasova – Cobadin – Tusla.
Artileria inamică a bombardat trupele române, singurul mijloc pentru acestea de a ieşi din infernul bombardamentului fiind atacul. Căpitanul Irimescu, în fruntea companiei sale, a ordonat atacarea trupelor inamice. Un glonte l-a lovit în mâna dreaptă. Şi-a bandajat rana şi a continuat lupta, îndemnându-şi soldaţii: „Înainte băieţi!” Înaintarea s-a realizat greu,. mitralierele germane secerând rândurile militarilor români. Un al doilea glonte l-a izbit pe maiorul Irimescu în frunte, culcându-l la pământ pentru totdeauna.
Trupul neînsufleţit al căpitanului Irimescu nu a fost identificat pe câmpul de luptă, fiind înhumat ca erou necunoscut, împreună cu militarii români care au căzut în violentele încleştări.
În semn de omagiu, eroul Irimescu Ilie a fost înaintat la gradul de maior, în martie 1917.
*
Irimescu Ilie s-a născut la Iaşi, în anul 1888, în familia inginerului Mihail Irimescu. A urmat studiile secundare în oraşul natal, iar în 1902 s-a înscris la Şcoala de infanterie şi cavalerie din Bucureşti, fiind promovat sublocotenent, în 1903, şi repartizat la Batalionul 6 Vânători.
În anul 1908 a fost înaintat la gradul de locotenent şi trecut la Regimentul 13 Ştefan cel Mare.
Având înclinaţii spre inginerie, Irimescu Ilie a fost admis la cursurile de inginerie topografică, în anul 1912, fiind mutat la Serviciul Geografic al Armatei.
Ulterior, locotenentul Irimescu a fost înaintat la gradul de căpitan, în 1913, fiind trecut la Regimentul 8 Buzău, unitate cu care a participat la al Doilea Război Balcanic (1913) şi la Primul Război Mondial.
 



V. Chilian:
Mor pentru ţara mea!
 
 
 
Militarii germani intră în celula prizonierilor Vasile Chilian, Toma Costea, Ştefan Săcăluş, Dumitru Pantazi şi a sergentului Gălăţeanu, la 17 august 1917, îi urcă în două căruţe şi îi escortează la Poligonul de tragere din municipiul Focşani.
Prizonierii sunt legaţi de stâlpi din lemn, iar Vasile Chilian îi spune preotului Vasilescu, care asistă la execuţie: „Părinte, fii aproape şi nu uita să spui ce vezi, că mor pentru ţara mea!”.
Plutonul de execuţie îşi încarcă puştile, iar salvele armelor spintecă liniştea dimineţii.
Corpurile neînsufleţite ale eroilor sunt aruncate într-o groapă comună, iar deasupra sunt puşi bolovani de pământ şi câteva brazde de iarbă. O bătrănă culege de pe camp câteva flori şi le pune pe mormântul comun, culorile acestora având putere de simbol: maci roşii, măselăriţă cu floarea de culoarea grâului şi câteva albăstrele.
*
În noaptea de 21/22 mai 1917, Vasile Chilian a ajutat un grup de prizonieri români, evadaţi din lagărele germane – căpitanul Barbu Pârâianu, locotenentul Popescu Iancu din R 70 I, un plutonier-major şi trei sergenţi – să treacă peste râul Putna şi să ajungă în liniile româneşti.
În momentul în care prizonierii evadaţi se apropiau înotând de malul stâng al Putnei, sergentul Gheorghiu a fost prins de un vârtej, strigând după ajutor. Santinelele germane au lansat rachete luminoase, trăgând cu armele şi aruncând grenade. Unul dintre sergenţii români a fost omorât, iar locotenentul Popescu a fost ranit grav, murind peste trei zile (a fost îngropat în cimitirul oraşului Odobeşti). Căpitanul Pârâianu, plutonierul-major şi cei doi sergenţi au fost prinşi şi escortaţi în oraşul Odobeşti.
Prizonierii au fost percheziţionaţi de germani, iar la gâtul unuia dintre ei s-au găsit, într-o pungă de gutapercă, schiţe cu amplasarea unităţilor germane de pe linia frontului şi mai multe scrisori, adresate armatei române, unele semnate de Vasile Chilian. În seara aceleiaşi zile, Vasile Chilian a fost arestat de o patrulă germană, la domiciliul său din satul Tichiriş (pendinte de comuna Vidra, jud. Vrancea), fiind internat în arestul din municipiul Focşani.
Curtea Marţială a Diviziei 89 Infanterie germane din Focşani a instrumentat cazul, condamnându-l la moarte pe Vasile Chilian. Toma Costea, Ştefan Săcăluş şi Dumitru Pantazi au fost de asemenea condamnaţi la moarte, fiind consideraţi complici (i-au însoţit pe prizonierii evadaţi până la Vasile Chilian, pentru a-i ajuta să treacă râul Putna). Tot la moarte a fost condamnat şi sergentul Gălăţeanu, acuzat de evadare. Sentinţa a fost pronunţată la 22 mai 1917.
**
Ultimii prizonieri români pe care Vasile Chilian a reuşit să-i treacă prin liniile germane în cele române, la 6 mai 1917, au fost căpitanul Moloiu N. - evadat din lagărul din Slatina – şi caporalul Tudose I. din Regimentul 24 Infanterie. Cei doi prizonieri au fost conduşi din comuna Bisoca, jud. Buzău până la podul de la Schitul Tarniţa (în satul Găgeşti, jud. Vrancea), primind la despărţire o schiţă cu localizarea trupelor germane, pentru a fi transmisă armatei române.
Se estimează că, până în mai 1917, Vasile Chilian a ajutat peste 2.000 de soldaţi şi ofiţeri români, evadaţi din lagărele germane, să treacă în liniile româneşti.
Căpitanul Barbu Pârâianu, deşi a fost condamnat la moarte nu a mai fost executat la 5 septembrie 1917, evadând din celulă pe fondul unei altercaţii între militarii germani. În 1930 avea gradul de general şi comanda Regimentul 4 Infanterie. Fiind întrebat despre prizonierii executaţi de germani la Focşani s-a declarat impresionat de patriotismul acestora, susţinând: „Merită toată lauda şi pot fi trecuţi ca eroi în Cartea Neamului, iar patriotismul lor ca un exemplu viitoarelor generaţii”.


Căpitan Andreiescu V. Ioan:
 
Nu vă temeţi copii, ne vom revedea în curând!

 
La Mărăşeşti este 7 dimineaţa, iar ziua de 14 august 1917 nu debutează sub auspicii pozitive.
Artileria germană începe un puternic bombardament de artilerie. Obuzele cad peste tot. Creasta şi pantele dealurilor sunt acoperite de gaze şi fum. Bombele incendiare năruiesc mai multe case din satul Diocheţi şi din comuna Moviliţa, iar gazele toxice ucid o serie de civili.      Militarii români din Regimentul 10 Vânători pornesc la asalt, iar o luptă violentă se încinge pentru ocuparea cotei 334. Căpitanul Andreiescu V. Ioan, în fruntea companiei sale, înaintează în prima linie, pentru a ajunge pe coama dealului. Rând pe rând, militarii români cad eroic. Căpitanul Andreiescu moare cu degetul pe trăgaciul mitralierei, dorindu-şi ca tranşeele germane să fie ocupate de camarazii săi. Aspiraţia i-a fost îndeplinită, cu preţul a peste 3.000 eroi români, germanii fiind obligaţi să se retragă.
Pentru faptele sale de arme, căpitanului Andreiescu V. Ioan i s-a acordat post-mortem Ordinul Mihai Viteazul, prin Decretul Regal nr. 1172/octombrie 1917, pentru vitejia cu care a luptat la 14 august 1917, în atacul cotei 334, servind drept pildă companiei sale.
*
Căpitanul Andreiescu V. Ioan s-a născut în Bucureşti, fiind de profesie avocat. Ca ofiţer rezervist, căpitanul Andreiescu V. Ioan a participat la Campania din Bulgaria, în al Doilea Război Balcanic (1913). În Primul Război Mondial a comandat Compania a 7-a din Regimentul 10 Vânători, participând la luptele din Dobrogea. De asemenea, a mai fost implicat  în luptele de la Predeal, unde a fost rănit de o rafală de 19 gloanţe. Soldaţii au crezut că nu aveau să-şi mai revadă vreodată sănătos comandantul, însă căpitanul Andreiescu i-a încurajat cu voce stinsă: Nu vă temeţi copii, ne vom revedea în curând! Luptaţi tot aşa de bine!
După o lungă perioadă de recuperare, realizată la Sanatoriul Gerota din municipiul Bucureşti, căpitanul Andreiescu a fost trimis pe frontul din Moldova.


Căpitanul Brutus I. Drăgănescu - eroul de la Mărăşeşti
 
În a cincea zi a Bătăliei de la Mărăşeşti (24 iulie/6 august-21 august/3 septembrie 1917), atacul artileriei române s-a dezlănţuit pe toată linia de la şoseaua Focşani – Mărăşeşti şi până la Siret.      
Regimentul 9 Vânători a aşteptat cu nerăbdare momentul atacului. Militarii au ieşit din tranşee, pornind cu avânt în terenul de şes, fără niciun adăpost. În clipa în care trupele se aflau sub tirul nimicitor al artileriei duşmane, căpitanul Drăgănescu a sărit din tranşee, în fruntea companiei sale, căzând cu trupul sfâşiat de o schijă. Ordonanţa sa l-a transportat, sub focul inamic, la ambulanţa regimentului, însă nu a mai putut fi salvat. A fost înmormântat pe malul Siretului, alături de camarazii căzuţi în aceeaşi zi.
Căpitanul erou Brutus I. Drăgănescu a fost distins cu Ordinul „Steaua României” cu spade, ca recunoştinţă pentru serviciile militare aduse statului român. Presa a elogiat vitejia bravului căpitan. Astfel, la 19 august 1917, ziarul Neamul Românesc l-a considerat o dovadă a spiritului de jertfă: (...) judecătorul Drăgănescu era un excelent militar, o fire esenţialmente războinică, care purta în piept răsplata vitejiei dată de însăşi mâna Suveranului, iar pe trup dovada neştearsă a spiritului de jertjă consfinţit de rana căpătată la Amzacea”.
*
Căpitanul Brutus Drăgănescu s-a născut în 16 septembrie 1884, la Constanţa, în familia doctorului Ioachim C. Drăgănescu. A urmat cursurile primare la Constanţa, liceul la Craiova, iar Facultatea de Drept a absolvit-o la Bucureşti. A profesat mai întâi avocatura, apoi a intrat în magistratură.
Sublocotenent de rezervă în Regimentul 9 Vânători, din 1907, a participat la Campania din 1913, fiind înaintat la gradul de locotenent, în septembrie 1913.
La intrarea României în Războiul de Întregire naţională, Brutus I. Drăgănescu a fost mobilizat comandant de companie în Regimentul 9 Vânători, luând parte la toate luptele date de această unitate.
În bătălia de la Amzacea, din septembrie 1916, a fost grav rănit, fiind nevoit să părăsească linia frontului. Pentru curajul său, Brutus I. Drăgănescu a fost decorat cu Ordinul „Coroana României” cu spade, revenind pe front la cererea sa, în decembrie 1916.
A fost înaintat la gradul de căpitan, în aprilie 1917, participând la toate luptele în care a fost implicat regimentul său la Mărăşeşti.

Maior Petre Caracaş:
La asalt! Ura!

 
În vara anului 1917 maiorul Petre M. Caracaş participă la bătălia de la Oituz, în calitate de comandant al Batalionului 3 din Regimentul 2 Grăniceri. În seara zilei de 12 august, maiorul Petre M. Caracaş ajunge pe dealul Bâtca Carelor, având în faţă un inamic bine consolidat în teren. În dimineaţa zilei de 13 august, maiorul Caracaş dă semnalul de atac. Ineficienţa bombardamentului artileriei române în distrugerea reţelei de sârmă ghimpată a întrerupt primul asalt al grănicerilor, care s-au culcat la pământ.
Maiorul Caracaş ordonă trupei să atace, strigând: „La asalt! Ura!“ Grănicerii pornesc al doilea asalt, iar mitralierele germane îi silesc să se culce la pământ. „Înainte! La baionetă!“, ordonă maiorul Caracaş al treilea asalt, fiind doborât de gloanţele unei mitraliere germane. Brancardierii îl transportă la postul de prim ajutor, iar apoi la spitalul Regina Maria din Oneşti, unde, deşi este operat de medicii francezi, moare în noaptea aceleiaşi zile.
Maiorul Caracaş a fost înmormântat a doua zi, la 14 august 1917, cu toate onorurile militare în Cimitirul eroilor din Oneşti, devenit ulterior Ansamblu monumental. Cu acest trist prilej, pentru a evidenţia valoarea unui luptător în război, generalul Gheorghe Canacuzino a precizat: „Dragii mei, dacă Petru ar fi dat un singur pas înapoi, armata noastră ar fi fost dată peste cap şi nu se ştie ce soartă ne-ar fi pregătit luptele din ziua aceea“.
*
Maiorul Petre Caracaş s-a născut la Bârlad, la 4 august 1886, într-o familie de negustori de cherestea. Şcoala primară şi cursul inferior al liceului le-a urmat în oraşul natal, după care s-a mutat cu familia la Bucureşti. În anul 1905 a promovat examenul de bacalaureat la Liceul Lazăr, fiind admis la Şcoala militară de infanterie din Dealul Spirii, pe care o termină în 1907 cu gradul de sublocotenent, fiind repartizat la Regimentul 6 „Mihai Viteazul“ din Bucureşti. A urmat apoi Şcoala specială de artilerie şi geniu, fiind trimis la fabrica de arme Steyer, Austria, pentru recepţionarea armamentului.
La începutul anului 1914, fiind avansat căpitan, Petre Caracaş a făcut un stagiu la Arsenal şi este trecut la grăniceri. La începutul războiului, la 14/15 august 1916, se afla la Predeal, comandând pichetul de frontieră.
 

Sublocotenentul Emil Rebreanu:
Trăiască România Mare!
 
Trăiască România Mare! a strigat sublocotenentul Emil Rebreanu înainte de a fi executat, în faţa militarilor, cei mai mulţi români, adunaţi cu forţa pentru a asista la pedeapsa celui acuzat de armata austro-ungară de „ trădare“.
În noaptea de 10 spre 11 mai 1917, sublocotenentul Emil Rebreanu a părăsit infirmeria Brigăzii 16 Infanterie, încercând să treacă prin reţelele de sârmă ghimpată. A fost urmărit şi prins când intenţiona să treacă frontul în liniile româneşti. Deşi a fost sfătuit de comandantul său să declare că s-a rătăcit, refuză, mărturisind că scopul său era să se alăture fraţilor români care luptau pentru eliberarea Transilvaniei.
Pentru fapta sa a fost judecat de Curtea Marţială, a fost acuzat de dezertare şi spionaj şi a fost condamnat la moarte. În seara zilei de 14 mai 1917, sentinţa a fost pusă în executare, sublocotenentul Emil Rebreanu fiind spânzurat.
Sublocotenentul Rebreanu a cerut să fie înmormântat pe pământ românesc, însă dorinţa i-a fost refuzată. După război, la 2 octombrie 1921, fratele eroului, Liviu, a identificat mormântul la Ghimeş, la marginea fostei frontiere. Sicriul cu rămăşiţele eroului Emil Rebreanu, purtat de ofiţeri ai armatei române, a fost reînhumat în comuna Palanca, judeţul Bacău, cu onorurile cuvenite. Ulterior, prin grija Societăţii Mormintele eroilor căzuţi în război a fost înălţat un monument comemorativ, dezvelit în anul 1922. Pe placa de marmură stă scris „Sublocotenent Emil Rebreanu, spânzurat de unguri la 14 mai 1917 pentru că a vrut să treacă în rândul Armatei Române, să lupte pentru reîntregirea neamului. Patria recunoscătoare nu l-a uitat. La 10 noiembrie 2012, în memoria eroului Emil Rebreanu a fost inaugurat un nou monument.
*
Emil Rebreanu a fost al cincilea născut dintre cei 14 copii ai învăţătorului Vasile Rebreanu şi al soţiei sale Ludovica. A venit pe lume la 17 decembrie 1891, în satul Maieru, azi judeţul Bistriţa Năsăud.
La izbucnirea Primului Război Mondial era student la Facultatea de Drept din Cluj. A fost obligat să-şi întrerupă studiile şi a fost înrolat în armata austro-ungară, fiind trimis să lupte pe front în Galiţia, Rusia şi Italia. În anul 1915 a fost avansat la gradul de sublocotenent şi decorat cu „Medalia de aur pentru vitejie“. Dorinţa de a-şi îndeplini datoria militară îi este pusă la încercare de evenimentele de pe front. Intrarea României în război îi trezeşte teama că ar putea fi obligat să lupte împotriva fraţilor săi. Drama sa şi a tuturor românilor transilvăneni a început în primăvara anului 1917, când au fost trimişi să lupte pe frontul românesc.
Între conştiinţă şi datorie, sublocotenentul Emil Rebreanu a ales conştiinţa, conştiinţa de a nu rămâne dator neamului său.

Nicolae N. Burghele - eroul de la Burgas (Bulgaria)
 
 
La 27/28 august 1916, Nicolae N. Burghele a fost mobilizat, în calitate de medic militar, în Regimentul 7 Artilerie. Potrivit fostului său comandant, maiorul Burghele „a luat parte la război ca medic de unitate în luptele de la trecerea Carpaţilor, din Dobrogea şi de la Matei Basarab, Epureşti, Neajlov. În tot timpul a arătat devotament nemărginit pentru îngrijirea bolnavilor şi răniţilor. A stat neclintit la postul său de onoare pe tot timpul derulării luptelor“.
Medicul maior (r.) dr. Nicolae Burghele a căzut prizonier la 3 decembrie 1916, împreună cu ambulanţa sa, în timpul luptele de la Neajlov, în care militarii români au încercat să arunce peste Dunăre trupele germane, turce şi bulgare, în Bătălia de apărare a Bucureştiului. .           După ce a fost luat prizonier, Nicolae Burghele a fost internat în lagărul de prizonieri de la Burgas, unde s-a îmbolnăvit de tifos exantematic, decedând la 20 martie 1917.
După război, Mihail Burghele, fratele eroului şi fost ministru plenipotenţiar, s-a deplasat la Burgas pentru identificarea mormântului. Pe locul unde a fost găsită crucea de lemn cu numele eroului, familia a dezvelit un monument din piatră, realizat de meşterul bulgar Nicola Araboff.
În semn de recunoştinţă pentru jertfa sa, eroul Nicolae Burghele a fost distins cu Medalia jubiliară „Carol I“, Coroana României în gradul de Cavaler, Coroana României în gradul de Ofiţer, Crucea Meritul Sanitar şi Medalia „Avântul Ţării“.
*
Nicolae N. Burghele s-a născut la Iaşi, la 29 iunie 1867, într- o veche familie boierească, fiind fiul lui Nicolae Burghele (doctor în drept la Universitea din Leipzig şi Consilier al Curţii de Conturi) şi al Zoiei Cerchez.
A urmat sudiile de medicină la Universitatea din Bucureşti, obţinând titlul doctor în medicină şi chirurgie în anul 1895.
În martie 1901 a obţinut prin concurs drepturile de medic primar de spitale, de oraş şi de judeţ.
Şi-a început activitatea profesională ca medic secundar la spitalul Elena Beldiman din municipiul Bârlad, apoi a ocupat funcţiile de medic de plasă şi de spital la Bistriţa, judeţul Neamţ, medic-şef la spitalele din oraşelele Bicaz şi Roznov, judeţul Neamţ, medic primar de spital şi de oraş în oraşul Panciu şi în comuna Vidra, judeţul Vrancea, medic comunal al Capitalei. 
 

Maior Dimitrie Giurescu:

Înainte copii! Să imităm pe străbunii noştrii!
 

Batalionul 2 Muscel, comandat de maiorul Dimitrie Giurescu, a atacat reduta Rahova, la 20 noiembrie 1877, începând cu ora 9 dimineaţa.
Aflat în fruntea batalionului, maiorul Giurescu şi-a ridicat sabia, spunând: „Înainte copii! Să imităm pe străbunii noştrii!“. După cucerirea primei redute, dorobanţii au atacat reduta principală. Un glonţ a lovit sabia maiorul Giurescu, rupându-i lama, iar altul i-a găurit uniforma. La 30 de metri de redută, un glonţ vrăjmaş l-a lovit drept în frunte pe maiorul Giurescu, iar ofiţerul „se prăvăli ca un stejar retezat (... ) stropind cu sângele lui drapelul regimentului“.
În aceeaşi zi, în Ordinul de Zi al Regimentului 4 Dorobanţi s-a consemnat moartea maiorului Dimitrie Giurescu.
În curtea Regimentului 30 Dorobanţi – Muscel s-a dezvelit, în anul 1898, un bust din bronz al eroului. La eveniment a participat şi generalul Al. Candiano Popescu, veteran al Războiului de Independenţă, care a spus: „Cât însă nu vor pieri din aducerea noastră aminte fraţii Buzeşti, Radu Calomfirescu, Aprodul Arbore, Aprodul Purice, logofătul Tăutu şi alţi străluciţi oşteni ai vremurilor trecute, nu vor pieri nici maiorul Giurescu, nici colonelul Măldărescu, nici maiorul Ene, nici locotenentul Bordeanu, morţi sau răniţi în luptele de la Rahova...“

*

Dimitrie Giurescu s-a născut la Bucureşti, în data de 27 iulie 1835. La 13 septembrie 1852, Dimitrie a fost angajat ca furier la Ministerul de Război. S-a îmbolnăvit după ce a fost mutat la o unitate de grăniceri, fiind trecut trecut în rezervă.
Tânărul Giurescu a reintat în armată ca voluntar, cu gradul de soldat, în Regimentul 1 Lăncieri. A fost avansat sergent şi mutat în interes de serviciu, la Regimentul 3 Infanterie. Remarcat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cu prilejul unei inspecţii, a fost avansat sublocotenent la excepţional. În anul 1867, „în urma unui examen strălucit “, a fost avansat la gradul de căpitan.
În anul 1875 a obţinut gradul de maior, primind comanda Batalionului 1 din Regimentul 4 Dorobanţi. Batalionul a fost redenumit, în februarie 1877, Batalionul 2 Muscel, în cadrul aceluiaşi regiment.

 


Top