-
Actualitate
Ziua Eroilor
citeste... -
Stire noua
PROIECTUL "TRADIȚIA CULTUL EROILOR ÎN INTERBELIC"
citeste... -
Obiective de investiții
ACHIZIȚIE SERVICII LUCRĂRI PENTRU RESTAURARE PARCELE DE ONOARE ROMÂNEȘTI ÎN REPUBLICA MOLDOVA
citeste...
În timpul Războiului de Independență (1877-1878), județul Teleorman a avut o contribuție deosebită, fiind amplasat pe ruta de deplasare a trupelor ruse și române spre frontul din Bulgaria.
Teleormănenii înrolați în Batalionul 1 din cadrul Regimentului 5 Dorobanți - Vlașca și într-un escadron de cavalerie, parte a Regimentului 3 Cavalerie sau în alte unități militare românești au luptat la Grivița, Plevna, Opanez și Smârdan.
Printre faptele de arme ale ostașilor telormăneni care au rămas în amintirea urmașilor, se remarcă și cele ale caporalului Tudorică Nicolae (Tudorică „Dorobanţul”) din satul Uda Clocociov.
În timpul asaltului, caporalul Tudorică Nicolae îl lovește cu patul puștii pe port-drapelul turc, smulgându-i steagul. În același timp, alți militarii turci l-au prins cu căngile și l-au tras în șanțul defensiv, dar nu înainte ca bravul caporal să dea steagul altui dorobanț.
În amintirea eroilor din Războiul de Idependență, cetățenii municipiului Turnu Măgurele au inaugurat, în anul 1907, monumentul „Dorobanţul luptător”, cunoscut și cu denumirea de „Tudorică Dorobanţul”.
Opera comemorativă este creația sculptorilor Raffaello Romaneli (statuia) și George Boboc (piedestalul și relifurile).
Elementul central este reprezentat de statuia din bronz, în ronde-bosse, a unui dorobanţ în ținută de campanie, cu arma la picior și mâna dreaptă ridicată, indicând spre fostul câmp de bătaie de la sudul Dunăre.
Statuia este aşezată pe un piedestal în formă de trunchi de piramidă evazată la partea inferioară, realizată din beton placat cu piatră artificială, bogat ornamentată și un postament masiv, având încastrate câte patru trepte pe fiecare latură a monumentului. Pe latura principală este fixat un basorelief reprezentând un vultur din bronz, cu aripile desfăşurate, ţinând în gheare un pergament pe care sunt înscrise numele eroilor.
De o parte şi de alta a monumentului sunt amplasate două tunuri, capturate la Plevna.
Monumentul „Dorobanţul luptător” este înscris în Lista Monumentelor Istorice din 2015, având codul TR-III-m-A-14523.
Colonel (pm) Ioan Pălăghiţă
În perioada 3 aprilie - 9 mai 1943 maiorul Ioan Pălăghiţă și subunitatea sa au ocupat poziția de la Krâmskaia (Federația Rusă), luptând împotriva forțelor sovietice.
În ziua de 30 aprilie a fost rănit de o schijă de brandt, însă a refuzat evacuarea. A murit în fruntea batalionului său, în ziua de 9 mai 1943, în momentul în care conducea contraatacul pentru respingerea forţelor inamice, pătrunse pe înălţimile de la nord-est de Moldovanskoe.
Trupul neînsuflețit al eroului a fost transportat în România, fiind înmormântat cu onoruri militare în Cimitirul „Eternitatea“ din municipiul Iași, județul Iași.
În semn de recunoștiință pentru curajul deosebit, inițiativă și priceperea dovedite pe câmpul de luptă, a fost decorat cu ordinul „Coroana României“ clasa a IV-a, „Crucea de Fier“ clasa I şi clasa a II-a şi Crucea de Cavaler a Crucii de Fier germane, iar post-mortem a fost avansat la gradul de locotenent-colonel și apoi colonel, fiind decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul“ clasa a II-a şi clasa a III-a.
*
Ioan Pălăghiţă s-a născut la 13 februarie 1899, în municipiul Oneşti, județul Bacău.
A absolvit Şcoala Militară de Ofițeri de Infanterie din Sibiu. A parcurs treptele ierarhiei militare de la gradul de sublocotenent, obţinut în anul 1921, până la gradul de maior, obţinut în anul 1941.
A participat la al Doilea Război Mondial, în calitate de comandant al Batalionului 1 din Regimentului 94 Infanterie, subordonat Diviziei 19 Infanterie.
Locotenent (pm) Constantin PETRIȚOPOL
În cadrul luptelor desfășurate în Dobrogea în octombrie 1916 și-a găsit moartea luptând vitejește, locotenentul (pm) Constantin Petrițopol.
După ce a condus cu succes un atac la nord de satul Perveli (azi sat Moșneni, comuna 23 August, județ Constanța), reușind să recucerească poziția, a luat parte la mai multe contraatacuri și a fost lovit mortal de gloanţele inamicului.
Pentru curajul şi spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă pe câmpul de luptă i s-au acordat distincția „Legiunii de Onoare”, precum și ordinele „Steaua României” şi „Mihai Viteazul”, clasa a III-a.
Eroul a fost înhumat, iniţial, în Cimitirul de onoare din comuna Mircea Vodă, judeţul Constanța, ulterior, rămăşiţele pământeşti ale eroului român au fost exhumate şi reînhumate în Cimitirul militar Ghencea, din municipiul Bucureşti, în parcela A, mormântul nr. 5.
După intrarea României în Primul Război Mondial, locotenentul în rezervă Constantin Petrițopol este încorporat în Brigada 40 Infanterie.
Elev sergent major (PM) Alexandru Băbălău
În septembrie 1944, Şcoala de subofiţeri de rezervă infanterie Radna a avut misiunea de a organiza operativ un dispozitiv de apărare în zona Păuliş-Miniș-Ghioroc-Cuvin, în scopul opririi înaintării inamicului în lungul defileului Mureşului. Împreună cu batalionul 1 din Regimentul 96 infanterie şi Divizionul 61 artilerie grea, formau „Detaşamentul Păuliş“.
„Detaşamentul Păuliş“ și-a dus la îndeplinire misiunea, însă cu sacrificiul tinerilor elevi ai școlii de subofițeri căzuți în luptă în perioada 13-20 septembrie 1944.
În data de 17 septembrie 1944, în perimetrul localităţii Ghioroc și-a pierdut viața elevul sergent major Alexandru Băbălău.
Mormântul eroului este amplasat în Cimitirul de onoare al eroilor români din orașul Lipova, zona Radna, judeţul Arad.
Necropola de război a fost amenajată pe actualul amplasament din strada Detaşamentul Păuliş, în anul 1969, când osemintele eroilor au fost strămutate de pe terenul Şcolii de subofiţeri din localitate.
În memoria eroilor de la Păuliș, în anul 1974 a fost inaugurat un monument impresionant. Lucrarea monumentală, realizată de către sculptorii Emil Viorel, Ionel Munteanu și arhitectul Micloș Cristea, se află pe Drumul Național, între localitățile Sâmbăteni și Păuliș.
În anul 2007, în incinta U.M. 01191 Lipova, prin contribuția Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, a fost amplasată o troiță dedicată eroilor de la Păuliș.
*
Alexandru Băbălău s-a născut în data de 29 noiembrie 1923, în satul Capul Dealului, comuna Brăneşti, judeţul Gorj. A urmat cursurile școlii primare din satul natal, gimnaziul din localitatea Gura Motrului și Şcoala de maiștri minieri din Petroșani.
În noiembrie 1943 a fost încorporat şi a fost admis, în urma unui examen, la Şcoala de subofiţeri de rezervă infanterie de la Radna.
Portrete de eroi
Locotenent Nicolae Stoleru căzut la datorie în luptele din Munții Călimani
În data de 12 septembrie 1916, în luptele pentru ocuparea vârfului Piatra Roșie din Munții Călimani, cade la datorie locotenentul Nicolae Stoleru. Trupul său nu a putut fi recuperat.
La aflarea veștii morții lui, Nicolae Iorga scria: „Învățătorimea noastră pierde pe unul din cei mai buni dintre adevărații ei apostoli, pe N. Stoleru din Baia (...)“.
Pentru a păstra vie memoria sa, în anul 1937, cetățenii comunei Baia au ridicat, în centrul localității, un bust din bronz, reprezentându-l pe învățătorul-erou Nicolae Stoleru.
Tot în semn de respect, pentru întemeietorul învățământului din Baia, Școala nr. 1 din satul Baia a primit numele Școala Gimnazială „Nicolae Stoleru“.
Nicolae Stoleru s-a născut la data de 14 septembrie 1878, în satul Călinești, judeţul Botoșani, într-o familie de țărani. După absolvirea școlii primare în satul natal, a urmat Școala Normală „Vasile Lupu“, din Iași fiind repartizat învățător în satul Broșteni din județul Suceava.
În anul 1904 s-a transferat în satul Baia unde profesează timp de 12 ani, fiind preocupat de nivelul de educație al țăranilor.
Printre realizările sale sunt de menționat: înființarea „Casei de Sfat și Cetire Sătească“ (bibliotecă, sală de lectură, sală de spectacol, sală pentru muzeul satului), a corului fetelor și flăcăilor, o formație de dansuri populare, Cercul „Deșteptarea Sătenilor“, Societatea de cumpătare „Unirea“ (care milita pentru combaterea alcoolismului), Banca Populară „Ștefan Vodă“, o brutărie, un atelier de dogărie și tipărirea foii „Vestitorul Satelor“.
După intrarea României în Primul Război Mondial, locotenentul în rezervă Nicolae Stoleru este încorporat în Regimentul 56 Infanterie Fălticeni.
Locotenent-colonel Emanoil Brădăţeanu
Între acţiunile militare desfăşurate dincolo de Bug şi de Nipru de către Corpul de munte şi Corpul de Cavalerie din compunerea Armatei a 3-a, cea mai aprigă a fost cea de la Malaia Belosjorka. Din cei aproximativ 600 militari români care au participat la lupte, circa 20 de ofiţeri şi 400 soldaţi şi-au pierdut viaţa.
În luptele crâncene de la Malaia Belosjorka, din 27-28 septembrie 1941, a căzut eroic şi locotenent-colonelul Emanoil Brădăţeanu.
Pentru curajul manifestat în lupte şi pentru jerfa supremă, locotenent-colonel Brădăţeanu Emanoil a fost decorat post-mortem cu Ordinul „Mihai Viteazul“ clasa a III-a şi înaintat la gradul de colonel.
Evidența morților de război români idențificați nominal, înhumați în comuna Malaia Belosjorka (raionul Vasilevski, regiunea Zaporojie, Ucraina), poate fi accesată pe site-ul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor la secțiunea Lista morților de război/ al Doilea Război Mondial.
*
Emanoil Brădăţeanu s-a născut la 17 iunie 1894, în satul Drăgoieşti, judeţul Suceava.
În anul 1916 a absolvit Şcoala militară de ofiţeri de infanterie din București. A luat parte la Primul Război Mondial în cadrul Regimentului 16 Infanterie. S-a distins în luptele pentru eliberarea Transilvaniei (1916) și în Campania din 1919, fiind decorat cu ordinul „Coroana României“ clasa a V-a, cu spade şi panglică de „Virtute Militară“.
A fost avansat constant, fiind sublocotenent (1916), locotenent (1917), căpitan (1920), maior (1921), locotenent colonel (1940), colonel post-mortem (1941).
În perioada interbelică a îndeplinit funcţii corespunzătoare gradului și pregătirii sale militare în Regimentele 96 și 83, Infanterie, Comandamentul 6 Teritorial, Batalionul 6 Vânători, Centrul de recutare Sighet, Tribunalul militar al Corpului 6 Teritorial, Regimentele 91 și 37 Infanterie.
La 15 iulie 1940 a fost numit comandant al Regimentului 10 Vânători de Munte din Brigada 2 Mixtă Munte, în fruntea căruia a început, la 22 iunie 1941, acţiunile pe Frontul de Est, evidenţiindu-se în atacurile de la Hotin şi Vierhovca.
Pentru vitejia de care a dat dovadă a fost decorat cu ordinul „Coroana României“ şi Ordinul „Steaua României“
Sublocotenent Băbeanu Alexandru Rene, eroul de la Robănești
În dimineaţa zilei de 10/23 noiembrie 1916, sublocotenentul Alexandru Băbeanu se afla în cadrul forțelor care acționau de-a lungul văii Tesluilui, pe comunicația Popânzălești, Bojoiu, Robăneștii de Jos, pădurea Pârşani (judeţul Dolj).
Regimentul 4 Roșiori avea misiunea să sprijine retragerea Diviziei 1/17 Infanterie, supusă în acel moment unei puternice presiuni din partea forțelor germano-austro-ungare.
Atacul violent al artileriei inamice a obligat regimentul să renunțe la cai și să lupte pe jos. Deși nu dispuneau de mijloacele specifice infanteriei, cavaleriștii Regimentului 4 Roșiori au continuat lupta cu prețul vieții lor. În această încleștare și-a pierdut viața, lovit mortal în cap, sublocotenentul Băbeanu Alexandru Rene.
Eroul a fost înhumat în Cimitirul Bellu Militar, din Calea Șerban Vodă nr. 249, sector 4, Bucureşti.
Descendent dintr-o familie boierească, Băbeanu Alexandru Rene s-a născut în anul 1896, în fostul județ Romanați.
A ales meseria armelor și a urmat mai întâi cursurile Liceului Militar de la Mânăstirea Dealu, apoi pe cele ale Școlii Militare de Cavalerie de la Târgoviște, pe care a finalizat-o cu gradul de sublocotenent. A fost încadrat în funcția de comandant de pluton la Escadronul I din Regimentul 4 Roșiori „Regina Maria“, din Divizia 1 Cavalerie.
Sublocotenent Gheorghe I. Crăiniceanu
.JPG)
În lunile aprilie - mai 1945 au avut loc ultimele acţiunile militare de pe frontul european, care aveau să ducă la capitularea Germaniei naziste.
Armatele 1 și a 4-a române au dus lupte crâncene în Munții Tatra Mică și Carpații Albi, au forțat râul Vah și au participat la operațiile pentru eliberarea unor localități, printre care Bátovce, Piešťany, Nové Mesto, Uherskỳ Ostroh, Kroméřitž, Kojetín, etc.
Printre militarii români care au căzut eroic la datorie, la 24 aprilie 1945, în luptele pentru eliberarea Cehoslovaciei, a fost și sublocotenentul Gheorghe I. Crăiniceanu.
Pentru faptele sale de vitejie a fost decorat cu ordinele „Coroana României“ clasa a V-a și „Mihai Viteazul“ clasa a III-a.
Rămășițele pământești ale eroului au fost centralizate în anii '50, în Cimitirul de onoare al eroilor români din oraşul Zvolen, Republica Slovacia, cea mai reprezentativă necropolă de război românească din străinătate.
În acest cimitir au fost centralizate, în morminte individuale şi comune, rămăşiţele pământeşti a peste 10.000 militari români. Ofiţerii şi subofiţerii au fost înhumaţi în morminte individuale, iar soldaţii au fost înhumaţi în morminte comune, în ordinea alfabetică a localităţilor de unde au fost exhumate rămăşiţele pământeşti ale acestora; fiecare mormânt comun are montată o placă din bronz, pe care sunt inscripţionte numele tuturor eroilor înhumaţi în mormântul respectiv. Pe însemnele de căpătâi ale militarilor neidentificaţi, este inscripţionat textul „Erou român necunoscut”.
Evidența morților de război români idențificați nominal și înhumați în cimitirul de onoare din Zvolen, poate fi accesată pe site-ul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor la secțiunea Lista morților de război din al Doilea Război Mondial.
*
Gheorghe Crăiniceanu s-a născut la 7 noiembrie 1919, în comuna Galbeni, judeţul Neamț. După absolvirea liceului din orașul Roman, a ales meseria armelor şi a urmat, în perioada 1940-1941, Şcoala militară de ofițeri activi de infanterie pe care a finalizat-o cu gradul de sublocotenent. A fost încadrat la Regimentul 11 Infanterie, cu care a participat la grele lupte duse de Armata României pe Frontul de Vest, pe teritoriul actual al Slovaciei și Cehiei.
Sublocotenent Iustin Handoca-căzut la datorie pentru cucerirea independenței
Sublocotenentul Iustin Handoca s-a aflat în primul eșalon de atac la Plevna, la 30 august/11 septembrie 1877, la comanda unui pluton din Compania a 7-a, Regimentul 5 Linie, care a reușit să cucerească reduta Grivița 1.
În timpul acestei confruntări a fost grav rănit. A fost transportat la spitalul din Turnu Măgurele dar, în pofida eforturilor medicilor nu a putut fi salvat. S-a stins din viață la 10/23 septembrie 1877.
Iustin Handoca s-a născut la 23 aprilie 1855, în municipiul Vaslui. A urmat școala primară în localitatea natală, apoi s-a mutat la Iași unde a urmat cursurile școlii gimnaziale și liceul. A intrat în armată voluntar, la vârsta de 17 ani, satisfăcând stagiul militar în cadrul Regimentului 5 Linie, cu garnizoana la Iași. În anul 1872 a fost avansat caporal, iar în 1873 sergent. În vara anului 1876 a susținut examenul și a fost admis în corpul ofițerilor, ca sublocontenent, primind comanda unui pluton din Regimentul 5 Linie. Cu această unitate a participat la Războiul de Independență.
Maior (pm) Fătu Ghe. Ioan-eroul de la Păuliş
La începutul lunii septembrie 1944 trupele germane și hortyste au atacat în vestul României, îndreptându-se spre defileul Mureșului.
Elevii Şcolii de subofiţeri de la Radna au primit ordin să organizeze apărarea în fața localității Păuliş și să nu permită trupelor inamice să înainteze. „Detaşamentul Păuliş“ cuprindea 755 elevi ai școlii de subofiţeri, cărora li s-au alăturat, ca întărire, 569 soldați din Regimentul 96 Infanterie, 360 soldați din Divizionul 61 Artilerie Grea și 124 de ofițeri și subofițeri.
În ziua de 15 septembrie 1944, la Păuliș, au avut loc cele mai sângeroase confruntări în zona Companiei VI pușcași, comandată de căpitan Ioan Fătu. Compania VI, care își avea poziția în teren de o parte și de alta a șoselei Arad-Deva, a fost atacată de șapte ori pe parcursul zilei.
Dovedind mult curaj, elevul-sergent Ion Barombagiu a reuşit să culce la pământ pentru totdeauna echipajul unui tanc inamic.
Conform documentelor militare ale vremii, „În luptele de la vest de Păltiniş elevul-sergent Mircea Fota, trăgător la puşca mitralieră, deşi se afla sub focul artileriei şi aruncătoarelor de mine inamice, a continuat să rămână pe poziţie şi să întâmpine cu focul său ucigător infanteria horthystă pornită la atac. În momentul când aceasta a început să pătrundă în poziţie, el a angajat o luptă inegală, acoperind cu preţul vieţii retragerea temporară a grupei sale. După recucerirea poziţiei, în jurul lui au fost găsiţi 23 de horthyşti morţi”.
Căpitanul Fătu s-a deplasat de la un pluton la altul, la fiecare mitralieră încurajându-și tinerii subordonați. A căzut eroic, în timpul confruntării, răpus de schijele unei grenade inamice.
Mormântul căpitanului Fătu Ioan este amplasat în Cimitirul de onoare al eroilor români din orașul Lipova, zona Radna, judeţ Arad. Este marcat cu o cruce de marmură albă, cu fotografie în medalion.
Cimitirul de onoare are o suprafaţă de cca 600 mp şi cuprinde mormintele a 45 de eroi români, elevi ai Şcolii militare de subofiţeri Radna şi alţi militari, căzuţi în luptele de la Păuliş, Miniş, Ghioroc din zilele de 14-20 septembrie 1944.
Necropola de război a fost amenajată pe actualul amplasament din str. Detaşamentul Păuliş, în anul 1969, când osemintele eroilor au fost exhumate strămutate de la Şcoala de subofiţeri din localitate.
Pentru destoinicia, bravura şi spiritul de sacrificiu cu care a condus compania, în luptele de la Păuliș, căpitanul Fătu Ioan a fost distins post-mortem cu ordinul „Mihai Viteazul“ clasa a III-a şi a fost avansat la gradul de maior, prin Decretul Regal nr. 506 din 21 decembrie 1945.
În anul 1974, la comemorarea a 30 de ani de la lupte, pe Câmpia Păulișului a fost dezvelit un impresionant monument. Numele căpitanului Fătu Ioan este înscris primul pe placa de marmură fixată pe monument.
În semn de cinstire a memoriei acestui patriot român, numele acestuia a fost atribuit școlii din Păuliș și unor străzi din orașul Lipova și municipiul Arad.
În memoria eroilor de la Păuliș, prin implicararea Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, la 15.09.2007, a fost sfințită și inaugurată o troiță în incinta UM 01191 Lipova. Opera comemorativă a fost realizată de meșterul popular Ilie Bența.
Fătu Ghe. Ioan s-a născut la 27 martie 1912, în comuna Buciumani, judeţul Bacău. A fost profesor la Şcoala de subofiţeri de infanterie în rezervă, numărul 3 Radna. În timpul celului de-al Doilea Război Mondial a făcut parte din „Detaşamentul Păuliş“.
Colonel Robescu Tiberiu-–căzut la datorie pentru întregirea neamului
În Campania din anul 1916, Brigada 35 Infanterie, condusă de colonelul Tiberiu Robescu a participat la acțiunile militare în dispozitivul de luptă al Diviziei 5 Infanterie fiind implicată în luptele din Dobrogea și în Bătălia pentru București.
După ce a terminat construcția podului de vase de la Flămânda (jud. Teleorman), Brigada 35 Infanterie a fost trimisă în zona Dragoslavele-Rucăr-Câmpulung (jud. Argeș), unde a asigurat retragerea Diviziei 5 spre Ploiești.
În ziua de 21 noiembrie 1916, în timp ce își încuraja soldații pentru a menține cât mai mult Podul Dărmănești (jud. Prahova), colonelul Robescu a fost ucis de rafala unei mitraliere.
Colonel Robescu Tiberiu a fost înhumat în Cimitirul Eroilor din localitatea Crângul lui Bot, județul Prahova, apoi rămăşiţele sale pământeşti au fost exhumate şi reînhumate în Cimitirul Eroilor situat în incinta cimitirului civil „Sfântu Constantin“ din municipiul Brăila.
Cimitirul de onoare are o suprafaţă de 10260 mp, cele două intrări fiind marcate de inscripțiile: Glorie Eroilor 1877-1919. Recunoștiință veșnică. Pentru patrie 1916-1919.
În necropola de război au fost înhumați peste 2.500 de eroi români și străini din Războiul de Independență, al Doilea Război Balcanic, Primul și al Doilea Război Mondial.
În Cimitirul Eroilor sunt amplasate: Parcela eroilor români 1916-1919 (monument istoric BR-IV-m-B-02166), care cuprine cruci din beton mozaicat, o capelă și un osuar; Osuarul celor 1907 de eroi români morți în Moldova în 1917 și reînhumați la Brăila în 1938 (monument istoric BR-IV-m-B-02161), Monumentul celor 13 eroi morți pentru Patrie în Campania 1913, reînhumați aici în 1943, Monumentul prizonierilor italieni (monument istoric BR-IV-m-B-02162), Mormântul comun al militarilor ruși din Corpul 14 Armată, morți în Războiul din 1877-1878 etc.
Mormântul eroului Tiberiu Robescu este marcat cu un însemn individual în formă de cruce.
Tiberiu Robescu s-a născut la 8 martie 1863 în municipiul Piteşti, judeţul Argeş.
A ales meseria armelor şi a absolvit Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie (1881) și Școala Specială de Artilerie și Geniu (1885).
În perioada 1885-1891 a studiat în Franța la Școala Politehnică de la Fontainebleau.
La 1 mai 1895 a fost numit profesor de topografie la Școala Specială de Artilerie și Geniu.
A urcat treptele carierei militare, fiind sublocotenent (1883), locotenent (1886), căpitan (1890), maior (1896), locotenent colonel (1907) și colonel (1912).
A îndeplinit diferite funcții de stat major și de comandament precum: șef al Serviciului de Geniu la Corpul III și Corpul I Armată, comandant al Batalionului de Pontonieri, comandant al Regimentului 38 infanterie și al Brigăzii 20 Infanterie, dislocate în timp de pace în garnizoana Brăila.
La intrarea României în Primul Război Mondial a fost încadrat în funcţia de comandant la Brigada 35 Infanterie, din care făceau parte Regimentele 50 (Focșani) și 64 Infanterie (Tecuci).
Sergent Petre Mateescu-eroul de la Grivița
La 6/18 septembrie 1877, o coloană de atac, formată dintr-un batalion din Regimentul 15 Dorobanți și un batalion din Regimentul 9 Dorobanți a atacat reduta Grivița II.
Coloana de susținere a fost compusă de un batalion din Regimentul 1 Linie, susținut de un batalion din Regimentul 5 Dorobanți și două companii din Regimentul 7 Dorobanți.
Începând cu primele ore ale dimineții, artileria română a început să bombardeze pozițiile dușmane. După încheierea tirului de artilerie, dorobanții au ieșit din tranșee și au înaintat spre parapete, unde au luptat, corp la corp, cu otomanii. În fruntea lor era maiorul Nicolae Ion și sergentul Mateescu Petre. Au căzut împreună sub parapetul redutei Grivița.
La Grivița, trupele române au înregistrat pierderi foarte grele, fiind identificați nominal peste 800 de militari care au murit în timpul și din cauza conflictului. În memoria vitejilor soldați căzuți în Războiul de Independenţă, la Griviţa, la inițiativa regelui Carol I, în anul 1902 a fost amenajat Mausoleul eroilor români de la Griviţa, Republica Bulgaria. În osuarul acestuia au fost depuse osemintele a 1.300 de eroi români.
*
Petre Mateescu s-a născut în 1851 în localitatea Fălticenii Vechi, județul Suceava. La 15 decembrie 1870 se înrolează voluntar în armată. A făcut instrucție la Batalionul 9 Vânători. În 1873 a fost mutat la Regimentul 8 Dorobanți. După patru ani de serviciu militar este lăsat la vatră, cu gradul de sergent. În 1877 se reangajează în armată, fiind încadrat la Regimentul 15 Dorobanți, Batalionul 2, comandat de maiorul Nicolae Ion.
*
Grivița este un sat din Regiunea Plevna, Republica Bulgaria. În timpul Războiului ruso-turc din 1877-1878, Grivița a făcut parte din complexul de fortificații format din mai multe redute, al cetății Plevna. Bătălia de la Grivița a făcut parte din prelungitul asediu al Plevnei (30 august/11septembrie-28 noiembrie/10 decembrie 1877). În urma participării la Războiul din 1877-1878, România și-a obținut independența ca stat.Sublocotenent Kiazim Abdulachim, căzut la datorie pe frontul de la Mărășești
Ziua de 28 iulie/10 august 1917 a fost o zi sângeroasă în Bătălia de la Mărășești. Comandamentele român și rus au hotărât să execute o contraofensivă pentru recuperarea intrândului realizat de trupele dușmane între comunicația Focșani-Mărășești și Siret, cu participarea Diviziilor 5 și 9 infanterie române și a Diviziilor 13 și 17 infanterie ruse.
Regimentul 9 Vânători a participat la acțiunile militare în dispozitivul de luptă al Diviziei 9 Infanterie.
La ora fixată, atacul infanteriștilor s-a dezlănțuit pe toată linia Focșani-Mărășești și până la Siret. Sub ploaia de gloanțe, militarii români ies din tranșee și pornesc la luptă pe terenul descoperit, fără posibilitatea de a se adăpostii. Sublocotenentul Abdulachim ajunge până la Putna Seacă, dar este grav rănit. Moare la 4 august 1917, în spitalul din Tecuci.
După zece ani, în decembrie 1927, osemintele eroului de la Mărășești au fost aduse în localitatea natală și reînhumate în Parcela de onoare a eroilor căzuți în Primul Război Mondial din Cimitirul Central din municipiul Constanța.
Pentru eroismul său, sublocotenentul Kiazim Abdulachim a fost decorat cu Ordinul „Coroana României“ în gradul de cavaler.
O stradă din municipiul Constanța poartă numele subofițerului Armatei române, Kiazim Abdulachim, în semn de cinstire a memoriei acestui patriot român.
Kiazim Abdulachim, fiul lui Bechri și al Naimeei Abdulachim, s-a născut în anul 1897, în municipiul Constanța. După absolvirea şcolii militare a plecat direct pe front, fiind repartizat Comandant de pluton în Compania 1 din Regimentul 9 Vânători.
Bătălia de la Mărășești – parte a Campaniei militare românești din Primul Război Mondial – s-a defășurat în trei etape, din 24 iulie/6 august pănă în 21 august/3 septembrie 1917, în zona Vrancei în spațiul dintre râurile Putna și Siret și aliniamentul Muncelu-Mărășești.
Confruntarea a avut ca rezultat o victorie defensivă a Armatei române și stabilizarea frontului în zonă până la sfârșitul conflagrației.
Maior Alexandru Mărgineanu, căzut eroic pentru apărarea Bucureștiului
La sfârşitul lunii noiembrie 1916, în zona dintre râurile Neajlov şi Argeş s-a desfăşurat cea mai mare bătălie din 1916 de pe frontul românesc, „Bătălia pentru Bucureşti“.
Trupele române conduse de generalul Constantin Presan s-au confruntat cu armatele comandate de generalii Kühne, Krafft şi Kosch, din care făceau parte trupe germane, austro-ungare, bulgare şi turce. Luptele s-au desfăşurat în perioada 16/29 noiembrie-20 noiembrie/3 decembrie. După un succes iniţial, armata română a fost copleşită numeric şi tehnic de armatele inamice, iar la 20 noiembrie/3 decembrie a început retragerea generală spre est.
În acest context, la data de 20 noiembrie/3 decembrie a murit maiorul Alexandru Mărgineanu. Eroul a fost înhumat în Cimitirul Bellu Militar, din Calea Șerban Vodă nr. 249, sector 4, Bucureşti.
Maiorul Alexandru Mărgineanu s-a născut în 1877, în municipiul Brașov. A frecventat cursurile Școlii militare de la Craiova, pe care a absolvit-o în anul 1900, cu gradul de sublocotenent.
A participat la cel de-al Doilea Război Balcanic (1913). Pentru faptele sale de arme a fost decorat cu „Medalia jubiliară 1906“, „Avântul Țării“, „Meritul Sanitar“ şi Ordinul „Coroana României“ în gradul de cavaler.
În Primul Război Mondial a fost inclus în Regimentul 23 Infanteie Ialomița cu care a luat parte la luptele din Dobrogea, apoi la luptele pentru apărarea Capitalei.
La începutul lunii octombrie 1944, Armata a IV-a română a rupt apărarea germană de pe Mureș, ajungând în zona Satu Mare. Ofensiva pentru eliberarea nord-vestului României a fost inclusă în operațiunea Debrețin, planificată și condusă de comandantul Armatei a IV-a române, generalul Gheorghe Avramescu.
Pentru eliberarea orașului Carei a fost concepută o manevră dublu învăluitoare. Atacul a început în noaptea de 24/25 octombrie 1944, când militarii Diviziei 9 Infanterie au pătruns în orașul Carei și au angajat lupte de stradă cu trupele germane și ungare.
În zorii zilei de 25 octombrie 1944, militarii români au reușit să pună capăt rezistenței inamicului, iar prin arborarea tricolorului românesc pe turnul Primăriei s-a consemnat, conform comunicatului oficial, „Eliberarea ultimei brazde de pământ românesc de sub ocupația maghiară”.
Printre militarii români care au căzut eroic la datorie în luptele pentru eliberarea orașului Carei a fost și subofițerul Badea Ioan.
Eroul a fost înhumat în Parcela de onoare a eroilor români amplasată în Cimitirul romano-catolic din municipiul Carei, județul Satu Mare. Parcela eroilor fost amenajată în anul 1945 şi are o suprafaţă de 625 mp, în cadrul ei fiind amplasate 12 morminte comune în care au fost înhumați 46 de militari români identificaţi. Mormintele sunt marcate cu însemne comemorative de forma unor plăci din beton rotunjite la patrea superioară, pe care este înscris numele și prenumele, gradul și regimentul, din care au făcut parte militarii.
Mormântul eroului Badea Ioan este marcat cu un însemn individual sub formă de cruce.
Evidența morților de război idențificați nominal și înhumați la Carei, poate fi accesată la secțiunea Lista morților de război din al Doilea Război Mondial.
General de brigadă (p.m.) Dănescu Ioan: Eroul de pe Frontul de Est
În perioada 24 septembrie-2 octombrie 1941, Brigada 8 Cavalerie condusă de colonelul Dănescu Ioan a participat la Bătălia de la nord de Marea de Azov.
În dimineața zilei de 1 octombrie 1941, artileria sovietică a bombardat postul de comandă al Brigăzii 8 Cavalerie, aflat în apropierea localității Veseloe (Ucraina). Comandantul brigăzii, rănit grav, a fost transportat la Spitalul de Campanie din localitatea Alexandrovka, unde a murit a doua zi.
Pentru destoinicia, bravura şi spiritul de sacrificiu cu care a condus operațiunea brigăzii sale, pe Frontul de Est, colonel Ioan Dănescu a fost distins post-mortem cu ordinul „Mihai Viteazul“ clasa a III-a şi a fost avansat la gradul de general de brigadă, prin Decretul Regal
nr. 2886 din 17 octombrie 1941.
Generalul Dănescu Ioan s-a născut la 16 februarie 1892, în localitatea Socetu, judeţul Teleorman. A absolvit Şcoala militară de ofiţeri de Cavalerie din Târgoviște în anul 1913, cu gradul de sublocotenent, fiind încadrat în funcția de comandant de pluton la Regimentul 2 Roșiori. Cu acest regiment a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic (1913) și la campaniile militare din Primul Război Mondial. Pentru faptele sale de vitejie a fost decorat cu ordinele „Steaua României“ şi „Coroana României“ în gradul de cavaler.
A frecventat cursurile Școlii Superioare de Război din București, pe care a absolvit-o în anul 1923, cu gradul de maior.
În cadrul activităților de cavalerie a îndeplinit diferite funcții de stat major și de comandament, fiind avansat la gradul de locotenent-colonel (1933) și la cel de colonel (1938).
Începând cu data de 14 iunie 1941 a primit comanda Brigăzii 8 Cavalerie, pe care a condus-o exemplar în luptă.
Căpitan Carp MANDACHI căzut la datorie în luptele de la Oradea
Lupte deosebit de grele au dus regimentele 2 și 3 Infanterie din Divizia „Tudor Vladimirescu” în zona satelor Păușa, Chișirid, Leșu și Nojorid.
În dimineața zilei de 29 septembrie 1944, în timpul unui atac la sud de Oradea, căpitanul Carp Mandachi a suferit răni incompatibile cu viața.
Căpitanul Carp Mandachi a fost înhumat în Parcela de onoare a eroilor români, parcela B, rândul 2, mormântul 9 din Cimitirul orădean „Rulikowski”.
Pentru faptele sale brave a fost avansat post-mortem la gradul de maior şi decorat cu ordinul „Steaua României”, clasa a V-a.
În anul 1928 a fost admis la Şcoala de Ofițeri în Rezervă, pe care a absolvit-o în anul 1932, cu gradul de sublocotenent.
La intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial a fost încadrat în funcţia de comandant de companie în Regimentul 4 Artilerie Roman, cu care a participat la luptele pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord.
În timpul luptelor de la Cotul Donului a fost luat prizonier.
A revenit în țară la 23 august 1944, în cadrul Regimentului 3 Infanterie.
Elev sergent major Constantin FODOR
În perioada 16-18 septembrie 1944, elevii Școalii Militare Ofițeri de Rezervă de la Bacău au dat lupte grele în zona Aradului, pe alinamentul localităților Carand-Prunișor-Sebiș, pentru respingerea atacurilor germano-hortyste.
La 18 septembrie 1944, în apropiere de comuna Prunișor, grupa elevului sergent major Constantin Fodor a rezistat eroic în fața inamicului, dând astfel posibilitatea subunității din care făcea parte să organizeze o nouă poziție de apărare. În timpul luptei, elevul sergent major Fodor a fost secerat de focul unei mitraliere dușmane.
Pentru curajul şi spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă pe câmpul de luptă, elevul sergent major Constantin Fodor a fost decorat, post-mortem, cu medalia „Virtutea Militară” clasa II-a .
Constantin Fodor s-a născut la 13 septembrie 1919 în municipiul Piatra Neamț, județul Neamț.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost elev în Școala Militară de Ofițeri de Rezervă Infanterie nr. 2 Bacău. În primăvara anului 1944, aceasta a fost dislocată în localitățile Ineu și Gurahonț, județul Arad.
În septembrie 1944, elevul sergent major Constantin Fodor se afla la comanda unei grupe de elevi anul II din Compania a 2-a cu care se distinge în luptele din Valea Crișului Alb.
Locotenent Gheorghe SĂVINESCU căzut la datorie pe frontul de la Odessa
În perioada 8 august – 16 octombrie 1941 Armata română a participat la operațiunile militare desfășurate pe teritoriul Ucrainei de astăzi, în regiunea Odessa. Lupte grele s-au desfăşurat pentru cucerirea localităţilor: Karpova, Vigoda, Mannheim, Kogarlik, Vakarjani, Dalnik şi Tatarca.
În noaptea de 19/20 septembrie 1941, la Dalnik, locotenentul Gheorghe Săvinescu, împreună cu elevul plutonier Vasile Catană au plecat într-o misiune de recunoaștere. Au fost prinși și executați de trupele sovietice. Cadavrele lor mutilate au fost găsite de camarazii.
Locotenentul Gheorghe Săvinescu a fost decorat post mortem cu Ordinul „Coroana României” cu spade în grad de cavaler.
În memoria sa, școala gimnazială din Crăcăoani poartă numele „Locotenent Gheorghe Săvinescu”, iar pe monumentul ridicat în 2003, în curtea cimitirului din Crăcăoani de Jos numele lui figurează la loc de cinste.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, locotenentul Gheorghe Săvinescu a primit comanda unui pluton din Regimentul 15 Infanterie.
Sublocotenent Rădulescu Grigore
La sfârșitul lunii noiembrie 1916 a început „Bătălia pentru București”, una dintre cele mai mari operațiuni militare de pe frontul românesc, din cadrul Primului Război Mondial, cu scopul de apărare a Capitalei.
Inițial, forțele române au respins inamicul, însă, ulterior fiind copleșite atât din punct de vedere numeric, cât și tehnic au fost nevoite să se retragă. Bucureștiul a fost ocupat de trupele Puterilor Centrale la 6 decembrie 1916, stil nou.
În timpul acestei confruntări, sublocotenentul Rădulescu Grigore a fost luat prizonier de către trupele bulgare și internat succesiv în lagărele bulgărești de la Haskovo, Kirdjali și Sliven, unde a îndurat privațiuni chinuitoare și servituți de tot felul. Din cauza tratamentului inuman suportat în timpul captivității se stinge în primăvara anului 1917.
Osemintele sublocotenentului Rădulescu Grigore au fost repatriate la 26.06.1925, la inițiativa Ministerului Apărării Naționale.
Sublocotenentul Rădulescu Grigore s-a născut în municipiul Pitești, județul Argeș. A urmat cursurile şcolii militare din București, pe care a absolvit-o în anul 1916, cu puțin înainte ca România să intre în Primul Război Mondial.
A fost repartizat la Regimentul 44 Infanteie cu care a participat la luptele de la Predeal și Predeluș, apoi la luptele pentru apărarea Capitalei.
Căpitanul Buşilă Dimitrie eroul de la Griviţa
Pentru faptele sale de curaj şi modul în care s-a comportat subunitatea sa în timpul bombardamentelor din primăvara anului 1877, asupra localităţilor Islaz, Corabia şi Bechet a fost decorat cu „Virtutea Militară” de aur.
Post mortem a fost decorat cu „Medalia Apărătorii Independenţei”, „Crucea Trecerii Dunării” şi „Medalia Comemorativă Rusă a Războiului din 1877-1878”.
În memoria sa, o stradă din oraşul Târgu Ogna poartă numele „Căpitan Dimitrie Buşilă”, iar pe monumentul inaugurat în 1910, în memoria eroilor din Războiul de Independenţă numele lui figurează la loc de cinste.
Căpitanul Buşilă Dimitrie s-a născut la 15 februarie 1836 în satul Poieneşti, judeţul Vaslui. A intrat în armată voluntar ca soldat, la 19 aprilie 1856, în cadrul Regimentului 1 Linie. A fost avansat caporal (14 august 1861), sergent (1 aprilie 1862), sergent major (1 august 1863), sergent ajutant (24 iulie 1864). La 30 august 1864 a fost primit în corpul ofițerilor, ca sublocontenent şi repartizat la Inspectoratul 3 Grăniceri. La 10 noiembrie 1868 este avansat la gradul de locotenent și numit la Compania de pompieri din Iaşi. La 20 ianuarie 1874 este înaintat căpitan şi a comandat succesiv companii din Regimentul 5 Dorobanţi, Regimentul 5 Dorobanţi şi Regimentul 14 Dorobanţi.
În anul 1877, la decretarea mobilizării, căpitanul Buşilă comanda Compania a 6-a Târgu Ocna a Batalionului 2 Bacău, din Regimentul 14 Dorobanţi. La 30 aprilie 1877 compania sa a ocupat poziţii defensive pe malul Dunării, între Corabia şi Bechet.
La 16 iulie 1877 Regimentul 14 Dorobanţi a trecut Dunărea şi s-a îndreptat spre Plevna.
Maior Ştefan Minculescu – căzut la datorie pentru întregirea neamului
La 15/28 noiembrie 1916, în contextul în care Armata germană a rupt apărarea de la Jiu, militarii români implicaţi în frontul de la Mateiaş-Dragoslavele au primit ordinul de retragere şi s-au deplasat spre Târgovişte. În condiţiile unui puternic atac de artilerie, foarte puţine trupe româneşti reuşesc să treacă prin Târgovişte, retrăgându-se pe aliniamentul Valea Lungă- Moreni-Ploieşti-Buzău-Iaşi.
În ziua de 20 noiembrie 1916, un pluton condus de maiorul Ştefan Minculescu a fost atacat de trupele germane la intrarea în comuna Valea Lungă, judeţul Dâmboviţa. În această ciocnire sângeroasă şi-a pierdut viaţa maiorul Minculescu.
Eroul a fost înhumat în curtea bisericii „Sfântul Nicolae”, din satul Valea Lungă Cricov.
Pentru a-i cinsti memoria, la iniţiativa preotului Policarp Popescu, lângă mormânt a fost ridicat un monument din piatră cu următoarea inscripţie: „Maiorul Ştefan Minculescu căzut vitejeşte pentru întregirea neamului în ziua de 20 noiembrie 1916”.
*
Maiorul Ştefan Minculescu, fiul lui Ştefan Minculescu şi al Elenei Bălăceanu, s-a născut la 27 decembrie 1877, în comuna Bucov, judeţul Prahova. A ales meseria armelor şi a urmat, în perioada 1896-1898, Şcoala Regimentului 32 Infanterie „Mircea”, pe care a finalizat-o cu gradul de sublocotenent. În anul 1903 a fost avansat la gradul de locotenent şi a fost încadrat la Regimentul 7 Infanterie „ Prahova”. În anul 1909 a fost avansat la gradul de căpitan.
În perioada 1911-1913 a urmat cursurile Şcolii Militare de Infanterie, după care, a fost încadrat la Regimentul 6 Infanterie „Mihai Viteazul”. În anul 1914 se mută la Regimentul 60 Infanterie, unde, în anul 1915 a fost avansat la gradul de maior.
Sublocotenentul Manoliu Pompiliu – eroul de la Flămânda
Manevra de la Flămânda (29 septembrie-5 octombrie 1916) a fost o operaţiune strategică desfășurată în timpul Primului Război Mondial. Inițiativa acțiunii a aparținut generalului Alexandru Averescu și a avut drept scop să oprească înaintarea spre sud a Puterilor Centrale.
Planul a constat în atacarea trupelor bulgaro-germane din spate, trecând Dunărea la Flămânda (azi sat Poiana, comuna Ciuperceni, judeţul Teleorman), în timp ce trupele româno-ruse trebuiau să atace la sud Cobadinul.
În seara zilei de 30 septembrie 1916, o furtună puternică a afectat podul de vase pe care forțele române îl foloseau pentru trecerea Dunării. În același timp două monitoare austriece au atacat malul românesc. În aceste condiții, ofensiva românească nu a reușit. La 3 octombrie 1916 1916, generalul Averescu a decis retragerea trupelor române la nord de Dunăre.
Sublocotenentul Manoliu Pompiliu a fost lovit de o schijă de obuz la mâna stângă. A fost trimis la ambulanţă de către comandantul său, locotenentul Cosăcescu, dar s-a pansat singur şi a revenit la comanda bateriei. A fost lovit mortal în timpul atacului monitoarelor austriece.
Eroul a fost înmormântat de camarazi, mai sus de Flămânda, în partea de vest a Ostrovului Lung, la kilometrul 470 de la Pichetul Dunării. După încetarea ostilităţilor, tatăl său, căpitanul Manoliu, având aprobarea Marelui Cartier General, l-a exhumat şi l-a reînhumat cu onoruri militare, la Bucureşti, în Cimitirul Bellu Militar.
*
Pompiliu Manoliu, fiul căpitanului Nicolae Manoliu, s-a născut la 18 iunie 1895, în municipiul Bucureşti. În anul 1913, deşi era încă elev al Liceului militar din Iaşi, a luat parte la Campania din Bulgaria, ca voluntar în Regimentul 13 Artilerie Constanţa.
După terminarea războiului, a revenit la Iaşi pentru finalizarea studiilor liceale. În anul 1914 a fost admis la Şcoala Militară de Artilerie şi Geniu din Bucureşti.
În iulie 1916 a fost înaintat la gradul de sublocotenent şi repartizat la Regimentul 10 Artilerie.
Sublocotenentul Ioan Frunzetti – mort la datorie în atacul de la Smârdan
În timpul Războiului de Independenţă, după capitularea Plevnei la 28 noiembrie/10 decembrie 1877, Armata română a primit misiunea de a contracara ofensiva detaşamentelor otomane care acţionau în partea de nord-vest a Bulgariei. Obiectivul era ocuparea Vidinului, care avea o importanţă strategică deosebită, acoperind una dintre liniile de comunicaţii principale de la nord la sud spre interiorul Peninsulei Balcanice.
Localităţile Smârdan, Nazâr-Mahala, Novoselcea, Inova şi Capitonovcea, aflate pe căile de accces spre cetatea Vidinului, au fost puternic fortificate de turci prin redute.
Comandantul armatelor române, generalul Mihail Cerchez, a decis atacul asupra Smârdanului, considerat punctul central în supunerea Vidinului. La atac au participat Regimentele 4 şi 6 Linie, 9 Dorobanţi şi Escadronul de Călăraşi Suceava.
În ziua de 12 ianuarie 1878, pe un ger năpraznic, după trei salve de artilerie, infanteriştii au înaintat prin zăpadă, ajungând la parapete, unde au luptat, corp la corp, cu otomanii.
Sublocotenentul Ioan Frunzetti comanda un pluton din Compania a 7-a, Regimentul 4 Linie. După ce comandantul companiei cade rănit, sublocotenentul Frunzetti preia comanda. Înaintarea era greoaie, trebuia cercetată fiecare casă. Seara compania ocupă satul Smârdan. Turcii continuau să tragă dintr-o casă de la marginea satului. Aici se afla telegraful, prin care făceau legătura cu Vidinul. Sublocotenentul Frunzetti orientează atacul în acea direcţie. „Înainte!” a strigat sublocotenentul, dar trei gloanţe inamice i-au pus capăt vieţii.
Pentru eroismul său a fost decorat cu Virtutea Militară de aur, Steaua României cls. a V-a, Crucea trecerii Dunării şi Apărătorii Independenţei.
Militarii români morţi la Smârdan au fost depuşi în două gropi comune: una împrejmită cu un gard de piatră, alta marcată cu o cruce de piatră. Pe una din gropile comune, în anul 1883, statul român a ridicat un monument. Acesta a fost distrus de bulgari în 1913. În 1905, aromânii din regiunea Vidin au dezvelit, în Cimitirul eroilor români de la Smârdan un monument în memoria Mariţei, fetiţa împuşcată de turci în timp ce le aducea apă militarilor români. Cimitirul şi monumentul au fost distruse, de bulgari, în timpul Primului Război Mondial.
În 1995, la iniţiativa Asociţiei Valahilor din Bulgaria, în memoria ostaşilor români căzuţi în Atacul de la Smârdan s-a dezvelit un monument comemorativ, amplasat la intrarea în Inovo.
*
Ioan, fiul lui Costache Frunzetti, s-a născut la 8 iunie 1852, în comuna Dragova, judeţul Neamţ. A intrat în armată voluntar la vârsta de 18 ani, satisfăcândând stagiul militar în cadrul Batalionului 1 Grăniceri. În 1871 a fost avansat caporal, iar în 1873 sergent, grad cu care a fost lăsat la vatră în 1875. S-a reangajat în Regimentul 4 Linie, cu garnizoana la Craiova. În vara anului 1876 a susţinut examenul şi a fost primit în corpul ofiţerilor, ca sublocontenent, primind comanda unui pluton. Cu această unitate a participat la Războiul pentru obţinerea Independenţei de stat a României. Sublocotenentul Ioan Frunzetti s-a remarcat cu prilejul acţiunilor întreprinse în zona oraşului Calafat, a luat parte la încercuirea Plevnei, apoi, la luptele pentru cucerirea fortificaţiilor de la Opanez şi cele din Valea Vidinului.
*
Lupta de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878) - parte a Războiului de Independenţă al României s-a defăşurat între trupele armatei române şi cele otomane, în satul Smârdan, sangeacul Vidin, vilaietul Dunării, Imperiul Otoman. Satul aparţine azi de localitatea Inovo, regiunea Vidin, Bulgaria.
General de brigadă Sion Alecu Ioan
În dimineaţa zilei de 19 noiembrie 1942, a început contraofensiva sovietică de la Stalingrad (azi Volgograd, Federaţia Rusă). După patru zile de lupte grele, trupele sovietice au reuşit să rupă frontul şi să realizeze cleştele care a încercuit grupul de armate germane şi aliatele acestora. Pentru a salva o parte din trupe, comandamentul român a decis ieşirea din încercuire, în direcţia sud-vest, către dispozitivul Diviziei 22 Blindate germane.
Atacată continuu de trupele sovietice, o parte din coloana condusă de generalul Ioan Alecu Sion a ajuns în satul Bolshaya Donscinskaia. La 24 noiembrie muniţia era pe terminate, iar ajutorul promis de aliaţii germani nu a venit. În panica creată, militarii au început să părăsească poziţia în dezordine. Generalul Sion le-a împărţit ostaşilor ultimele grenade şi cartuşe şi a încerat să îi încurajeze, mergând în linia întâi. În timp ce se îndrepta, prin ploaia de gloanţe, către dispozitivul german a fost ucis de schijele unui proiectil de artilerie.
Jurnalul de operaţii al Diviziei 15 Infanterie consemna: „Astfel, cade la datorie generalul Sion, care numai cu trei ofiţeri din statul major şi păzit de şoferul credincios rămâne ultimul pe poziţie, ca cel mai brav dintre bravi, soldat al ţării”.
Pentru remarcabila sa dăruire, devotamentul şi spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă, generalul Ioan Alecu Sion, a fost decorat, post mortem, cu ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III a şi înaintat la gradul de general de divizie.
*
Ioan Alecu Sion s-a născut la 28 septembrie 1890, în municipiul Piteşti, judeţul Argeş. A urmat studiile la Liceul Militar din Iaşi şi Şcoala de Ofiţeri de Artilerie şi Geniu din Bucureşti. În iulie 1911, sublocotenentul Sion a fost repartizat la Regimentul 12 Artilerie de la Bacău. În perioada 15 octombrie 1913-1 noiembrie 1914 a fost detaşat la Şcoala Superioară de Artilerie şi Geniu. A fost promovat la gradul de locotenent şi trimis la Regimentul 2 Artilerie din Bucureşti.
În Primul Război Mondial a luptat alături de acest regiment, comandând bateria a 2-a în luptele de la Porumbacu şi Perşani. Pentru faptele sale este decorat cu ordinul „Coroana României” cu spade şi panglică, în grad de cavaler.
La începutul anului 1917 este avansat la gradul de căpitan, iar în octombrie 1918 este mutat la Regimentul 12 Artilerie, primind comanda bateriei a 4-a. A fost repede remarcat pentru calităţile sale şi numit şef al Biroului organizare-mobilizare, al Diviziei 8 Infanterie. La 1 ianuarie 1921 este înaintat la gradul de maior.
În perioada noiembrie 1921- octombrie 1923 a absolvit Şcoala Superioară de Război. După efectuarea stagiilor la Regimentul 91 Infanterie Alba Iulia şi la Marele Stat Major, este numit, în 1925, şef al Biroului organizare-mobilizare la Corpul 2 Armată. În anul 1929 primeşte comanda Divizionului 1 Artilerie Călăreaţă şi este avansat locotenent-colonel. S-a întors în administraţie, în 1931, ca şef al Serviciului Secretariatului General al Ministerului de Război. În anul 1933 a fost mutat la Biroul Informaţii, iar în 1934 a devenit secretar al Consiliului Superior al Apărării Ţării. În 1935 este avansat colonel şi a primit comanda Regimentul 1 Artilerie Antiaeriană.
În perioada noiembrie 1937- octombrie 1939 a condus statul major al Inspectoratului General al Artileriei. După ce a comandat un an Brigada 2 Artilerie, a fost numit director al Direcţiei Materiale a Subsecretariatului de Stat al Aprovizionării.
La 10 mai 1941, odată cu avansarea în gradul de general de brigadă, este numit comandant al Diviziei 1 Blindate, alături de care se remarcă în luptele pentru eliberarea Basarabiei, dar şi în cele date în jurul Odessei.
Apreciind modul cum a condus divizia în operaţiunile dintre Prut şi Nistru, comandamentul german, i-a acordat generalului Sion „Crucea de Fier” clasa a II a.
În august 1942 primeşte comanda Diviziei 15 Infanterie, care avea să fie greu încercată în luptele de la Cotul Donului.
Maior Năstase Nicolae, căzut la datorie pe frontul de la Cireşoaia
Lupta de pe muntele Cireşoaia (zona Târgu Ocna, judeţul Bacău) s-a desfăşurat în cadrul celei de-a treia bătălii de la Oituz, la 12 august 1917, având ca rezultat blocarea înaintării trupelor germano-austro-ungare, care încercau să treacă Munţii Carpaţi, prin Pasul Oituz, spre Valea Trotuşului.
În această bătălie s-au confruntat trupe din Divizia a 2-a rusă şi forţe ale Armatei a 2-a Română (Regimentul 27 Infanterie, Regimentul 15 Infanterie şi batalionul Vânătorilor de Munte).
În după-amiaza zilei de 12 august trupele române au contraatacat pentru a recuceri Vârful Cireşoaia. Pe timpul desfăşurării acţiunii, maiorul Nicolae Năstase, cu formaţiunile subordonate, se deplasează spre linia întâi de luptă, pentru aprovizionarea cu muniţie.
În timpul unui violent atac de artileie, după explozia unui obuz, maiorul Năstase îşi pierde viaţa.
Rămăşiţele pământeşti ale eroului au fost centralizate în cripta nr. 2, culoarul E, din Mausoleul eroilor români din oraşul Mărăşeşti, judeţul Vrancea.
Urmează, în Austria, cursuri de perfecţionare pe linie de înzestrare şi asigurare de luptă a subunităţilor. După absolvirea acestor cursuri este încadrat la Regimentul 15 Infanterie „Războieni“ din Piatra Neamţ, în funcţia de şef al serviciului de înzestrare şi dotare cu armament, în timp de pace şi război.
În momentul intrării României în Primul Război Mondial, când unitatea din care făcea parte a trecut Carpaţii în Transilvania, maiorul Năstase asigură subunităţile cu armament şi muniţie în luptele din Valea Uzului, apoi în bătălia dusă pentru apărarea Capitalei, cât şi pe frontul de la Oituz.
Mausoleul de la Mărăşeşti a fost inaugurat la 18 septembrie 1938, în cadrul acestuia fiind centralizate osemintele a 5.073 de eroi români, din care sunt identificaţi peste 1900.
Sublocotenent Crăsnaru Tudor, căzut la datorie în Defileul Oltului
După Bătălia de la Sibiu (26-29 septembrie 1916), în care au fost angajate forţele Corpului 1 Armată român şi forţele Armatei 9 germane, trupele române au ocupat poziţii de o parte şi de alta a Văii Oltului. Slab echipate şi înarmate acestea au fost permanent hărţuite de către inamic care, deşi inferior numeric, avea de partea sa superioritatea artileriei, dar şi a moralului. Lupte sângeroase au avut loc pe munţii Pietrosu, Veveriţa, Rigolu, Gorganu şi Chițianetu.
În ziua de 23 octombrie 1916, în luptele de pe înălţimea Pietrosu, în timpul unui contraatac, sublocotenentul Crăsnaru Tudor a căzut lovit de un glonţ duşman în mijlocul soldaţilor săi, fiind înmormântat iniţial în cimitirul „Societăţii Carpatina“, din localitatea Brezoi (judeţul Vâlcea).
În anul 1922 osemintele eroului au fost depuse în osuarul de la baza monumentului eroilor, din oraşul Brezoi. Opera comemorativă este amplasată pe şoseaua Brezoi - Voineasa, într-un loc stâncos, lângă sediul vechii primării, osuarul de la baza sa adăpostind rămăşiţele pământeşti ale mai multor militari români, care şi-au adus suprema jertfă pentru întregirea Ţării.
În perioada 1930-1933, în spatele monumentului eroilor a fost amplasată o cruce de marmură, la cererea familiei sublocotenentului Crăsnaru, în memoria unicului lor fiu, mort la vârsta de 26 de ani, în luptele din 1916 din Defileul Oltului.
Tudor Crăsnaru s-a născut în anul 1890 în judeţul Gorj. A frecventat cursurile şcolii primare şi liceale la Craiova, apoi Facultatea de Drept, devenind avocat.
A luat parte la Campania din Bulgaria (1913) cu grad inferior, în Regimentul 19 Infanterie.
La intrarea României în Primul Război Mondial, sublocotenentul Crăsnaru a fost mobilizat în cadrul Regimentului 49 Infanterie.
Căpitanul Mihail Metaxa, căzut eroic la apărarea Văii Oltului
La data de 19 octombrie 1916 inamicul a bombardat poziţiile româneşti de pe Dealul Vladului, Valea Oltului, fără ca artileria română să poată riposta. Atacul a culminat prin lansarea a aproximativ 15 bombe de calibru mare, care au produs panică în rândurile Companiei a VIII-a. Cu mari eforturi, căpitanul Mihail Metaxa, comandantul Companiei a VIII-a, reuşeşte să îşi readucă ostaşii pe câmpul de luptă, dar cade străpuns de un glonte duşman.
Eroul a fost înhumat, iniţial, în curtea bisericii Sfântul Nicolae, din comuna Câineni, judeţul Vâlcea.
La 4 ianuarie 1923, rămăşiţele pământeşti ale eroului au fost reînhumate în Cimitirul militar Ghencea, din municipiul Bucureşti, în parcela D, mormântul nr. 78.
*
Căpitanul Mihail Metaxa, fiul lui Mihail şi al Chiricăi Metaxa s-a născut în anul 1889, în municipiul Buzău, judeţul Buzău. Urmează cursurile şcolii primare la Şcoala de băieţi nr. 2 şi Liceul „Al. Haşdeu” în localitatea natală. După absolvirea liceului se înscrie la Şcoala militară din Bucureşti, pe care a absolvit-o la 1 iulie 1911, cu gradul de sublocotenent, fiind repartizat la Regimentul 9 Vânători. Cu acest regiment a luat parte la Campania din 1913.
În anul 1916 este avansat locotenent şi primeşte comanda Companiei a VIII a din Regimentul 47 Infanterie Prahova, cu care participă la Războiul de Întregire Naţională.
Căpitan aviator Lucian TOMA– eroic în faţa morţii
În timpul luptelor pentru eliberarea teritoriului naţional, căpitan aviator Lucian Toma, comandant al Grupului 9 Vânătoare a participat la acţiunea desfăşurată pe axa Feleac-Cluj-Dej împotriva aviaţiei germane.
În ziua de 25 septembrie 1944, pilot la manşa unui avion Messerschmitt 109 G, căpitanul Toma Lucian s-a angajat într-o luptă aeriană cu o formaţiune de avioane germane. După ce a doborât un avion JU 88, a fost lovit în plin de inamic şi s-a prăbuşit pe dealul Bobâlna, în judeţul Cluj.
Pentru curajul, devotamentul şi spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă a fost decorat, post mortem, cu ordinul „Virtutea Aeronautică” clasa I cu spade.
A urmat studiile primare, gimnaziale şi Liceul „Petru Rareş” în localitatea natală, iar, ulterior, s-a înscris la Şcoala militară de ofiţeri activi de aviaţie.
După terminarea studiilor militare, în anul 1935 este repartizat sublocotenent la Flotila I Vânătoare. Dovedind calităţi deosebite, a devenit pilot de categoria I şi a fost avansat la excepional la gradul de locotenent (1938), iar apoi de căpitan (1942).
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial căpitanul Lucian Toma, aviator în Grupurile 5, 7 şi 9 Vânătoare, a îndeplinit cu succes misiuni de luptă pentru apărarea spaţiului aerian al României şi pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Transilvaniei.
Sublocotenent Mihai Oprea căzut la datorie în Munţii Tatra
Cucerirea Cotei 695, din Munţii Tatra, a fost încredinţată companiei comandate de sublocotenentul Oprea Mihai. La 16 februarie 1945, militarii români reuşesc să pătrundă în spatele inamicului şi să deschidă căile de înaintare ale Regimentului 2 Infanterie. În cursul contraatacului desfăşurat de trupele germane, tânărul sublocotenent Oprea este împuşcat.
Ultima sa însemnare din jurnal este pătată de sânge: „...nu mai pot scrie, căci nu se vede, deşi băeţii suflă mereu în foc. În jurul meu răpăie mitral...”
Eroul a fost înhumat în localitatea slovacă Mýto pod Ďumbierom, regiunea Banská Bystrica, Republica Slovacă.
Prin grija familiei, rămăşiţele sale pământeşti au fost repatriate şi reînhumate în satul natal Bălţăteşti, judeţul Neamţ.
Numele sublocotenentului Mihai Oprea este inscripţionat pe cele două monumente din comuna Bălţăteşti, dedicate eroilor locali căzuţi la datorie pentru apărarea patriei.
Urmează cursurile liceului „Roman Vodă” din oraşul Roman, apoi se înscrie la Şcoala militară de Infanterie, concomitent cu Facultatea de Drept din Bucureşti.
După absolvirea şcolii militare pleacă direct pe front, fiind repartizat la Grupul Special Motomecanizat din Câmpina, în funcţia de comandant de pluton cercetare moto.
În perioada martie – mai 1944 urmează cursuri de specializare de ofiţeri moto în Germania.
Începând cu 24 august 1944 participă, în cadrul grupului motomecanizat, la acţiunile de luptă pentru eliberarea părţii de nord a Ardealului, pe direcţia Ocna Mureş-Iernut-Luduş.
După respingerea trupelor germane şi ungare dincolo de teritoriul României, sublocotenentul Mihai Oprea este repartizat comandant de companie la Regimentul 4 Infanterie, ulterior la Regimentul 2 Infanterie, cu care va participa la luptele de pe teritoriul Ungariei şi Cehoslovaciei.
Soldat Ion Avram – dispărut în bătălia Odessei
În luptele pentru cucerirea Odessei, desfăşurată în perioada 8 august-16 octombrie 1941, au fost daţi dispăruţi peste 11.000 militari români.
Printre aceştia s-a numărat şi soldatul Avram Ion, dispărut în luptele de la Dalnic. Acesta s-a născut în anul 1906, fiind originar dintr-un sat din judeţul Vaslui.
Odată cu intrarea României în război, a răspuns chemării Ţării, gata să îndeplinească ordinele superiorilor săi.
Dispariţia militarului, comunicată familiei printr-o adresă oficială, a dat naştere la multe incertitudini. Oare fiul cel mic mai trăieşte sau nu? La acel moment nu au avut un răspuns la această întrebare.
În prezent, se cunoaşte că soldatul Avram Ion, a decedat în anul 1943, în lagărul NKVD din localitatea Rada, regiunea Tambov, Federaţia Rusă.
Un monument comemorativ, amplasat localitatea Rada, omagiază militarii români, care au decedat în prizonierat, în lagărul nr. 188.
Sergent Marin Georgescu – mort la datorie în asaltul asupra redutei Griviţa
În noaptea de 25 august/6 septembrie spre 26 august/7 septembrie 1877, bateria a 2-a ajunge în zona de concentrare, ocupă poziţiile de tragere, iar în zorii zilei, începe asaltul asupra redutei Griviţa. Timp de patru zile, tunul sergentului Marin Georgescu, a lovit fortificaţiile.
În cea de-a cincea zi, 30 august/11 septembrie 1877 a străbătut câmpul de luptă cutremurat de explozii până la „Bateria de la Movilă” pentru a sprijini atacul Diviziei a 4-a infanterie română. Ostaşii au pornit cu îndrăzneală, parcă nici nu le păsa că gloanţele şi bucăţile de schije zburau, lovind şi ucigând sute de români. Sergentul Georgescu l-a văzut căzând pe comandantul său, sublocotenentul Elefterescu şi pe mulţi alţii, dar a rămas la postul său dirijând atent focul tunului.
Până la lăsarea întunericului, trupele române reuşesc să obţină victoria. Turcii se retrag spre Griviţa II, lăsând în mâinile armatei române echipamentele militare, răniţii şi proviziile alimentare. Griviţa I a fost cucerită cu pierderi mari pentru armata română, numărul morţilor şi răniţilor ridicându-se la peste 2.500 de militari.
În memoria vitejilor români căzuţi la Griviţa, în anul 1902, cu ocazia aniversării a 25 de ani de la războiul ruso-turc a fost inaugurat un mausoleu. Acesta este compus dintr-o incintă bisericească şi un osuar în subsol. În osuar sunt păstrate osemintele eroilor români care au murit în bătăliile de la Griviţa.
*
Georgescu Marin s-a născut în 1858 în municipiul Bucureşti. La şapte ani a rămas orfan, fiind crescut de o mătuşă. A urmat cursurile şcolii primare şi două clase de seminar. Din cauza situaţiei materiale modeste, nu a continuat studiile iar la 16 ani se înrolează voluntar în Regimentul 2 Artilerie din Bucureşti.
Reuşeşte să se adapteze destul de repede cu problemele de artilerie, deprinde calculele de tragere şi învaţă atribuţiile servanţilor. În câteva luni avansează caporal.
În primăvara anului 1877 este avansat sergent şi mutat la bateria a 2-a, comandant de tun. Cu bateria a 2-a a luat parte la duelurile de artilerie dintre Calafat şi Vidin, apoi a primit ordinul de marş spre Plevna.
Colonelul Andrei Nasta - căzut la datorie pe frontul de la Odessa
La 31 august 1941, pe frontul Odessei, la Vakarjani (azi comuna Kurgan, raion Beliaevski, regiunea Odessa, Ucraina), când situaţia Diviziei 21 Infanterie a devenit critică, colonelul Andrei Nasta împreună cu căpitanul Chiriţescu Gheorghe au fost trimişi în linia întâi pentru a organiza reluarea atacului spre Odessa.
După amplasarea Batalionului 21 asalt pe flancul stâng, cei doi ofiţeri se deplasează spre flancul drept, unde Regimentul 17 Infanterie începuse să se retragă, sub presiunea inamicului. Colonelul Nasta, secondat de căpitanul Chiriţescu a preluat comanda trupei pentru a o readuce la obiectiv. Cei doi ofiţeri sunt ucişi de gloanţele inamice.
Corpul eroului a fost adus în ţară şi înmormântat cu onorurile cuvenite în cavoul familiei din Cimitirul Strehareţi, din municipiul Slatina, judeţul Olt.
Pentru curajul, devotamentul şi spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă a fost decorat, post mortem, cu ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III a şi înaintat la gradul de general de brigadă.
În prezent, la Kurgan sunt înhumaţi peste 1.000 de militari români, cel puţin 600 fiind identificaţi nominal.
*
Andrei Nasta s-a născut la 20 septembrie 1892, în municipiul Craiova, judeţul Dolj. A urmat studiile primare, gimnaziale şi Liceul Carol I în localitatea natală, apoi Şcoala Militară de Artilerie, Geniu şi Marină şi Şcoala Superioară de Război din Bucureşti.
A urcat treptele carierei militare fiind sublocotenent (1912), locotenent (1915), căpitan (1917), maior (1920), locotenent colonel (1930), colonel (1936), general de brigadă, post- mortem (1941).
A participat la cel de-al Doilea Război Balcanic (1913) cu Regimentul 13 Artilerie.
În Primul Primul Război Mondial s-a remarcat în funcţia de comandant de baterie al Regimentul 26/I Obuziere Slatina, în luptele de la Muntele Pietrosu, Călimăneşti şi Câmpia Română (1916) şi cele de la Nămoloasa şi Mărăşeşti (1917).
În perioada interbelică a fost profesor la Şcoala de artilerie din Timişoara, ataşat militar la Praga, comandant al Regimentului 21 Artilerie Slatina şi a ocupat diferite funcţii în cadrul Marelui Stat Major.
La intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial a fost încadrat în funcţia de comandant secund al Diviziei 21 Infanterie condusă de generalul Nicolae Dăscălescu.
Colonelul Nasta a luat parte la toate luptele purtate de Divizia 21 Infanterie la forţarea trecerii Prutului, Ţiganca, Stoeneşti, Cania, Tătărăşti, apoi la acţiunile spre Nistru şi Odessa, la Ciubruci şi Bielaevka.
*
Bătălia de la Odessa s-a desfăşurat în perioada 8 august – 16 octombrie 1941 fiind o operaţiune militară de amploare, concepută şi condusă de comandamentul român în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Armata a 4-a română a încercat să cucerească localitatea rapid, dar apărarea sovietică a fost bine organizată, pe trei aliniamente fortificate, dispuse eşalonat în faţa oraşului, folosind localităţile din zonă ca puncte de sprijin. Din cauza rezistenţei forţelor sovietice, Armata română a intrat în Odessa după trei luni. Cele mai grele lupte s-au desfăşurat pentru cucerirea localităţilor: Karpova, Vigoda, Mannheim, Kogarlik, Vakarjani, Dalnik şi Tatarca. Cucerirea Odessei s-a datorat şi faptului că sovieticii au evacuat, în Crimeea o parte a populaţiei civile şi ultimii apărători ai oraşului.
Considerată cel mai mare succes militar românesc, victoria de la Odessa a fost scump plătită, înregistrându-se aproximativ 18.000 de militari morţi, 63.345 răniţi, 11.471 dispăruţi.
Colonelul Alexandru Pastia - eroul de la Cota 211
Pe frontul de la Cotul Donului, colonelul Alexandru Pastia a fost numit în funcţia de locţiitor al Diviziei 1 Blindate.
La 21 noiembrie 1942, în momentul în care a început înaintarea spre direcţia cotei 211 Dontschinskaia, grupul condus de colonelul Pastia a fost atacat. Comandantul a fost rănit mortal de schijele unui proiectil de brand.
Eroul a fost înhumat, iniţial, în oraşul Rostov, Federaţia Rusă, apoi a fost adus în ţară şi reînhumat, la 26 decembrie 1942, în Cimitirul eroilor Ghencea, municipiul Bucureşti.
Pentru curajul, devotamentul şi spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă colonelul Alexandru Pastia, a fost decorat, post mortem, cu ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III a şi înaintat la gradul de general de brigadă.
*
Alexandru Pastia s-a născut la 25 ianuarie 1893, în oraşul Fălticeni, judeţul Baia (azi Suceava). După absolvirea gimnaziului „Alecu Donici” din localitatea natală a ales cariera militară şi s-a înscris la Şcoala militară de ofiţeri de infanterie din Bucureşti. În 1912, elevul Pastia a fost trimis să studieze în Germania. La întoarcere este încadrat la Regimentul 16 Infanterie, alături de care participă la cel de al Doilea Război Balcanic (1913).
În Primul Război Mondial a luptat în cadrul Regimentului 14 Infanterie. A fost luat prizonier în luptele de pe Argeş. Întors din captivitate, i s-a încredinţat comanda Companiei 2 mitraliere cu care participă la Campania din anul 1919, în Maramureş şi în Ungaria, dovedind „curaj, pricepere şi sânge rece”. Pentru faptele sale este decorat cu ordinul „Coroana României” cu spade şi panglică, în grad de cavaler şi „Steaua României” clasa a V-a cu spade şi panglică.
În anul 1925 a absolvit Şcoala Superioară de Război şi a fost încadrat ca maior la Marele Stat Major. Avansat locotenent – colonel, a fost numit ataşat militar la Belgrad, apoi în fosta Republică Iugoslavia. A fost profesor la Şcoala Superioară de Război şi comandant al Şcolii de ofiţeri activi de infanterie. A deţinut şi funcţia de şef al Casei Militare Regale.
La declanşarea celui de al Doilea Război Mondial, la cerere, a plecat pe Frontul de Est.
*
Bătălia de la Stalingrad (19 noiembrie 1942 – 2 februarie 1943) a fost o operaţiune militară de anvergură şi un punct de cotitură în desfăşurarea celui de-al Doilea Război Mondial.
Armata română a participat alături de armata germană la luptele de la Cotul Donului şi la cele din Stepa Kalmîcă. Poziţiile deţinute de trupele române erau vulnerabile, având o slabă posibilitate de acoperire, o înzestrare tehnică sumară şi aproape fără rezerve.
Rezultatele ofensivei sovietice, soldată cu încercuirea de la Stalingrad, au fost dezastruoase pentru armata română, pierderile fiind de 181.441 (morţi, răniţi dispăruţi şi prizonieri).
Bătălia de la Rahova
Maiorul Constantin Ene: Daţi de tot, puilor!
Bătălia de la Rahova (Bulgaria), desfăşurată în perioada 7/19 - 9/21 noiembrie 1877, a fost una dintre principalele bătălii ale Războiului pentru Independenţa României (1877-1878).
Localitatea Rahova, situată la nord-vest de Plevna, constituia un important nod de comunicaţii, de unde plecau drumurile către Vidin şi Sofia. Cucerirea Rahovei era necesară pentru a anihila orice posibilitate de sprijin logistic a armatei turceşti în zona Plevna, însă, ocuparea acesteia a fost extrem de dificilă, din cauza poziţiei sale, cât şi lucrărilor de fortificaţie executate de trupele otomane.
În luptele pentru înfrângerea puternicei concentrări de forţe otomane de la Rahova, au fost implicate armatele româno-ruse.
În dimineaţa zilei de 7/19 noiembrie 1877, detaşamentul comandat de colonelul Gheorghe Slăniceanu a declanşat atacul, în prima linie acţionând Batalionul 1 din Regimentul 4 Dorobanţi şi Compania 4 din Regimentul 5 Dorobanţi, conduse de maiorul Dimitrie Giurescu. În linia a doua, au fost incluse Regimentul 10 Dorobanţi şi Batalionul 1 din Regimentul 15 Dorobanţi, conduse de maiorul Constantin Ene.
Batalionul 1 Muscel deschide atacul asupra redutei. În timpul confruntării, comandatul acestuia, maiorul Dimitrie Giurescu, îşi pierde viaţa. Maiorul Ene a trecut în faţa soldaţilor strigând: „Daţi de tot, puilor! Daţi de tot!” şi companiile l-au urmat. Cu baioneta şi cu patul puştii, dorobanţii au pătruns în şanţurile care apărau reduta, au înconjurat-o şi s-au apropiat de parapet. Deşi slăbiţi, turcii îşi menţineau ferm poziţia. „Daţi de tot, fraţilor!” a strigat maiorul Ene, dar trupul său străpuns de gloanţe s-a prăbuşit în braţele unui sergent. Nu a apucat să vadă victoria trupelor române dar, ca orice militar, ştia că „orice victorie are un preţ care se plăteşte cu sânge şi cu viată, cu nimic altceva”.
Maiorul Constantin Ene a fost înhumat, iniţial, în satul Ghighen, comuna Guleanţi, regiunea Plevna, apoi, la 17 noiembrie 1877, potrivit ultimei sale dorinţe, rămăşiţele sale pământeşti au fost exhumate şi reînhumate, cu onoruri militare, în Cimitirul Central din municipiul Bacău.
În 1977, la comemorarea a 100 de ani de la moartea maiorului Constantin Ene, în Parcul Trandafirilor din municipiul Bacău a fost amplasat un bust al eroului.
*
Constantin Ene s-a născut la 20 decembrie 1837, în municipiul Bacău. A frecventat cursurile şcolii primare din localitatea natală, apoi s-a înscris la Şcoala de cadeţi de pe lângă Regimentul de Muschetari de la Iaşi. În 1857, şcoala de cadeţi a fost desfiinţată, luând fiinţă prima şcoală militară românească, pe care a absolvit-o în 1858, cu gradul de sublocotenent.
În cei 19 ani în care a activat în armată, a deţinut funcţiile de comandant de pluton la regimentele 3, 5 şi 6 Infanterie, la Batalionul 1 Vânători, precum şi pe cele de instructor şi casier la şcolile militare din Iaşi şi din Bucureşti. În 1873 a organizat batalionul din Bucureşti, care s-a transformat în Regimentul 6 Dorobanţi, unitate în cadrul căreia a comandat iniţial un batalion, fiind numit ulterior comandantul acestuia.
Sublocotenent Ion Elefterescu – prima jertfă a ofiţerilor artilerişti la Plevna
Bătălia de la Plevna (Bulgaria), desfăşurată în perioada 30 august/11 septembrie - 28 noiembrie/10 decembrie 1877, a fost o confruntare decisivă între armatele româno-ruse şi cele turceşti, în cadrul Războiului de Independenţă (1877-1878).
Cetatea Plevna reprezenta o poziţie strategică deosebită, aici intersectându-se căile de comunicaţie ce făceau legătura între Nicopole-Rusciuk-Sofia-Târnovo-Filipopol, fiind apărată de un complex de fortificaţii format din mai multe redute.
Reduta Griviţa a reprezentat o poziţie importantă în apărarea otomană. Bătălia pentru cucerirea Griviţei a făcut parte din prelungitul asediu al Plevnei, fiind considerată una dintre cele mai importante şi sângeroase bătălii ale conflictului.
Planul de atac al Plevnei prevedea un bombardament susţinut, pe durata a mai multor zile, începând cu data de 26 august/7 septembrie 1877.
În zorii zilei de 30 august/11 septembrie, odată cu atacul artileriei româno-ruse, au pornit la atac şi coloanele infanteriei române. Divizia a 3-a română a atacat reduta Griviţa 2, în timp ce Divizia a 4-a română, sprijinită de focurile „Bateriei de la Movilă”, a atacat reduta Griviţa 1.
Secţia sublocotenentului Elefterescu făcea parte din „Bateria de la Movilă”, renumită pentru curajul cu care acţionau tunarii ei şi prin pierderile pe care le provocau turcilor.
Mica subunitate a intrat în acţiune, tânărul comandant dovedindu-şi priceperea dobândită în anii de şcoală. Fostul său coleg de la liceul din Botoşani, dr. Sabin, a relatat în memoriile sale, Amintiri din Războiul de Independenţă, despre sfârşitul eroic al sublocotenentului Ion Elefterescu: „Ochea singur. După ce încărca tunul, se urca pe parapet şi dădea ordin să tragă, el observând să vadă dacă a ochit bine şi dacă obuzul a lovit acolo unde ţintise el. Făcea mare haz când vedea că a lovit unde dorea. (...) În ziua aceea după ce încărcase tunul şi ochise, s-a suit pe parapet şi a comandat: „Foc! Bravo, foarte bine! Au tras şi ei! şi apoi a sărit în baterie”. După obuzul tras de turci nu s-a mai ridicat. Un glonţ duşman îl lovise drept în inimă.
A fost prima jertfă din corpul ofiţerilor de artilerie. Sacrificiul acestuia nu a fost în zadar, trupele române reuşind cucerirea şi menţinerea redutei Griviţa 1.
La iniţiativa regelui Carol I, la Griviţa a fost construit un mausoleu, în memoria vitejilor români care şi-au pierdut viaţa în aceste locuri, inaugurat în anul 1902, cu ocazia aniversării a 25 de ani de la Războiul ruso-turc.
*
Ion Elefterescu s-a născut în 1857, în municipiul Botoşani, într-o familie cu mijloace materiale modeste. A urmat cursurile şcolii primare şi Liceul „A.T. Laurian”, din localitatea natală, apoi s-a orientat spre cariera armelor.
Elev sărac, cu dragoste de carte, a absolvit al treilea dintre cei 26 de elevi ai Şcolii Militare de Ofiţeri din Bucureşti.
La intrarea României în războiul pentru obţinerea independenţei de stat, sublocotenentul Elefterescu a primit comanda Bateriei a 2-a, din Regimentul 2 Artilerie din Bucureşti.
Locotenentul Ştefănescu Nicolae Sever – gânduri din linia I
Victoriile înregistrate de unităţile Armatei Roşii sovietice pe frontul de la Stalingrad au determinat replierea trupelor germane şi române din Caucaz pe aliniamente defensive în zona Kuban, unde au rezistat timp de aproape opt luni, într-un cap de pod cu o dezvoltare frontală de circa 200 km şi o adâncime de 180 km.
În derularea acestor acţiuni militare au fost implicate şi şapte divizii române (6, 9 cavalerie, 2, 3, 4 munte, 10 şi 19 infanterie). Cele mai grele lupte s-ai dus pe poziţia fortificată dintre Novorosiisk, Abinskaia, Krimskaia, Temrjuk. Trupele sovietice au acordat o atenţie deosebită cuceririi portului Novorosiisk, punct strategic, de unde se puteau intercepta căile de comunicaţie spre peninsulele Taman şi Crimeea. La sfârşitul lunii mai 1943 sovieticii au încercat să străpungă dispozitivul de luptă germano-român pe direcţia Krimskaia-Moldovanskoe, în cea de-a patra ofensivă, declanşată la 29 mai, cea mai puternică de la începutul luptelor din Kuban, reuşind să menţină breşa realizată în liniile de apărare germano-române.
În acest context, în luptele din sectorul Misschako, a căzut la datorie în data de 24 iulie 1943, eroul locotenent Ştefănescu Nicolae Sever, din Regimentul 5 Călăraşi.
Trista veste a fost comunicată soţiei ofiţerului român de unul dintre camarazii săi, maiorul Stanciu, care într-o emoţionantă scrisoare a adus un elogiu personalităţii, vitejiei şi spiritului de sacrificiu dovedite de acesta pe câmpul de luptă, arătând că a murit: „ca un erou brav, lovit în peptul drept de un snop de gloanţe. A dat un contraatac asupra unor cazemate ocupate de inamic în sectorul Escadronului 1, pe care-l comanda. A fost îngropat în cimitirul Diviziei 6 Cavalerie, în comuna Glebovka, la 20 km de Novorosiisk şi 45 km de Anapa“.
Faptele de arme ale locotenentului Ştefănescu au fost apreciate cu cinstea cuvenită bravilor eroi, fiind decorat post-mortem cu Ordinul Mihai Viteazul.
Demn de remarcat este faptul că, deşi îndatoririle sale de comandant de escadron, aflat în linia I a frontului, erau multiple, locotenentul Ştefănescu Nicolae Sever a găsit răgazul de a ţine, în perioada 19.03.-20.07.1943, un Jurnal, care este astăzi martorul gândurilor, trăirilor, sentimentelor pe care le-a încercat de-a lungul acelor zile de foc, în care intensitatea luptelor a pus la grea încercare forţa fizică şi cea mentală a combatanţilor.
Mărturiile locotenentului Ştefănescu nu se limitează doar la relatări cu privire la propria persoană, ci oferă o imagine veridică a dăruirii şi curajului de care au dat dovadă comandanţii dar şi subordonaţii săi. Deşi marcaţi de dorul şi grija faţă de cei dragi de acasă, toţi au dovedit tărie de caracter, concentrare, spirit de solidaritate şi altruism pentru îndeplinirea misiunilor primite, fără să dea înapoi în faţa pericolului de moarte la care erau expuşi în permanenţă: „am pornit în inspecţie – problema solidităţii adăposturilor şi a poziţiei nu-mi dă răgaz de somn – mă voi odihni când voi şti că oamenii sunt în afară de pericol. Natural că nu mă pot opune destinului (în cazul în care ar cădea o bombă de 1000kg, materialele ce le am la îndemână sunt insuficiente). Nu sunt deloc pesimist, însă iau toate măsurile necesare.“
Grija faţă de subordonaţi nu l-a părăsit nici în noua poziţie de luptă din sectorul Misschako, caracterizată ca fiind cea mai periculoasă, la 30 m în faţă cu inamicul, în care tirurile de cartuşe şi proiectile nu conteneau. „După o noapte nedormită, am plecat să-mi văd toţi oamenii. I-am văzut abia în 6 ore. Acum se poate vedea cât de grea este poziţia, care nu are mai mult de 300m lungime. Deşi sunt expus la fiecare pas unui glonţ sau brandt, totuşi o fac pentru a-mi încuraja oamenii, care de altfel au fost foarte mulţumiţi că eu, comandantul lor nu stau înapoi, unde ar trebui, ci mă duc să-i văd şi să le dau curaj. Aşa i-am câştigat pe ei, care mă iubesc mult, am dat mâna cu fiecare şi i-am spus o vorbă bună. Dumnezeu să ne ajute pe toţi. Toată noaptea au bătut brandurile, artileria, mitralierele şi armele.“
Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor, ca organism de specialitate al administraţiei publice centrale transpune cu consecvenţă în practică principiul educaţiei patriotice, precum şi cultivarea în rândul cetăţenilor a memoriei înaintaşilor şi a valorilor societăţii democratice, iar publicarea pe platformele de socializare on-line a acestui material, dedicat eroului locotenent Ştefănescu Nicolae Sever se înscriu pe această linie de acţiune a Oficiului.
Curajul dovedit pe câmpul de luptă, calităţile sale de bun organizator, dar şi nobleţea sufletească, probate în împrejurări excepţionale, îl recomandă pe locotenentul Ştefănescu Nicolae Sever drept un exemplu demn de urmat de cei din generaţiile prezente.
Căpitanul Ionescu Traian - căzut la datorie pe frontul de la Dragoslavele
Bătălia din zona Bran-Câmpulung a făcut parte din operaţiunea de apărare a trecătorilor din Munţii Carpaţi, cea de-a treia operaţie de nivel strategic desfăşurată de Armata României în Campania anului 1916, în perioada septembrie – octombrie 1916.
Căutând „drumul cel mai scurt” spre Bucureşti, trupele germane au atacat trecătorile Bran, Predeal, Buzău.
În trecătoarea Branului a fost trimis Corpul Morgen, constituit din Divizia 76 Infanterie germană şi Brigada 8 Alpină austro-ungară. Atacarea şi cucerirea Branului oferea comandantului german două posibilităţi de a ocupa Bucureştiul: fie să intre în Capitală prin Rucăr- Dragoslavele- Stoeneşti spre Târgovişte fie prin Câmpulung - Piteşti.
Forţele române erau reprezentate de Divizia 22 condusă de generalul Aristide Razu. Misiunea comandantul român era foarte importantă, regiunea fiind vulnerabilă din cauza vecinătăţii cu capitala.
Generalul Kurt von Morgen începe înaintarea la 10 octombrie 1916. După ocuparea Branului şi a Moieciului va ataca poziţiile române la Giuvala- Fundăţica. Brigada 8 Alpină atacă şi din faţă şi din flanc în zona Rucăr. Generalul Razu a ordonat retragerea către Pravăţ.
Încurajată de succesul de la Rucăr, puternica artilerie germană bombardează la 15 şi 16 octombrie poziţiile româneşti de la Dragoslavele, sfărâmând tranşeele şi omorându-i pe militarii români. Pe când se afla la comanda bateriei sale, explozia unui obuz duşman l-a ucis pe căpitanul Traian Ionescu.
Militarii români, germani şi austrieci căzuţi în luptele din regiunea bazinelor văilor Dâmboviţa şi Argeş au fost înhumaţi în Cimitirul de onoare „Gura Pravăţului” din comuna Dragoslavele, judeţul Argeş.
*
Căpitanul Traian Ionescu s-a născut la 18 iunie 1892 în municipiul Focşani, judeţul Vrancea (fost Putna). Urmează cursurile şcolii primare din localitatea natală şi studiile liceale la Liceul „Cantemir” din Bârlad şi Liceul „Unirea” din Focşani. După absolvirea liceului devine funcţionar la Prefectura Putna.
La intrarea României în Războiul de Întregire Naţională s-a prezentat, din proprie iniţiativă, la Regimentul nr. 11 Artilerie, pentru a merge pe front, fiind înrolat ofiţer a fost repartizat să lupte pe frontul din Transilvania apoi la operaţiunea de apărare a trecătorilor Carpaţilor.
Maior Mihai Polcovnicu - căzut la datorie la Măgura Caşinului
În cadrul bătăliei de la Mărăşti, în ziua de 28 iulie 1917, Divizia 8 Infanterie română a luat cu asalt poziţiile inamice, atacând Cornul Măgurii şi Măgura Caşinului (cota 1167) situată în comuna Caşin, judeţul Bacău. Artileria a bombardat poziţiile duşmanului, în zorii zilei, apoi infanteria a pornit la atac din trei direcţii. Toată Măgura a fost transformată într-un sistem de întăriri, prevăzut cu tunuri, mitraliere, tranşee şi adăposturi blindate. Trupele române au reuşit să ocupe Cornul Măgurii, fără să cedeze nicio parte din terenul cucerit, în ciuda faptului că forţele austriece au ieşit din poziţiile lor şi au înteţit atacurile.
A doua zi, Brigada a 16-a română a continuat să hărţuiască duşmanul. Înaintarea se făcea cu greutate, din cauza terenului impracticabil. Spre seară şi în cursul nopţii, inamicul a atacat poziţiile noastre. În timpul confruntărilor a murit maiorul Mihai Polcovnicu, fiind lovit de gloanţele inamicului.
Eroul a fost înhumat, alături de alţi viteji, în cimitirul eroilor din comuna Mănăstirea Caşin. În anul 1928, rămăşiţele pământeşti ale eroului au fost exhumate, la cererea familiei, şi aduse în satul natal Mânjeşti, din judeţul Vaslui.
În Cimitirul eroilor din comuna Mănăstirea Caşin sunt înhumaţi, în morminte individuale, 137 eroi români şi germani, iar în osuar sunt depuse osemintele unui număr neprecizat de eroi români, care au făcut parte din Regimentele 25, 37, 13, 2, 15, 14, 21, 29, 65 Infanterie şi 8 Vânători de Munte.
*
Mihai Polcovnicu, fiul lui Gheorghe şi al Mariei, s-a născut la 2 ianuarie 1881 în satul Mânjeşti, comuna Muntenii de Sus, judeţul Vaslui. A frecventat cursurile şcolii primare din satul natal, apoi pe cele ale gimnaziului real din Vaslui, urmate de cele ale liceului militar din Iaşi. În 1902, a absolvit Şcoala militară activă de infanterie şi cavalerie din Bucureşti.
A luat parte la campania din Bulgaria, din anul 1913, cu partea activă, iar odată cu mobilizarea generală, pentru Marele Război, a primit comanda Batalionului III din Regimentul nr. 37 Infanterie Botoşani.
Repatrierea osemintelor eroului locotenent Sevastian Iriminoiu
În perioada 15-20 octombrie 1927, Ministerul Apărării Naţionale a repatriat osemintele a şase morţi de război români din Primul Război Mondial, exhumate din cimitirele lagărelor din Haskovo şi Târnovo (în prezent oraşe în Bulgaria).
Bulgarii au acordat onoruri militare la Ruse, în momentul în care sicriele eroilor români au fost transportate peste Dunăre.
Unul dintre eroii români repatriaţi a fost slt. Sevastian Iriminoiu din cadrul Regimentului 25 Infanterie, la cererea familiei. Acesta a fost rănit în lupta de la Cocargea (în prezent satul Pietreni din comuna Deleni, judeţul Constanţa), în septembrie 1916, iar apoi în timpul luptelor de apărare a Capitalei, la Neajlov. Căzut prizonier al bulgarilor, slt. Iriminoiu a fost internat în spitalul din Târnovo, unde a murit la 29 decembrie 1916, la vârsta de 20 de ani.
Osemintele lui Iriminoiu au fost reînhumate, la 23 octombrie 1927, în cavoul familiei din Cimitirul din Goleştii Badii din oraşul Topoloveni (judeţul Argeş.)
Din cauza unei epidemii, trupa care a acordat onorul eroului Iriminoiu nu a avut permisiunea de a se cantona la Topoloveni, iar la ceremonial nu a fost permis accesul copiilor până la vârsta de 12 ani.
*
În lagărul din Haskovo au murit în iarna 1916-1917 cel puţin 10.000 de prizonieri români şi sârbi, conform unei relatări a căpitanului Pavel, supravieţuitor al Primului Război Mondial.
Locotenent- colonelul Lovinescu Constantin
În operaţiunile din jurul Odessei, Grupul 54 Cercetare a sprijinit Divizia 11 Infanterie. Grupul 54 Cercetare condus de locotenent – colonel Constantin Lovinescu s-a distins în acţiunile de cercetare din zonele Valjevka – Antonovka, în misiunile de atac şi de apărare de la Kamienka, Bieloci şi Molokis.
În anul 1942, unitatea comandată de locotenent – colonelul Lovinescu este pusă la dispoziţia Diviziei 13 Infanterie, ocupând o poziţie de rezistenţă pe pantele de la sud şi sud-vest de Kletskaia (Regiunea Volgograd, Federaţia Rusă).
La 24 octombrie, în urma pătrunderii trupelor sovietice în spaţiul dintre Batalioanele 1 şi 2 din Regimentul 89 Infanterie, Grupul 54 Cercetare a intervenit în sprijinul acestei unităţi, reuşind să păstreze poziţiile până la 26 octombrie. În această zi a primit misiunea să atace înălţimea cu cota 154,7 la sud-vest de Kletskaia, în colaborare cu Regimentul 12 Dorobanţi. Locotenent – colonelul Lovinescu a atacat în fruntea Grupului îmbărbătându-şi oamenii şi reuşind, după lupte corp la corp, să cucerească cota respectivă. Dar, pe când dădea ultimele ordine pentru menţinerea şi organizarea terenului cucerit, a fost lovit de o schijă de brandt şi a murit în timpul transportului spre ambulanţă.
Eroul a fost înmormântat la 29 octombrie 1942 în localitatea Selivanov, raion Kletskaia, regiunea Volgograd, Federaţia Rusă.
Pentru curajul, devotamentul şi spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă locotenent - colonelul Constantin Lovinescu, este decorat cu ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III a şi înaintat la gradul de colonel.
*
Constantin Lovinescu s-a născut la 27 ianuarie 1894 în municipiul Suceava. În 1916 a absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Cavalerie. A luat parte la Primul Război Mondial, ca sublocotenent în Regimentul 10 Călăraşi. S-a distins în luptele din Dobrogea (1916) şi Muncelu (1917), fiind decorat cu ordinul „Coroana României” cu spade, clasa a V-a.
În perioada interbelică a îndeplinit funcţii corespunzătoare gradului său în regimentele 10, 7 şi 12 Călăraşi.
La 19 aprilie 1940 a fost numit comandantul Grupului de recunoaştere al Corpului 4 Armată, devenit ulterior Grupul 54 Cercetare. A plecat pe front cu Grupul 54 Cercetare, remarcându-se în toate acţiunile înteprinse între Prut şi Bug.
Locotenent colonel Iliescu Gheorghe
În timpul campaniei de eliberare a Basarabiei, din anul 1941, Regimentul 6 Gardă „Mihai Viteazul”, comandat de locotenent - colonelul Gheorghe Iliescu, a fost implicat în lupte grele încă din prima zi de război. Regimentul 6 Gardă a deschis drumul celorlalte unităţi ale Diviziei Gardă şi Diviziei 21 Infanterie, pentru păstrarea capului de pod de la Fălciu.
În dimineaţa zilei de 8 iulie 1941 trupele inamice au declanşat un atac puternic ajungând până în sectorul postului de comandă al Regimentului 6 Gardă. Militarii români au trecut la contraatac, reuşind să restabilească situaţia cu mari pierderi. În timpul luptei a murit şi comandantul regimentului, locotenet - colonelul Gheorghe Iliescu. A fost lovit de gloanţe în cap şi în piept.
Evidenţiindu-i eroismul, un reporter de război menţiona, în emisiunea radio din 28 iulie 1941: „Zadarnic au strigat după el acei care-l înconjurau şi care-şi dădeau seama de primejdia fără ieşire de a traversa valea spre locul primelor linii care înaintau. Colonelul Iliescu porni sub chemarea sfintei datorii spre creasta dealului în lungul unei vâlcele. Era clocot mare de expoziţii de obuze, de grenade, de mortiere şi gloanţele şuierau în toate părţile. Colonelul Iliescu nu auzea parcă decât chemarea din el, din conştiinţa lui. Regimentul îşi purta victorios numele de Mihai Viteazul”.
Locotenet - colonelul Iliescu Gheorghe, primul comandant de regiment român căzut la datorie în timpul celui de- al Doilea Război Mondial, este decorat prin Decretul Regal nr. 2.886 din 17 octombrie 1941 cu ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III a şi înaintat la gradul de colonel.
*
Gheorghe Iliescu s-a născut la 10 mai 1895, la Bucureşti. În 1916 a absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Infanterie. A luat parte la Primul Război Mondial, ca sublocotenent în Regimentul 6 Gardă „Mihai Viteazul” şi Regimentul 57 Infanterie. După război a fost repartizat la Regimentul 1 Grăniceri. În perioada 1923 - 1936 este încadrat la Şcoala Militară nr. 2 de la Sibiu, unde predă cursuri de geografie militară, tactica infanteriei, pedagogie şi educaţie militară. A fost mutat la Regimentul 6 Gardă „Mihai Viteazul”, fiind numit în 1939, ajutor al comandantului unităţii.
CAMPANIA DIN 1919
Vasile Bărcan – eroul de la Corni
Un batalion al armatei ungare a atacat, în noaptea de 22/23 februarie 1919, în zona Gârneni-Zalău, ocupând satul Zalău (în prezent municipiu în jud. Sălaj), din care s-au retras la 16 martie 1919. Luptele din zona Zalăului s-au soldat cu o anchetă, concluziile păstrându-se în fondul personal al generalului Gherescu-Niculcea.
În aprilie 1919, trupele române au luptat împotriva trupelor ungare la Ciucea, Zalău, Hodod şi Cicârlău, din judeţul Maramureş. În acest context, la 16 aprilie 1919, un detaşament de 60 oameni, condus de locotenentul Popescu, din Regimentul 16, a primit ordinul de a elibera comunele Bicaz şi Corni, ocupate de forţele ungare.
Într-o scrisoare din 20 iulie 1924, învăţătorul Vasile Robu, supravieţuitor al ostilităţilor, a rememorat evenimentele: „În Bicaz erau 120 inamici, conduşi de un căpitan şi şase – şapte ofiţeri. Aveam de trecut prin comunele Ortiţa şi Oarţa de Sus. Locotenentul Popescu, cu 50 de oameni, trebuia să atace Bicazul din faţă, iar noi, ceilalţi 10, trebuia să trecem printre sentinelele inamice şi să ajungem în spatele Bicazului, pentru a face imposibilă retragerea ungurilor.
Ajungem la marginea pădurii, iar peste 10 minute soseşte şi locotenentul Popescu şi oamenii săi, întrucât atacarea din front, pe câmpul deschis era imposibilă, ori ar fi reclamat multă jertfă. Mergem în pădure până deasupra Cornilor, ieşim la largul câmpului, ocupând creasta dealului Uliul. După primele focuri suntem observaţi de jandarmii unguri din Corni, care puşcau asupra noastră din dreapta.
Puşcam din genunchi şi lângă mine, ca la trei paşi la dreapta, era caporalul Vasile Bărcan, cu puşca mitralieră. Era un fecior ca de 24-25 ani, de statură mijlocie, lat în umeri, alb la faţă şi cu mustaţa brună subţire, cu o privire blândă, dar hotărâtă. Bietul îşi ridicase mitraliera pe trei picioare, apoi s-a ridicat în genunchi să observe pe duşman şi când şi-a aplecat capul să ţintească, un glonţ venit dinspre Corni, l-a lovit prin spata dreaptă şi a ieşit prin inimă, curmându-i viaţa.“
În buzunarul de la pieptul eroului s-au identificat trei file scrise cu creion chimic: o scrisoare adresată mamei sale, precum şi o poezie îmbibate cu sângele acestuia.
Locotenent Emil Creţu: Cu Dumnezeu înainte!
În noaptea de 27/28 august 1916 trupele române au înaintat în Transilvania. La aflarea veştii că armata română a trecut Carpaţii tânărul locotenent Emil Creţu i-a scris tatălui său: „Îţi scriu plin de entuziasm şi de încredere. Trecem acum prin clipa acia dorită de atâtea secole, de întreaga suflare românească de pretutindeni. (...) Sunt mândru că trăiesc asemenea clipe şi să contribui şi cu bobul meu de muncă la realizarea marelui ideal. (...) Azi sau mâine începe şi rolul meu. Cu Dumnezeu înainte!”
Regimentul 3 Artilerie făcea parte din artileria mobilă, care acţiona pentru apărarea capului de pod de la Turtucaia.
În noaptea de 1/2 septembrie 1916 trupele bulgare, germane şi turce au atacat simultan pe întregul sector al frontierei din sudul României. În zorii zilei, coloanele bulgare au început înaintarea, susţinute de focul puternic al artileriei proprii. Duelul de artilerie a fost inegal, în dezavantajul trupelor române. Cu toate acestea, artileriştii au luptat cu eroism pentru a păstra ultima poziţie al capului de pod.
Bateria condusă de locotenentul Toma Constantinescu, din care făcea parte şi locotenentul Emil Creţu, a susţinut apărarea Centrului de rezistenţă nr. 1 până când a fost înconjurată şi bombardată violent de artileria grea duşmană. Locotenentul Creţu a murit la 3 septembrie, încercând să oprească atacul trupelor bulgare.
Ajutat de câţiva soldaţi înarmaţi cu mitraliere, locotenentul Constantinescu a tras până ce bulgarii au ajuns la câţiva metri de tunuri şi i-a somat să se predea. Comandantul a refuzat şi a fost ucis cu baioneta.
În semn de omagiu, dar şi de mângâiere, maiorul Ionescu, camarad de arme, a scris familiei îndurerate: „Fiul dumneavoastră, după cum ştiţi, a fost cu bateria locotenentului Constantinescu la Turtucaia. Atât comandantul bateriei cât şi fiul dumneavoastră au luptat ca leii aducând servicii mari apărării cetăţei (...) Memoria va păstra recunoştiinţa acestor bravi ofiţeri, iar regimentul este mândru că a avut astfel de eroi. Dumnezeu să-i ierte păcatele dacă a avut vreunul. Ai pierdut băiatu, domule Creţu, dar fii mândru că ai avut un astfel de erou.”
*
Emil Creţu s-a născut în 1892, în comuna Mânzaţi din judeţul Tutova (azi sat în comuna Ibăneşti, judeţul Vasului). Urmează cursurile Şcolii de aplicaţie de pe lângă Şcoala Normală „Prinţul Ferdinand” din municipiul Bârlad şi Liceul Naţional din Iaşi. A absolvit Şcoala Militară de Artilerie şi Geniu. A luat parte la campania din 1913, ca elev plutonier.
În anul 1914 a fost înaintat sublocotenent, fiind repartizat la Regimentul 3 Artilerie.
Portrete de eroi
Arthur Vârtejanu: „Înainte, băieți, după mine!”
Mărășești, 6 august 1917. Locotenet-colonelul Arthur Vârtejanu, comandantul unui batalion din Regimentului 9 Vânători, a primit ordinul de a iniția un contraatac. Vânătorii au înaintat câțiva zeci de metri, fiind opriți de un baraj de artilerie. Sunetul trompetei și strigătul locotenent-colonelului Arthur Vârtejanu: „Înainte, băieți, după mine!” au determinat reluarea înaintării. În pofida tirului mitralierelor și a bombardamentului de artilerie la care a fost supus Regimentul 9 Vânători, militarii din cadrul acestuia și-au atins obiectivul, având însă rândurile subțiate: 16 ofițeri și peste 500 de soldați au murit pe câmpul de luptă. Printre aceștia s-a aflat și locotenent-colonelul Arthur Vârtejanu.
Armata română a raportat după luptele de la Mărășești, desfășurate pe parcursul a două săptămâni, pierderi de 27.410 de militari (morți, răniți și dispăruți).
Pentru a onora memoria eroilor de la Mărășești și pentru a lăsa generațiilor viitoare un loc de pelerinaj, prin implicarea Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române, în august 1923, s-a pus piatra de temelie a Mausoleului eroilor de la Mărășești (sau Biserica Neamului, așa cum a fost denumit în corespondența din perioada interbelică).
În anul 1935, firida în care au fost depuse osemintele eroului Arthur Vârtejanu a fost amenajată în forma definitivă. Planurile acesteia au fost realizate de Societatea „Cultul Eroilor”, fiind trimise spre consultare și Alexandrei Gr. Cantacuzino, președinta Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române. Deși în firidă ar mai fi existat loc pentru osemintele unui mort de război s-a decis ca locașul să-i fie atribuit exclusiv eroului Alexandru Vârtejanu, în contextul în care nu au mai fost identificate pe câmpul de la Mărășești osemintele unui mort de război român cu gradul de colonel.
În Mausoleul eroilor de la Mărășești, inaugurat la 18 septembrie 1938, au fost centralizate în cripte comune și în firide individuale osemintele a 5.073 de eroi români.
CAMPANIA DIN 1919
Recunoștință pentru eroii de la Carei
În zilele de 19-20 aprilie 1919, după patru zile de lupte neîntrerupte, trupele române au străpuns bariera naturală a Munților Apuseni, deschizându-și drum spre câmpie și cucerind, cu prețul a numeroase jertfe, aliniamentul orașelor Satu-Mare, Carei, Oradea și Salonta.
În acest context și-au dat viața sergentul Seleș Iosif (23 ani), soldații Daia Ion (42 ani), Drăghici Radu (24 ani) și Toropu Nicolau (38 ani).
Mormintele celor patru eroi sunt situate în Cimitirul civil al municipiului Carei (județul Satu Mare), alături de un monument sobru, de tip obelisc, placat cu granit negru. Opera comemorativă evocă jertfa militarilor, exprimând în același timp admirația și recunoștința generațiilor contemporane față de sacrificiile acestora. Astfel, pe o placă din granit, din apropierea monumentului, a fost dăltuit un sugestiv text comemorativ:
„Noi ne-am făcut datoria
Ca voi să fiți fericiți.
Fraților, nu ne uitați!
Eroii neamului, 1919“
Simbol al datoriei împlinite, obeliscul a fost restaurat în anul 2009, în contextul celebrării a 90 ani de la Campania din 1919.
Slt. p.m. Constantin N. Godeanu: Înainte!
După lupte dificile purtate pe teritoriul Ungariei, la sfârșitul anului 1944 și începutul anului 1945, Armata română a desfășurat ample operațiuni pe teritoriul actual al Cehiei și Slovaciei, împotriva militarilor germani. Au fost duse lupte grele pentru forțarea zonelor muntoase Javorina, Metalicii Slovaci, Nitra, Fatra Mare, Fatra Mică, Inovec, Tatra Mică și Carpații Albi.
În timp ce Armata a 4-a a început operațiunea Zvolen- Banska Bystrica, Armata 1 română a primit misiunea să atace frontal forțele inamice din Munții Javorina, punctul de rezistență al Armatei a 8-a Germane, dominat de înălțimi împădurite, cu puține posibilități de pătrundere.
Compania a 6-a, în care fusese repartizat caporalul Constantin N. Godeanu, se afla în flancul drept al dispozitivului Regimentului 2 Infanterie. Planul comandamentului prevedea ca această subunitate să atace, prin învăluire, înălțimea cu Cota 568 (Munții Stiavnica, la 2 km sud-vest de localitatea Klastava, Republica Slovacia).
Masivele muntoase, pădurile întinse și văile adânci, la care se adăuga zăpada abundentă, îngreunau înaintarea militarilor români. Caporalul Constantin N.Godeanu și-a pregătit ostașii, plecând la atac fără raniță, doar cu muniția. Fiecare soldat avea la îndemână grenade, iar caporalul Constantin N.Godeanu le striga camarazilor din toate puterile: „Înainte! Înainte”! În ziua de 13 februarie 1945, caporalul Constantin N Godeanu a identificat cuibul unei mitraliere inamice. S-a pregătit să arunce grenada, dar un proiectil l-a lovit mortal. Încă nu împlinise 26 de ani.
În aceeași seară, camarazii săi de luptă i-au săpat o gropă în pământul pietros, înghețat. Pe un lemn de brad, dintr-un adăpost, i-au încrustat numele cu un briceag.
Locul în care a fost înhumat Constantin N. Godeanu se numește Bátovec; morții de război români de la Bátovec au fost exhumați, centralizați și reînhumați cu onoruri în Cimitirul eroilor români de la Zvolen, Slovacia.
Pentru modul în care s-a distins în luptă, Constantin N. Godeanu a fost avansat post mortem la gradul de sublocotenent.
*
Constantin Godeanu, cel mai mic din cei șase copii ai lui Nicolae și ai Anei Godeanu, s-a născut la 28 iunie 1919 în comuna Pietroasele, județul Buzău. La terminarea școlii gimnaziale nu și-a putut continua studiile, datorită situației modeste a familiei, lucrând la Atelierele Grivița, pentru a învăța o meserie. Serviciul militar l-a efectuat la Regimentul 1 Căi Ferate din Focșani.
Căpitanul Nicolae Lascăr Bogdan: „Soldați și ofițeri, cine e român să mă urmeze!“
La 6 septembrie 1877, o coloană de atac, formată din batalioane ale Regimentelor 15 Dorobanți, 9 Dorobanți, 1 Linie (în rezervă), susținute de un batalion din Regimentul 5 Dorobanți și două companii din Regimentul 7 Dorobanți, au atacat asupra reduta Grivița II.
Dorobanții, depășiți numeric de inamic și greu încercați de pierderile suferite, aveau nevoie urgentă de ajutor.
Căpitanul Nicolae Lascăr Bogdan, ajuns în fața redutei Grivița, și-a dat seama că se impunea o intervenție hotărâtă. Deși sarcina lui consta doar în a informa despre ceea ce se petrecea aici, împrejurările îi cereau să lupte.
A solicitat colonelului Sachelarie, care conducea atacul, să-i încredințeze lui misiunea de aducere a rezervelor la redută.
În amintirile sale de război, doctorul Gheorghe Sabin descrie această faptă de arme: „În această clipă, (...) căpitanul Bogdan Nicolae din al -III- lea Vânători, care se afla ca ofițer de ordonanță la Cartierul domnesc, un brav ofițer, fără pereche în mijlocul acelor între care se găsea atunci, strigă cu putere: <<Auziți soldați cum ne cheamă frații noștri, care sunt omorâți în șanțurile turcești? Vă lasă pe voi inima să-i părăsiți pradă păgânilor, fără să le veniți în ajutor? Ei ca și voi au părinți, frați, poate soții și copii, care îi așteaptă acasă! >>
Când i s-a dat această aprobare, căpitanul Bogdan, trăgând sabia din teacă, sare din șanț strigând: << Soldați și ofițeri, cine e român să mă urmeze! >>”
Militarii pornesc după el pentru a-i salva pe cei care strigau după ajutor. Căpitanul Bogdan se prăbușește pe spate. Un glonț dușman îl lovește în piept, omorându-l.
Atacul asupra redutei Grivița II n-a reușit. După lupte crâncene, militarii români au fost respinși, pierzând 22 de ofițeri și 1.167 de soldați, morți și răniți. La orele 17 s-a ordonat încetarea luptei. Sub ploaia de gloanțe, soldații din serviciul sanitar au adunat o parte din răniți și trupurile celor morți și le-au adus în tabăra românească.
În memoria ostașilor români căzuți la Grivița, regele Carol I a solicitat construirea unui mausoleu, în anul 1902. În osuarul acestuia au fost depuse osemintele a 1.300 de morți de război români.
*
Nicolae, fiul lui Lascăr Bogdan, polcovnic (colonel) în miliția Moldovei, s-a născut în 1849, în comuna Gherghești, județul Tutova (azi județul Vaslui). A copilărit pe Valea Oituzului, la moșia tatălui său, bucurându-se de o viață lipsită de griji.
După terminarea claselor primare, a fost trimis în Franța, la studii. Aici și-a dat bacalaureatul în litere, la 17 ani, iar doi ani mai târziu a intrat la Școala Militară de la Saint Cyr. Parcurge gradele militare, de la soldat, la caporal și sergent, în cadrul Regimentului 1 Vânători. Școala Militară o absolvă printre cei dintâi, ceea ce atestă cultura, seriozitatea și talentul său. Este avansat sublocotenent și mutat la Regimentul 3 Vânători.
Mobilizarea l-a găsit cu gradul de căpitan, comandând o companie din Batalionul 3 Vânători.
CAMPANIA DIN 1919
Moarte de erou în Bătălia Apusenilor – caporal Ioan Alexe
În Campania anului 1919 au fost consemnate nepieritoare fapte de vitejie, printre acestea fiind și cele ale caporalului Alexe Ioan, din Regimentul 2 Vânători, elogiat în presa vremii:
„În primăvara anului 1919, când armata română acționa pentru dezrobirea fraților de veacuri subjugați, în prima zi de Paște, a căzut ucis mișelește de garda roșie un brav ostaș, caporalul Alexe Ioan din Regimentul 2 Vânători Regina Elisabeta.
Rămășițele pământești ale acestui erou au fost înhumate cu pietatea cuvenită în curtea bisericii din Pâncota, iar la căpătâi s-a ridicat o frumoasă cruce monumentală (...). La zilele de sărbătoare se oficiază de către parohul bisericii un serviciu religios pentru odihna și pomenirea sufletului celui jertfit pentru Țară. Mormântul este acoperit cu flori care exprimă recunoștința supraviețuitorilor către eroii neamului.
Pe cruce se află următoarea inscripție: «Aici odihnește caporalul Alexe Ioan, din comuna Adunați, județul Teleorman, din Regimentul 2 Vânători Regina Elisabeta, compania a 5-a, contingentul 1916. Mort pentru Țară, fiind împușcat mișelește în drum spre Cherechiu de garda roșie ungurească în ziua primă a Sfintelor Paști, 20 Aprilie 1919.
Martirule erou, odihnește în pace!»
Dar, pe lângă aceste semne de pioasă recunoștință către acest viteaz ostaș, manifestate de bănățenii din Pâncota și autoritățile superioare au ținut să imortalizeze numele lui glorios, dându-l comunei Cherechiu (în drum spre care a căzut ucis eroul), care acum se numește comuna Caporal Alexe.
Atât fapta bănățenilor, care au făcut din mormântul caporalului Alexe un adevărat loc de pelerinaj și de cinstire a jertfei și gloriei românești, cât și măsura luată de autoritățile superioare, arată dragostea pioasă și recunoștința ce poartă întreg neamul românesc vitejilor ce s-au jertfit pentru întregirea lui.
Toate aceste pioase manifestațiuni, pe lângă o datorie către memoria celor căzuți în războiu, sunt un exemplu înălțător atât pentru generația actuală, cât și pentru generațiile viitoare, precum și o mare mângâiere pentru orfanii, văduvele și părinții celor căzuți pe câmpul de luptă“.
Generalul Grigore Bălan – eroul de la Sfântu Gheorghe
În perioada 4-6 septembrie 1944, generalul Grigore Bălan a pregătit și întreprins cu Divizia 1 Munte, o serie de acțiuni ofensive pe direcția orașului Sfântu Gheorghe. A luptat în linia întâi pentru a conduce personal atacul și pentru a le fi soldaților săi pildă de vitejie și curaj.
Prezența generalului în imediata apropiere a liniilor de luptă este consemnată în jurnalul de operații al Batalionului 23 Vânători de Munte: „În sectorul batalionului se găsea la acea oră domnul general Grigore Bălan, comandantul secund al Diviziei 1 Munte, care a felicitat batalionul pentru frumoasa acțiune de rezistență”.
În dimineața zilei de 7 septembrie, Divizia 1 Munte a trecut la atac. Lângă podul din satul Arcuș, județul Covasna, este surprins de focul violent al bateriei dușmane (9 septembrie 1944), dar nu părăsește câmpul de luptă, până când puterile încep să îl părăsească. Cu glas stins a îndemnat ostașii să atace și s-a prăbușit în brațele camarazilor. Este transportat de urgență la spitalul din Sinaia. Patru zile mai târziu, la 13 septembrie 1944, s-a stins din viață.
Generalul Grigore Bălan fost înmormântat, în prezența reprezentanților guvernului, ai armatei, precum și a unui public numeros, în Cimitirul Militar Ghencea, parcela 1, mormântul numărul 12.
Amintirea și faptele sale de arme au rămas nepieritoare. Pentru a-i cinsti eroismul, generalului i s-a acordat, post-mortem, Ordinul „Mihai Viteazul”.
Pe locul unde a căzut la datorie generalul Bălan, pe șoseaua Sfântu Gheorghe – Arcuș, militarii Diviziei 1 Munte au ridicat o troiță.
În incinta comandamentului Brigăzii 81 Mecanizată din municipiul Bistrița Năsăud se află un bust al generalului Grigore Bălan, iar unitatea a preluat denumirea onorifică „General Grigore Bălan”.
În localitatea sa natală, comuna Șintereag, satul Blăjenii de Sus, județul Bistrița Năsaud, a fost dezvelit un bust al generalului și a fost inaugurat Muzeul General Grigore Bălan.
*
Grigore Bălan s-a născut la 14 iunie 1896, într-o familie de țărani (fiul lui Ion și al Rafilei).
A frecventat cursurile școlii primare din satul natal, apoi pe cele ale școlii confesionale din Șintereag, urmate de cele ale liceului din Năsăud. Ca și mulți alți tineri transilvăneni alege meseria armelor, urmând cursurile Școlii militare, pe care a absolvit-o în vara anului 1915 cu gradul de sublocotenent.
La 1 noiembrie 1917 este avansat la gradul de locotenent și participă la Primul Război Mondial, pe frontul din Italia.
A făcut parte din Comitetul de organizare al gărzii naționale din Năsăud, susținând unirea Transilvaniei cu „patria mamă”. După ce Marea Adunare de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, a consfințit unirea Transilvaniei cu România, majoritatea cadrelor din garda națională au fost încadrate în armata română. Locotenentul Bălan a fost repartizat la Regimentul 84 Infanterie, Bistrița. În 1920 este promovat șef al Biroului adjuntatură al unității. La 10 mai 1929 este avansat la gradul de maior și mutat la Divizia 2 Vânători de Munte, în garnizoana Deva, în funcția de șef al Biroului Instrucție. În perioada noiembrie 1932 - martie 1933 a condus Școala de instructori Vânători de Munte. La 1 aprilie 1933 maiorul Grigore Bălan se întoarce la Regimentul 84 Infanterie, la comanda Batalionului 2, până la 1 aprilie 1936, când a fost avansat la gradul de locotenent colonel și mutat la Regimentul 88 Carei.
În primăvara anului 1939 a fost numit comandant al Batalionului 8 Vânători de Munte, din Bistrița. La 10 iunie 1940 este avansat la gradul de colonel și trimis să urmeze cursul de comandanți de regimente, iar la absolvirea acestuia, în ziua de 25 august 1940, a fost promovat în funcția de comandant al Grupului 5 Vânători de Munte.
La 1 septembrie 1940, unitățile din Nord-Vestul Transilvaniei au început retragerea spre aliniamentul fixat prin Dictatul de Viena.
Unitatea comandată de colonelul Bălan s-a repliat în orașul Hațeg, unde a fost dislocat întregul Grup 5 Vânători de Munte. În fruntea acestei unități a participat la eliberarea Bucovinei și în misiunile desfășurate pe Frontul de Est. Este rănit grav, în toamna anului 1942. După o lungă perioadă de spitalizare, la 15 august 1943, este numit comandant al părții sedentare a Diviziei 2 Munte, cu sediul la Deva, iar la 10 aprilie 1944, comandant secund al Diviziei 1 Munte, Operativă, cu garnizoana la Sinaia.
În perioada 23 – 30 august 1944, vânătorii de munte au dezarmat garnizoanele militare germane din Sinaia, Predeal, Azuga, Bușteni și Brașov.
Căpitanul Mihail Romano - neobosit și netemător în fața focului
La Dunăre, în avanposturile Războiului de Independență (1877-1878), infanteriștii suportă cu stoicism bombardamentele artileriei otomane asupra pozițiilor române și a localităților dunărene. La rândul lor, execută foc spre pozițiile inamice sau îndeplinesc misiuni de recunoaștere. Într-un raport către generalul George Manu, comandantul Diviziei 4, menționa: „Două recunoașteri făcute de căpitanii Romano și Pruncu (...) în zilele de 7 și 8 iunie 1877 în insulele Măgura din fața satului Dașova, unde au dovedit mult curaj și devotament, având a susține mai mult timp focuri contra turcilor ce trăgeau cu forțe superioare lor”.
Dispuse în șanțuri și în acoperirile de pe malurile Dunării, regimentele românești sprijină transportul materialului de luptă peste fluviu și atacul trupelor ruse pentru ocuparea Nicopolului.
Regimentul 5 Linie trece primul Dunărea. După o serie de alte încercări ajunge la Plevna.
La 30 august 1877, infanteriștii români ajung în apropierea poziției și încep lupta corp la corp. „Sus copii!” strigă căpitanul Romano și se înălța și el pe trepte, lovind cu sabia. Un soldat otoman trage în el. Când compania sa a intrat în redută, căpitanul nu mai era printre cei vii.
A doua zi, ziarul „Dorobanțul” menționa: „În atacul din ajun, căpitanul Romano se arătase neobosit și netemător în fața focului care ploua din întăriturile turcilor (...) dânsul se pune în capul companiei spre a stimula și mai mult avântul soldaților. Gloria iubitoare de asemenea suflete îl ridică până la dânsa, iar corpul căpitanului Romano Mihail căzu pradă fiecărui vrăjmaș”.
Purtarea căpitanului Romano „din toți cel mai viteaz” a servit ca sursă de inspirație poetului Vasile Alecsandri, care îi cântă, pe infanteriști. Numele său este gravat la Mausoleul eroilor de la Plevna.
*
Mihail Romano s-a născut la 5 decembrie 1842, la Botoșani. Aici a urmat școala primară și cursul secundar, după care se înrolează voluntar în Regimentul 1 Linie. Prin purtarea exemplară și prin cunoștințele sale, atrage atenția superiorilor. Colonelul Solomon, comandantul regimentului, văzând în Romano Mihail „un caracter ferm, un spirit larg și o inteligență deosebită îl făcu ofițer”. Urcă repede scara ierarhică, iar în 1872 era căpitan în Regimentul 5 Linie.
CAMPANIA DIN 1919
Eroi căzuți pe frontul Tisei
.jpg)
La începutul lunii iulie 1919, Marele Cartier General român și Comandamentul Trupelor din Transilvania dețineau informații cu privire la intenția cercurilor militare ungare de a declanșa o ofensivă de amploare pe întreaga linie a Tisei, în noaptea de 19/20 iulie. Pe baza acestor informații, au fost accelerate măsurile vizând întărirea dispozitivului de luptă și creșterea puterii de foc a acestuia.
Ofensiva armatei ungare a început în zorii zilei de 20 iulie 1919, centrul de greutate al acesteia fiind în sectorul Szolnok. În partea nord-estică a capului de pod de la Szolnok, trupele Diviziei 1 Infanterie și cele ale Brigăzii 2 Roșiori au respins forțele inamice, pe o distanță de 10-20 km, ajungând până în seara zilei de 24 iulie pe aliniamentul Fegyvernek-Kendereș. Ofensiva ungară pe frontul Tisei a fost oprită în cea de-a patra zi de la debut, fapt care a permis armatei române să declanșeze contraofensiva, în dimineața zilei de 24 iulie.
Luptele au fost crâncene, ostașii români și ofițerii aflați în fruntea unităților au dat adevărate pilde de vitejie, făcând dovada spiritului de sacrificiu și a disprețului față de moarte.
În anul 1922, revista „România eroică” a dedicat militarilor români o pagină comemorativă, în care sunt inserate fraze emoționante referitoare la locotenentul Dumitrescu Ioan, din Regimentul 1 Vânători: „[... ] a luat parte la toate luptele din războiul nostru, dar – tocmai când să se bucure de soarele libertăței și a cinstei care luminează și cuprinde azi România Mare, scrisa l-a chemat în lumea Eroilor sfinți și în luptele de pe Tisa, cu bolșevicii unguri, cade lovit în inimă de focul dușman, în ziua de 22 iulie și moare, după ce pricinuise dușmanului pierderi grave. [...] bravul locotenent, în dimineața zilei de 22 iulie, înainte de începerea luptei, și-a luat rămas bun de la camarazii săi, presimțind că va cădea“.
În cadrul aceleiași pagini comemorative este evocat și soldatul Bulea Spiridon, originar din comuna Negomir, județul Mehedinți, combatant în Regimentul 17 Mehedinți. Acesta a fost „încazarmat la începutul războiului, când țara avea nevoie de brațe și de inimi de români [...]. În luptele de la Orșova cade rănit la piciorul drept. Vindecat, e atașat Regimentului 3 Olt. În retragere, în luptele de la Vișina (Vlașca), a căzut prizonier, fiind internat doi ani în lagărul Ramadan (Giurgiu). Eliberat de aice cu prilejul încheierii păcei cu nemții, trei luni mai târziu, ivindu-se războiul cu bolșevicii unguri, e chemat din nou și, în luptele de pe Tisa [...] cade mort, ucis de tunul vrăjmaș, alături de comandantul Batalionului 2, din Regimentul 17 Mehedinți“.
În anul 1933, în localitatea de baștină a celor doi eroi menționați mai sus, Turnu-Severin (județul Mehedinți), în semn de respect și recunoștință pentru jertfele militarilor români, a fost ridicat un impunător monument cu osuar, la ridicarea căruia au contribuit arhitectul State Baloșin, sculptorul Teodor Burcă și pictorul Gheorghe Chirovici.
Un al treilea militar, evocat de publicația menționată, este locotenentul Răduțiu Vasile, din Regimentul 92 Infanterie, Compania 12 Mitralieră. Acesta a căzut în data de 21 iulie 1919, în lupta de la Törökszentmiklós, lângă mitraliera sa, pe care a început să o folosească, după ce servantul acesteia fusese răpus. „A tras fără încetare, secerând inamicul până ce a căzut fără putere, murind moarte de erou, lovit în piept de un glonț vrăjmaș, îmbrățișând în ultima-i suflare mitraliera sa.“
Locotenent Bălăceanu Gheorghe - eroul din Pasul Merișor
La 7 septembrie 1916, Divizia a 11-a Infanterie, a ocupat defileul Merișor (comuna Bănița, județul Hunedoara). Scopul urmărit a fost ca, împreună cu diviziile din Valea Oltului, să asigure acoperirea mișcării de ocolire, pe care trupele române o făceau spre vest și nord - vest. De aceea, pozițiile ocupate în apropierea frontierei trebuiau să fie bine întărite.
Dușmanul avea concentrate în zonă trupele brigăzii 144 austro-ungare, alcătuită din 6 batalioane de infanterie, 4 excadroane de husari și 4 baterii de artilerie, la care se adăugau 3 batalioane de mineri militarizați, de la minele Lupeni și Petroșani.
Pe vechiul drum Vulcan-Merișor, lupta a căpătat un aspect decisiv.
A doua zi, la 8 septembrie 1916, trupele austro-ungare au declanșat un puternic foc de artilerie. Linia românească, bine întărită, a rezistat cu eroism. Regimentele gorjene au luat peste 300 de prizonieri, capturând două tunuri și alte materiale de război.
În satul Merișor, sub presiunea atacurilor trupelor române, militarii inamici au fost nevoiți să se predea. Comandantul Companiei I, locotenentul Bălăceanu Gheorghe a ordonat soldaților să înceteze focul și a înaintat către inamic. O ploaie de gloanțe a căzut asupra lui, multe din ele perforându-i pieptul bravului comandant, ucigându-l. Trupul său a rămas pe câmpul de luptă până seara, când trupele dușmane au fost respinse definitiv. Soldații, îndurerați, l-au purtat pe brațe și l-au înmormântat în curtea bisericii din Merișor, în cadrul unei ceremonii restrânse.
În satul Mățău, comuna Mioarele, județul Argeș, localitatea sa natală, în anul 1922 a fost ridicat un monument dedicat eroilor morți în Războiul pentru Întregirea Neamului. Pe fațadă este inscripționat și numele locotenentului Bălăceanu Gheorghe.
Pentru cinstirea memoriei militarilor români care s-au jertfit în luptele eroice purtate pentru apărarea patriei, în Pasul Merișor, în imediata vecinătate a izvorului de pe marginea DN 66, la 28 noiembrie 2018, primăria comunei Bănița, a inaugurat un monument.
*
Gheorghe Bălăceanu s-a născut într-o familie de țărani din comuna Mățău, județul Muscel. Ofițer distins, a fost repartizat într-un regiment de Vânători. În anul 1915 a fost transferat în cadrul Regimentului nr. 18 Gorj, făcând parte din trupele de acoperire a frontierei româno-austro-ungare din Valea Jiului. Momentul intrării României în Primul Război Mondial îl găsește în zona Defileului Jiului, în funcția de comandant al Companiei I, Batalionul I, din Regimentul nr. 18 Gorj.
Colonelul Victor Tomoroveanu – eroul de la Kenderes
O serie de grupări bolșevice, compuse din maxim 5.000 de pușcași, 3000 de călăreți și 10 tunuri, s-au infiltrat, în noaptea de 19/20 ianuarie 1919, desfășurând acțiuni militare în nordul Basarabiei, în contextual în care nu au recunoscut Unirea Basarabiei cu Vechiul Regat.
În perioada 28 ianuarie – 1 februarie 1919, armata română a restabilit ordinea în nordul Basarabiei, unul dintre ofițerii care s-au remarcat cu acest prilej fiind colonelul Victor Tomoroveanu, comandantul Regimentului 37 Infanterie „Alexandru cel Bun”. Luptele au generat pierderi bolșevicilor de cca. 400 de oameni, iar armata română a înregistrat la capitolul morți un general (Stan Poetaș), doi ofițeri și 148 de soldați.
La câteva luni de la provocările de la Nistru, Ungaria, condusă de regimul comunist al lui Béla Kun, a atacat România, trecând linia de demarcație la 15 aprilie 1919. Intenția a fost de a ocupa Transilvania, în momentul în care se știa că veteranii campaniilor din 1917 au fost lăsați la vatră. Trupele române din Transilvania, conduse de generalul Gheorghe Mărdărescu, au primit ordinul de a ataca pe tot frontul, ocupând Budapesta, la 4 august 1919 și defilând pe străzile capitalei ungare.
În timpul luptelor au murit peste 3.000 de militari români, unul dintre aceștia fiind colonelul Victor Tomoroveanu, în calitate de comandant al Brigăzii 2 Infanterie. Acesta a fost distins post-mortem cu Ordinul „Mihai Viteazul”, pentru elanul cu care a condus Brigada a 2-a Infanterie în luptele cu maghiarii din orașul Kenderes. Fiind depășit numeric de inamic, colonelul Victor Tomoroveanu s-a poziționat cu arma în mână în fruntea brigăzii sale, pornind la atac și căzând vitejește pe câmpul de luptă.
Corpul neînsuflețit al colonelului Tomoroveanu a fost exhumat la inițiativa Diviziei 2 Vânători, fiind reînhumat în Cimitirul eroilor Rulikovski din municipiul Oradea.
Pentru cinstirea memoriei colonelului Victor Tomoroveanu, Primăria municipiului Botoșani a alocat suma de 25.210 lei fară tva, la 31 octombrie 2017, pentru realizarea unui bust. În acest scop, Oficiului Național pentru Cultul Eroilor a pus la dispoziția sculptorului o fotografie a eroului.
Bustul a fost inaugurat la 7 decembrie 2018, cu prilejul unui ceremonial militar, în parcul de lângă Primăria municipiului Botoșani.
Locotenent Naum Mihail în lupta de la Mulciova: Înainte, băieți!
Pe frontul dobrogean, după pierderea capului de pod de la Turtucaia, trupele româno – ruse s-au organizat defensiv pe linia Rasova - Cobadin - Topraisar – Cocargea – Tusla (16-21 septembrie 1916).
Acțiunea trupelor germano-bulgare se îndrepta asupra sectorului cuprins între Mulciova (astăzi comuna Adamclisi, județul Constanța) și Cocargea (astăzi sat Pietreni, comuna Deleni, județul Constanța). Se urmărea străpungerea frontului românesc, pentru atacul decisiv fiind folosite Diviziile 1 și 4 bulgare, Regimentul 2 Infanterie și un divizion al Regimentului 1 Artilerie Grea german.
Regimentele armatei române, aproape extenuate și cu efectivele înjumătățite de luptele deja purtate, au fost înlocuite pe poziție de două brigăzi ale Diviziei 9 și de Divizia sârbă.
În dimineața zilei de 18 septembrie 1916, inamicul declanșează focul de artilerie. Spre prânz, începe și atacul infanteriei germane. „Înainte băieți!” a strigat atunci sublocotenentul Naum Mihail plutonului său, care contraataca inamicul ce pătrunsese într-un element de tranșee. Sublocotenentul Naum cade eroic, lovit de un glonț de șrapnel.
A fost înhumat, inițial, în Cimitirul Eroilor din orașul Cernavodă. La solicitarea familiei, în iunie 1926, osemintele acestuia au fost exhumate de către Societatea „Mormintele Eroilor Căzuți în Război“, fiind reînhumate în orașul său natal, Brăila.
Oficiul Național pentru Cultul Eroilor a finanțat lucrările privind realizarea Ansamblului Comemorativ al Eroilor Neamului, situat în municipiul Brăila, pe Calea Călărașilor nr. 309. Complexul, dedicat eroilor brăileni, realizat în colaborare cu primăria municipiului Brăila și Garnizoana Brăila, a fost inaugurat în luna noiembrie a anului 2018 și este compus din 12 busturi din bronz, unul dintre acestea fiind dedicat locotenentului Mihail Naum.
*
Mihail Naum s-a născut la Brăila, în ziua de 5 mai 1894, într- o familie de macedo – români, Naum Traian și Alexandrina. Urmează studiile secundare la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila, iar în anul 1913 a fost admis la Școala Militară de Infanterie din București.
În anul 1915, prin Înaltul Decret Regal nr. 10330, a fost înaintat sublocotenent și repartizat la Regimentul 38 Infanterie.
La intrarea României în Războiul de Întregire Națională, tânărul sublocotenent Naum a fost repartizat să lupte pe frontul din Dobrogea, mai întâi la Turtucaia, apoi la Parachioi, Arabagi și Mulciova.
CAMPANIA DIN 1919
Moartea eroică a colonelului Constantin Paulian
Semnarea Armistițiului din pădurea Compiègne (Franța), la 11 noiembrie 1918, între Germania și puterile Antantei, a marcat începutul unei perioade de profunde transformări în plan politic, în întreaga lume și cu deosebire în Europa, unde, pe fondul disoluției imperiilor seculare și pornind de la principiul autodeterminării popoarelor, enunțat de președintele american Wodrow Wilson, noi popoare s-au ridicat pentru a pune bazele unor state naționale proprii.
În acest cadru internațional, începând cu 20 noiembrie 1918, unități ale diviziilor 1 și 7 Vânători s-au deplasat, prin trecătorile Carpaților Orientali, spre Transilvania. Semnificația acestei acțiuni militare era relevată într-o Proclamație către trupele române, semnată de generalul Constantin Prezan, șeful Marelui Cartier General:
„Români! Din înaltul ordin al regelui Ferdinand I, în urma chemării Consiliului Național Român, armata română a trecut Carpații, pentru a desființa hotarele care se ridicau între noi, rupând în două trupul aceluiași neam. Pășind cu dragoste frățească pe pământul Transilvaniei oștirea română vine, în numele unor sfinte drepturi naționale și omenești, pentru a garanta libertatea deplină a tuturora. Însuflețiți de aceste gânduri, asigurăm pe toți locuitorii pământului românesc, până la Tisa și Dunăre, fără deosebire de neam și lege, că vom păzi cu credință viața și avutul tuturora. Îndemnăm, deci, întreaga populație, ca, sub pavăza oastei românești, să-și continue ocupațiile obișnuite, astfel ca viața normală în sate și orașe să nu sufere nici o tulburare“.
Înaintarea trupelor române s-a făcut cu repeziciune, iar gărzile românești din Transilvania s-au pus la dispoziția armatei române. Ajunși la linia râului Mureș, militarii români s-au oprit, în virtutea prevederilor „armistițiului“ din 13 noiembrie, de la Belgrad, încheiat cu Ungaria de către generalul francez Louis Franchet d’Esperey, în numele armatelor aliate; acesta prevedea ca linia de demarcație între armata ungară și cele aliate să fie fixată pe cursul râului Mureș. Deoarece Ungaria nu și-a respectat angajamentele asumate, aliații au acceptat ca trupele române din estul Transilvaniei să depășească râul Mureș.
În data de 13 decembrie 1918, Marele Cartier General român a transmis următorul ordin trupelor sale din Transilvania: „Pentru a se asigura ordinea, viața și avutul locuitorilor, trupele române vor ocupa, afară de Banat, toate ținuturile românești care au făcut până acum parte din fosta monarhie austro-ungară“.
Ulterior, delegația română prezentă la Conferința de pace de la Paris a depus eforturi pe lângă Consiliul Militar Interaliat, prezidat de mareșalul francez Ferdinand Foch, pentru a se permite României extinderea controlului militar asupra întregului teritoriu la care avea dreptul, conform tratatului de alianță din 1916. În cele din urmă, la 28 februarie 1919, Consiliul Militar Aliat, în acord cu Consiliul Suprem al Conferinței, a admis mutarea liniei de demarcație spre vest, fixând ca limită linia drumului de fier Satu Mare-Oradea-Arad. Concomitent s-a creat o zonă neutră, ocupată de trupele aliate, partea ungară urmând să-și retragă forțele într-un termen de zece zile, începând cu 23 martie 1919.
Guvernul Karoly a respins aceste propuneri și a cedat puterea unui guvern de stânga, care la 21 martie a proclamat Republica Sovietică Ungaria. În aceste circumstanțe, noul guvern nu se gândea la pace, ci la război.
Față de această situație, la 16 aprilie 1919, armata română a primit ordinul să declanșeze ofensiva împotriva Ungariei.
În acest context, Brigada 3 Vânători, condusă de către colonelul Constantin Paulian, a fost desemnată să acționeze pe Valea Crișului Alb, ocupând în seara zilei de 16 aprilie localitățile din zona Almaș și Gurahonț, iar în dimineața zilei următoare, când se celebra Joia Mare (sărbătoare ortodoxă premergătoare Nașterii Mântuitorului), localitatea Kökaro. Ca un gest de recunoștință pentru victoria obținută în zi sfântă, colonelul Paulian a dispus ca localitatea să se numească Joia Mare, numele păstrându-se și în prezent.
La 17 aprilie 1919, trupele române au ocupat localitățile Buteni, Govojdia și Berindia, următorul obiectiv fiind eliberarea Sebișului, trecând prin Butin și Bârsa. În timpul deplasării, aflându-se în fruntea brigăzii sale, colonelul Paulian a fost împușcat mortal.
Era o pierdere grea pentru armata română. Născut la 22 martie 1874, colonelul Paulian a parcurs cu succes toate treptele carierei militare. După absolvirea liceului, colonelul s-a pregătit temeinic pentru aceasta, absolvind rând pe rând, în perioada 1892-1905, Școala de Ofițeri de Artă și Geniu, Școala Specială de Artilerie și Geniu și Școala Superioară de Război. Într-un comunicat al Marelui Cartier General, personalitatea colonelului Paulian a fost evocată astfel:
„Colonelul Constantin Paulian a căzut vineri, 17 aprilie, în luptele din Ardeal, luptând ca un erou pentru recucerirea pământului românesc. Intrat în acest război cu gradul de locotenent colonel s-a distins din primele lupte. Fiind grav rănit în luptele de la Oituz, după ce fusese avansat la gradul de colonel, dânsul a fost la numai doi pași distanță de moarte. Îndată după vindecarea sa a fost numit comandant al unei divizii de infanterie și când armatele române au pășit din nou în lupta sfântă, diviziei colonelului Paulian i s-a încredințat locul de cinste în primele rânduri. Divizia a învins, a pus pe fugă pe vrăjmaș, dar colonelul plăti cu viața această victorie, fiind în fruntea bravilor săi ostași.“
Moartea colonelului Constantin Paulian a avut un puternic ecou în rândul populației românești din localitățile eliberate. Profund impresionați de vitejia sa și totodată recunoscători, locuitorii satului Govojdia au făcut demersuri ca localitatea lor să poarte numele ofițerului care i-a eliberat – Paulian.
În același timp, conducerea armatei a recompensat sacrificiul bravului erou, acesta fiind avansat post-mortem la gradul de general de brigadă.
Spiritul de luptă de care au dat dovadă militarii români în Campania din 1919 a fost omagiat și prin ridicarea de monumente comemorative, unul dintre cele mai reprezentative fiind cel intitulat „Vulturul“, amplasat în Cimitirul Rulikovski din municipiul Oradea, județul Bihor.
Sergentul Gheorghe Donici: Cel mai bătrân, înainte!
În Primul Răuboi Mondial, Regimentului 9 Roșiori avea misiunea de a neutraliza poziția tunurilor germane, care atacau permanent Diviziile 1 și 17 Infanterie, care se retrageau în marș forțat din zona Jiu spre Slatina.
În dimineața zilei de 23 noiembrie 1916 (stil nou), colonelul Ioan Călinescu, comandantul Regimentului 9 Roșiori, ordonă, ca un escadron să „șarjeze imediat bateria inamică”, identificată la liziera pădurii Pârșani (comuna Pielești, județul Dolj). Comandantul Escadronului 3, căpitanul Alexandru Filitti, se oferă primul. Efectivul escadronului era de 110 militari și un singur ofițer, căpitanul Filitti. Din proprie inițiativă, se mai alătură locotenenții Emil Mora și Iulius Roșca. Sergentul voluntar Gheorghe Donici, din Plutonul 4, îi cere căpitanului Filitti să șarjeze alături de el pentru a realiza „cea mai deplină misiune a întregii vieți”. Atacul cavaleriei se deslănțuie. Fără a mai respecta ierarhia militară, sergentul Donici trece în fața locotenenților și se alătură căpitanului, strigând: „Cel mai bătrân, înainte!”. Artileria inamică se retrage căutând adăpost peste șosea. Trei mitraliere inamice, care nu fuseseră descoperite în timpul recunoașterii de locotenentul Mora, îi încadrează și îi lovesc în plin pe călăreți. Șarja continuă. Sergentul Donici cade, locotenentul Roșca este lovit de glonț, la fel și căpitanul. Bateria de tunuri germană a fost scoasă de pe poziție, dar Escadronul 3 a fost distrus. Prețul plătit a fost prea mare. Din cei 110 cavaleriști, doar 18 au supraviețuit, fiind răniți grav.
Căpitanul Filitti își amintea, după război, cum s-a desfășurat lupta: „Lundu-mi revolverul în mână, gest urmat și de sergentul Donici, ce se afla lângă mine, îmi împrăștiai cele două plutoane în linie, cu intervale mari și comandai: Pentru atac, lancea-n cumpănire, marș-marș! Soldații se reped asupra inamicului în strigăte de ura! (...) escadronul, ca un iureș se năpustește asupra bateriei germane (...) dar un pericol neașteptat se ivește (...) trei mitraliere (...) întorcându-mi privirea, văd cum călăreții și caii cad ca spicele (...) totul se sfârșește în câteva clipe”.
Pentru eroismul de care a dat dovadă, Gheorghe Donici a fost înaintat post – mortem la gradul de sublocotenent.
Pe teritoriul comunei Robănești, județul Dolj, pe locul luptei dintre trupele germane și escadronul românesc de cavalerie, în anul 1923, a fost ridicat monumentul „Șarja de la Robănești 1916”.
În memoria acelor eroi, la 9 noiembrie 2018, autoritățile județe și locale precum și Garnizoana Craiova au plantat 110 stejari, care au primit numele cavaleriștilor din Escadronul 3.
*
Descendent dintr-o familie boierească, Gheorghe, fiul lui Iancu și al Zincăi Donici, s-a născut la 20 februarie 1849 în localitatea Valea Seacă, județul Bacău. Urmează cursurile Liceului „Luis le Grand” din Paris. Urmare a cererii sale, prin ordinul nr.5493/08.05.1877, voluntarul Gheorghe Donici este încadrat în Regimentul 8 Călărași. Va participa la campania militară desfășurată în Bulgaria. Pentru faptele sale, a fost decorat cu ordinul „Virtutea Militară”, medalia „Trecerea Dunării” și ordinul rus „Crucea Sfântului Gheorghe”. În 1916, anul intrării României în Primul Război Mondial, deși avea 67 de ani, se înrolează voluntar în rândurile Regimentului 9 Roșiori, Escadronul 3.
Locotenent Mihail N. Foișoreanu – eroul de la Cireșoaia
În urma mobilizării din anul 1916, sublocotenentul Mihail Foișoreanu a participă la război cu Regimentul 61 Infanterie, comandat de colonelul Ștefan Ștefănescu. În timpul bătăliei de pe Valea Prahovei (9-25 octombrie 1916), numită și Bătălia de la Predeal, în localitatea Azuga, a fost acoperit de pământ până la brâu, de un obuz inamic, zăcând inconștient o săptămână la postul de prim -ajutor. Fără să se refacă complet, la cererea sa, se întoarce pe front. De data aceasta, se alătură Regimentului 27 Infanterie, care rămăsese fără ofițeri și fără comandanți.
Regimentul 27 Infanterie, împreună cu Batalionul Vânătorilor de Munte, un batalion din Regimentul 15 Infanterie și de Divizia a 2-a rusă, au participat, în ziua de 12 august 1917, la atacul pentru cucerirea dealului Cireșoaia și a înălțimilor învecinate. Pe vârful dealului, inamicul a opus o rezistență crâncenă, dar militarii românii au atacă cu furie.
La lăsarea întunericului, toate înălțimile fuseseră cucerite de militarii români. Crestele și văile dealurilor erau presărate de cadavre și de răniți, printre cei care și-au pierdut viața numărându-se și locotenentul Mihail Foișoreanu.
Pentru curajul cu care a condus în luptă compania sa, Mihail N. Foișoreanu a fost decorat cu „Corana României” cu spade în grad de cavaler.
Inițial a fost înmormântat în cimitirul bisericii din comuna Roșiori, satul Poieni, județul Bacău.
La dorința familiei, în anul 1922, rămășițele pământești ale eroului sunt exhumate de către societatea „Mormintele Eroilor Căzuți în Război”, fiind reînhumate în Cimitirul eroilor „Izvorul Nou”, din municipiul București.
*
Mihail Foișoreanu, fiul lui Nicolae și al Mariei, s-a născut la București, la 6 ianuarie 1896. A urmat cursurile școlii primare, fiind premiant în toate clasele și apoi Liceul „Matei Basarab”. În anul 1915 începe cursurile Facultății de Drept, în același timp urmând și Școala de Artilerie și Geniu. În anul următor, este avansat la gradul de sublocotenent și detașat la Regimentul 54 Infanterie, fiind mutat ulterior, la Regimentu 61 Infanterie.
Sublocotenent Ion Grămadă – jertfa scriitorilor la Cireșoaia
„Necunoscutul acesta spre care mergi, mulțumirea că-ți faci datoria, suprema datorie, intensitatea cu care trăiești viața ce ți-a dăruit-o Dumnezeu, constituie un farmec de care vibrează toată ființa ta”, îi scria Ion Grămadă unei cunoștințe, cu câteva ore înainte să moară. În acea zi caldă, de 9 septembrie 1917, pe o colină a Cireșoaiei, Ion Grămadă a fost lovit de gloanțele inamice în abdomen în timpul unui contraatac. Înainte de a muri, a apucat să strige camaradului de lângă el: „Sergent Donose, ia comanda plutonului și du-l înainte, tot înainte!”
Militarii i-au săpat mormânt în Poiana Vrânceanu, de lângă vârful Cireșoaia, în același loc fiind depus și locotenentul botoșănean Spânu Ion, ucis în același asalt.
La 20 iunie 1926, rămășițele pământești ale scriitorului aveau să fie exhumate de către societatea „Mormintele Eroilor” și reînhumate în Cimitirul eroilor „Pacea”, din municipiul Suceava sub o mare și frumoasă troiță de viteaz.
Ca semn de prețuire, la 26 august 2007 a fost dezvelit și bustul eroului Ion Grămadă, pe o culme, situată pe raza comunei Stroiești, județul Suceava „astfel ca toți călătorii să-l poată vedea pe eroul Bucovinei pășind spre cer”.
*
Ion Grămadă s-a născut la 3 ianuarie 1886 în satul Zaharești, Bucovina, Austro-Ungaria, astăzi în comuna Stroiești, județul Suceava, România.
Fiu de țăran, căruia i-a plăcut cartea, a devenit licențiat în istorie și geografie la Universitatea din Cernăuți. La recomandarea lui Nicolae Iorga, pleacă la stagiu la Viena, unde se apropie de vestita societate a românilor din capitala Imperiului Austro-Ungar, „România Jună”. Își ia doctoratul în istorie cu o teză despre participarea românilor la Asediul Vienei din 1683. Implicat ca redactor și comentator în problemele politice legate de soarta Bucovinei, suține punctul de vedere național cu privire la drepturile legitime ale românilor.
În calitate de publicist, a înființat, în 1907, la Cernăuți, gazeta „Deșteptarea”, este redactor la „Viața nouă”și colaborează cu „Românul” din Arad.
În august 1914 trece în România, unde va fi profesor de germană la Liceul Militar de la Mânăstirea Dealu.
Înflăcărat de dragostea pentru neam, în 1916, se înrolează voluntar în Armata Română, fiind repartizat la Școala Militară de la Botoșani. În iulie 1917 este avansat la gradul de sublocotenent, comandând un pluton din Batalionul 1, Regimentul 8 Vânatori de Munte.
Sublocotenent Lascăr Luția – cea dintâi jertfă a Bucovinei
La 21 noiembrie 1916, bateria din care făcea parte sublocotenentul Lascăr Luția se afla dislocată în apropierea comunei Ștefănești (în prezent comuna Ștefăneștii de Jos, jud. Ilfov). Sublocotenentul a primit ordin să meargă în recunoaștere. În baza ordinului, ofițerul a plecat însoțit de doi soldați. Inamicul ocupase comuna și instalase mitralierele în podul școlii. Militarii români au fost reperați de inamic și primiți cu o ploaie de gloanțe. Soldații au ieșit din bătaia gloanțelor. Sublocotenentul Lascăr Luția s-a îndreptat în direcția școlii. Gestul l-a costat viața, fiind înconjurat de patrulele dușmane și împușcat. A fost înmormântat, inițial, în cimitirul comunei Ștefănești, iar în anul 1922 a fost exhumat și reînhumat în municipiul Cernăuți (în prezent în Ucraina).
Numele său, împreună cu cele ale altor cinci eroi bucovineni, este inscripționat pe troița care se află amplasată la mormântul eroului bucovinean Ioan Grămadă, din cimitirul „Pacea”, municipiul Suceava (jud. Suceava).
Urmaș al unui neam de cărturari de seamă, de buni și patrioți români, Lascăr Luția s-a născut la 18 august 1895, în municipiul Suceava. Încă de pe băncile școlii s-a remarcat prin talent literar, colaborând la publicațiile „Luceafărul”, „Tribuna”, „Neamul Românesc”, „Viață Nouă” etc.
Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, Lascăr Luția a trecut granița, în Vechiul Regat, fiind considerat de austro-ungari „dezertor de frica războiului”și condamnat la moarte.
A ales să îmbrace uniforma Armatei Române, pentru a se angaja în lupta pentru Întregirea neamului.
Locotenent Cepleanu Grigore - căzut la datorie la trecerea Carpaților
La orele 21 ale zilei de 27 august 1916, conform ordinului de operații nr.1, al Brigăzii 6 Infanterie, Regimentul 30 Infanterie Muscel, ataca, prin surprindere, împreună cu Compania a IX-a, aflată sub comanda locotenentului Alexandru Cuhn, vama ungurească și pichetul de grăniceri de la Vama Giuvala, iar cu Compania a XI-a, aflată sub comanda locotenentului Cepleanu Grigore, Secția de jandarmi unguri.
Compania a XI-a trece frontiera și reușește să se apropie, fără să fie observată, de postul de jandarmi. Cu revolverul într-o mână și sabia în cealaltă, locotenentul Cepleanu a ordonat să se deschidă ușa. În aceeași clipă, printr-o lovitură puternică, o scoate din balamale și pătrunde în încăpere, ordonând jandarmilor să se predea. Printr-o comandă disperată, plutonierul ungur declanșează alarma și încearcă să se apropie de ofițerul român. În aceeași clipă, un glonte îl culcă la pământ. Personalul postului a fost luat prizonier, iar firele telefonice au fost tăiate. La orele 22, comandanții celor două companii au raportat că pichetul de grăniceri și postul de jandarmi au fost ocupate.
Șeful vămii și cel al pichetului de grăniceri au reușit să fugă din încăierarea de la frontieră și să informeze despre atacul trupelor române.
Înaintarea spre Bran se făcea încet, cu dese opriri și recunoașteri. Compania locotenent Ceplanu este învăluită într-o ploaie de gloanțe ucigătoare. Un glonte îl lovește în cap pe comandant. Acesta moare după câteva zile, în spitalul din Câmpulung Muscel.
La nici 48 de ore de la începerea luptei, după încleștări crâncene și înfrângerea rezistenței a două batalioane ungurești de către musceleni, trupele române ocupă Branul.
Pentru cucerirea trecătorii Branului, Regimentul 30 Infanterie Muscel a înregistrat pierderi de 144 morți, răniți și dispăruți, printre aceștia numărându-se și locotenentul colonel George Poenaru Bordea, primul ofițer român căzut în Războiul Întregirii și locotenentul Grigore Cepleanu.
*
Grigore Cepleanu s-a născut în anul 1891 în comuna Broșteni, județul Gorj. Cursul primar și cele șase clase de liceu le-a urmat la Craiova, iar clasa a VII-a, la Școala militară din Iași.
La 17 septembrie 1909 a intrat la Școala Militară de Infanterie, pe care a absolvit-o în anul 1911, primind gradul de sublocotenent. În noiembrie 1914 este înaintat la gradul de locotenent.
Căpitanul Vulturescu Nicolae în fruntea cavaleriștilor la Oituz
În zorii zilei de 11 august 1917, Divizia 1 Cavalerie a ajuns la Onești și a fost îndreptată spre satele Nicorești (comuna Pârgărești, județul Bacău) și Bahna (comuna Bahna, județul Neamț). În seara aceleași zile, opt escadroane ale Regimentelor 4, 5, 9 și 10 Roșiori porniră la atac. Căpitanul Nicolae Vulturescu se afla în fruntea unei companii a Regimentului 5 Roșiori. Atacul a fost brusc, fără nici o pregătire de artilerie. Înflăcărați și entuziaști, cavaleriștii șarjează cu baioneta. Inamicul este surprins, dar contraatacă cu foc de mitraliere și grenade. Cavaleriștii înaintează nepăsători prin ploaia de gloanțe și grenade. O schijă de obuz a sfărâmat binoclul căpitanului Vulturescu, iar alta l-a atins ușor la mână. Trupele române înaintează mereu, cu pierderi însemnate în ofițeri și trupă.
La 15 august, călărașii primesc ordin să contraatace. Lângă satul Marginea, comuna Oituz, căpitanul Nicolae Vulturescu e lovit în cap de o schijă de obuz și moare pe loc. Corpul său a fost ridicat de fratele său geamăn, căpitanul Grigore Vulturescu, care făcea parte din același regiment, și transportat pe celălalt mal al Trotușului, în satul Caraclău, județul Bacău. Roșiorii au îngrădit locul și au ridicat o cruce în cimitirul satului, unde căpitanul Vulturescu a fost așezat la loc de odihnă.
Locuitorii au ridicat un monument spre pomenirea sătenilor din comuna Bârsănești, satul Caraclău, morți în Marele Război. Ei au săpat în piatră și numele ofițerului Vulturescu, pe care soarta l-a adus să moară pentru țară în satul lor.
Descendent dintr-o veche familie de boieri olteni, Nicolae Vulturescu s-a născut la București. Tatăl său, Grigore Vulturescu, a reprezentat vreme îndelungată județul Olt în Parlamentul României.
A studiat la Liceul „Gheorghe Lazăr“ din București, iar ulterior și-a continuat studiile la Școala de Cavalerie din Târgoviște.
După terminarea studiilor militare, în anul 1911, este repartizat sublocotenent la Regimentul 4 Roșiori, alături de care ia parte la Campania din Bulgaria.
La intrarea României în Primul Război Mondial, căpitanul Vulturescu avea, ca toți călăreții, speranța că se va ivi un prilej de glorie și pentru arma lor. După aproape un an, călăreții au fost chemați în munții Moldovei să apere trecătoarea Oituzului.
Soldat Trăistaru Ilie:
Acum vă părăsesc!...
«Se decretase mobilizarea 1916-1918 și pornirăm de partea aliaților în războiul cel mare, pentru Întregirea Neamului.
Prin luna Septembrie 1916 suntem destinați frontului dobrogean, unde inamicul, îngrămădind multe trupe, intenționa o respingere bruscă a trupelor noastre.
După un marș forțat de la Cernavodă la Cocargea, ajunsesem în noaptea de 5/6 septembrie 1916 în satul Mamut-Cuius, la o distanță de 5 km departe de inamic. La ora 8 dimineața, Regimentul [68 Infanterie, n.n.] pornește la atac, în cap cu Comandantul regimentului, colonel M.
Facem parte din al III-lea Batalion, comandat de V. Deși focurile vii de artilerie ale dușmanului cădeau ca grindina și deși era prima noastră luptă efectivă, totuși entuziasmul neîntrecut al ofițerilor și al flăcăilor făcu ca Regimentul să înainteze până aproape de inamic, în cele mai puternice focuri de arme, mitraliere etc. Lupta era pe viață și pe moarte.
Primim ordin de punere a baionetei, pentru pornire la asalt.
La dreapta mea, într-o mască făcută la repezeală, sta pitulit soldatul Trăistaru Ilie, ordonanța personală a subsemnatului [Gh. Mușătescu, comandantul Regimentului 68 Infanterie, n.n.], care trăgea cu foc, foc după foc, în dușmanul care o rupsese la fugă.
„Ilie”, îi zisei, „flăcăule, vei rămâne aici, contact cu artelnicul Companiei noastre, cu care vei rămâne; ține această scrisoare și cinci sute de lei, ai grijă de lucrurile mele. În cazul în care, după luptă, nu ne vom mai vedea, dă mamei mele scrisoarea și banii”.
De ambele părți, focurile luaseră proporții mari, iar inamicul, încolțit, începe să se retragă. Primim ordin de înaintare, după un salt de 50 m. Ne oprim pe o creastă naturală, spre a vâna pe fugarii care fugeau. Dușmanii cădeau ca frunzele de toamnă, iar voinicii noștri trăgeau, trăgeau mereu, trimițând fiecare glonț în inima dușmanului care mai trăia încă.
Agentul de legătură de la Companie mă strigă în șoaptă, pentru a-mi comunica un ordin. Întorc capul. Pe talvegul unei vâlcele se târa spre noi soldatul Trăistaru Ilie și îndată se apropie de mine. „Să trăiți, domnule sublocotenent! Iertați-mă! Nu pot să vă părăsesc, voi merge alături de dumneavoastră până la sfârșit, altfel nu pot!
„Bravo, bravo băiete!”, îi zisei, „iacă, acum mergem mai înainte, mai facem un salt peste cadavrele (...) din față, ca să-i curățăm pe toți și să punem mâna pe toți cei care vor rămâne, ocupându-le tranșeele”.
În acest timp, soldatul Trăistaru trase două focuri de carabină într-un bulgar burtos, ce se furișase prin porumb, în retragere, dându-l peste cap, apoi alt foc și alt bulgar peste cap și un al treilea foc și alt bulgar la pământ. Terminând cartușele, încearcă printr-o ușoară mișcare a pieptului să arunce alt încărcător în carabină.
De îndată, un glonte venit de la inamic îl lovește la cap, trecându-i prin tâmple. Sângele îl podini și pe gură și pe nas și, în borborositul scurgerii lui, șopti: „Acum vă părăsesc, domnule sublocotenent, cu inima împăcată. Copilul, nevasta mea”...și își dete sufletul, în mâinile mele, ce încercam zadarnic să-i pansez rana.
Lupta s-a terminat cu o mare și frumoasă victorie din partea vitejilor noștri; inamicul s-a retras.
Cocargeaua și tranșeele au fost ocupate de trupele noastre».
(Arhivele Militare Naționale Române, fond Microfilme)
Locotenentul Stoicescu Alexandru - eroul de la Câmpulung
Luptele din regiunea Câmpulung Muscel luaseră aspectul războiului de poziție. Trupele române sunt supuse unui permanent și violent bombardament, în timp ce coloanele de infanterie ale Diviziei a 12-a bavareze pornesc la atac prin văile Argeșului și Pravățului, fiind întâmpinate de focul artileriei noastre și apoi atacate la baionetă.
La 11 noiembrie 1916 începea cea de-a treia bătălie de la Câmpulung. Atacul ordonat al inamicului asupra flancului stâng românesc, de la Lerești până la Cândești, era susținut de o puternică artilerie grea și proiectile asfixiante.
Locotenentul Stoicescu, în fruntea oamenilor săi, lupta pentru apărarea satului Cândești. Toată ura cu care soldații români veniseră de la Turtucaia se revarsă asupra valurilor inamice, lăsând în urmă grămezi de trupuri dușmane ca și la Antimova, în Bulgaria. În seara aceleiași zile, în timpul ofensivei, un glonț îi curmă însă viața locotenentului Stoicescu, stăpungându-l în gât. Cu ultimele puteri, pe când era transportat spre postul de prim-ajutor, i-a transmis sublocotenentului său să continue lupta cu orice preț. A fost înhumat în cimitirul satului Flămânda (astăzi satul Poiana, comuna Ciuperceni, județul Teleorman).
Viteazul fiu al orașului Călărași, locotenent Stoicescu M. Alexandru, a fost exhumat în anul 1922 și reînhumat în Cimitirul Eroilor din municipiul Călărași, pentru a fi mai aproape de rudele care doreau să-i omagieze memoria.
*
Stoicescu M. Alexandru s-a născut la Călărași. A făcut studiile primare în orașul natal, iar cele liceale la București, în cadrul Școlii Superioare de Comerț. Își satisface stagiul militar primind gradul de sublocotenent în rezervă.
Sublocotenent de rezervă în cadrul Regimentului 36 Infanterie, participă la Campania din Bulgaria, în al Doilea Război Balcanic, unde este avansat la gradul de locotenent.
În virtutea studiilor speciale pe care le avea, ar fi putut rămâne în administrație, însă a considerat că locul lui e în prima linie a frontului.
Mobilizarea îl găsește în tranșeele de la Turtucaia, în sectorul Antimova. Din momentul în care capul de pod de la Turtucaia a căzut în mâinile dușmanului, drumul de retragere spre Silistra e tăiat de mitralierele inamice. Singura posibilitate de scăpare era traversarea Dunării înot. Sub tirul bulgarilor, locotenentul Stoicescu ajunge la mal și reușește să scape. Se reface și în luna octombrie 1916 pleacă cu un detașament al Regimentului 36/76 Infanterie la Câmpulung, intrând direct în luptă.
Locotenentul Râmnițeanu – ofițerul mort pentru România
În al Doilea Război Mondial, peste 100.000 de militari români au fost internați în lagărele de prizonieri din URSS. Deși a doua conflagrație mondială s-a terminat în 1945, mii de prizonieri români, germani, japonezi sau polonezi figurau internați, în 1949, în lagărele sovietice.
Internații nu au fost tratați în conformitate cu legile internaționale privind statutul prizonierilor de război. Astfel, deși ofițerii nu puteau fi obligați să lucreze, atunci când aceștia au refuzat au fost trimiși în fața unor pseudotribunale, fiind judecați și condamnați la închisoare de la 5 la 25 de ani. Deși ofițerii români au invocat existența legilor internaționale, ofițerii sovietici care au participat la procese au susținut unilateral: „Noi am câștiat războiul. Noi suntem legea!”.
După condamnare, prizonierii români au fost transferați în lagăre de muncă, în care mai figurau închiși cetățeni sovietici condamnați pentru crimă, furt, viol, etc.
Unul din lagărele de muncă a existat la Dnepropetrovsk, oraș pe teritoriul actual al Ucrainei. Prizonierii români și germani au fost împărțiți în brigăzi, fiind transportați cu camioanele la câțiva km de lagăr, unde au fost trimiși să lucreze la amenajarea unei fabrici pentru construcția de utilaje. Șantierul a fost înconjurat cu un gard din sârmă ghimpată, paza fiind asigurată de santinele.
Unul dintre prizonierii români, locotenentul Ispas Nicolae, a refuzat să mai meargă la lucru, declarând greva foamei și cerând să fie repatriat. După câteva zile, ofițerul român a fost trimis la carceră, prilej pentru toți ofițerii români din lagăr de a refuza ieșirea la lucru, declarându-se solidari cu ofițerul încarcerat și cerând să fie repatriați.
Ofițerii români au fost încarcerați în zona izolată a lagărului. După opt zile, sovieticii au încercat să îi alimenteze artificial pe aceștia. Locotenentul clujean Râmnițeanu a fost primul care a intrat în camera pregătiră în acest scop, fiind imobilizat pe un scaun.
Prizonierii români din celule au auzit horcăielile locotenentului Râmnițeanu, urmate de o căzătură pe dușumeaua coridorului și de strigăte de „mama”, în limba română.
Un prizonier german, care îndeplinea rolul de infirmier, le-a povestit ofițerilor români că doctorița care a vrut să-i introducă locotenentului Râmnițeanu un furtun în stomac, prin care să-i transfere lapte și griș dintr-o siringă, a pus furtunul în trahee, producând moartea prin asfixiere a prizonierului român.
Cimitirul în care au fost înmormântați prizonierii de război care au murit în lagărul de la Dnepropetrovsk a fost distrus de autoritățile sovietice după închiderea lagărului, principiu aplicat, conform constatărilor ofițerilor români, pentru toate cimitirele lagărelor de prizonieri din fosta U.R.S.S.
Locotenent Paul Anastasiu:
Treceți prin rețele!
Era o zi frumoasă.
Tunurile începuse să bată.
Ai noștri răspundeau.
Vânătorii, pe poziție, așteptau momentul să plece la asalt.
Locotenentul Paul Atanasiu, comandantul Batalionului II, era mai vesel în acea zi, ca totdeauna.
Viteaz între viteji, locotenentul Paul Atanasiu nu cunoștea ce-i frica.
În frunta Batalionului și a companiei de comandă făcea mereu minuni de vitejie.
La miercurea Ciuc, la Odorheiu, (...) la Vlăhița, (...) la Sărățeni și la Sovata, locotenentul Paul Atanasiu a fost cel mai viu exemplu camarazilor săi și a fost răsplătit de șefii lui, fiind dat ca pildă tuturor.
A fost decorat și lăudat.
Inamicul se îndârjise la Sărățeni și opunea o rezistență mare.
Flăcăii din al IV-lea Vânători au pornit la asalt, în seara de 22 septembrie 1916, având în fruntea lor pe bravul lor locotenent.
Au înaintat în strigăte de ura cu toții, până la rețelele de sârmă; aici, locotenentul Anastasiu Paul, cu foarfecele, a tăiat sârma [și n.n.] a fost încins de mitralierele inamice.
Înainte băieți! Peste mine treceți prin rețele!
A fost răzbunat, căci inamicul a plătit scump această pierdere.
El se odihnește acum pe locurile unde a avut o moarte de erou.
(Arhivele Militare Naționale Române, fond Microfilme)
Generalul Nicolae Piperescu – eroic în fața morții
În Campania din 1916, Regimentul 69 Infanterie Dorohoi, comandat de colonelul Nicolae Piperescu, a luptat împotriva trupelor germane pe raza județului Argeș. La marginea satului Valea Babei, după o noapte de luptă la baionetă, Regimentul 69 Infanterie Dorohoi a ocupat o poziție dominantă. În timp ce le indica militarilor direcția în care să-și concentreze tirul, colonelul Nicolae Piperescu a fost lovit în cap de un glonte.
Cu ultimele puteri, colonelul Piperescu și-a îmbărbătat soldații, cerând să i se aducă drapelul regimentului, pe care l-a sărutat cu evlavie. Evacuat la spitalul din Pitești, colonelul Piperescu a murit la 29 noiembrie 1916, lăsând „aminitirea unui soldat de rasă, aspru și neînduplecat la datorie, eroic în fața morții“.
Corpul neânsuflețit al colonelului Piperescu a fost înhumat în Cimitirul Eroilor din Pitești. La insistențele familiei și cu sprijinul Societății „Mormintele eroilor căzuți în război“, rămășițele generalului Piperescu au fost centralizate în Cimitirul Bellu Militar, în 1924.
În semn de recunoștință pentru jertfa sa, generalul Piperescu Nicolae a fost distins cu Ordinul „Mihai Viteazul“, Medalia „Avântul Țării“ și Medalia jubiliară „Carol I“.
Prin Înalt Decret i s-a atribuit post-mortem gradul de general de brigadă.
*
Generalul Nicolae Piperescu s-a născut în anul 1861 la Vlădești, județul Galați. A absolvit Școala Normală din Bârlad, fiind numit învățător în comuna Câineni, județul Vâlcea.
Recrutat, a părăsit învățământul și s-a înscris la Școala Militară de la Bistrița, devenind ofițer în anul 1886. A lucrat mai mulți ani în jandarmeria rurală.
În anul 1916 a primit comanda Regimentului 69 Infanterie, pe care l-a condus de la Dorohoi până în inima Transilvaniei, iar apoi pe crestele însângerate ale Oituzului.
Ecaterina Teodoroiu:
„Înainte băieți, nu vă lăsați, sunteți cu mine!
Într-o dimineață geroasă, la 11 februarie 1918, un preot militar a strâns soldații în fața unui mormânt de război din Valea Glodului, pe raza comunei Fitionești, jud. Vrancea, oficiind un parastas.
Preotul identificase mormântul la 24 decembrie 1917, în ajunul Nașterii Domnului, când plecase cu icoana Nașterii și un cântăreț la diviziile armatei române. Atunci, preotul a observat două morminte în Valea Glodului, lângă drum, iar în momentul în care s-a apropiat „nu mi-a fost mică mirarea când văd c-am dat fără să mă gândesc peste mormântul eroinei de la Jiu, al cărui mormânt, cutare scriitor din [ziarul n.n.] România îl mutase la Mărășești!”. Pe crucea din stejar a mormântului eroinei atârna o coroană de flori, uscată, și casca de infanterie, spartă și legată cu sârmă, iar inscripția de pe însemnul însemnul de căpătâi menționa statutul acesteia: „Eroina Ecaterina Teodoroiu, cercetașă voluntară în reg 43/59 infanterie, moartă în fruntea plutonului ei, pentru Patrie”.
Preotul, emoționat, i-a adunat pe soldați, cântând “Troparul” și “Condacul Nașterii”, iar apoi le-a vorbit combatanțior despre Ecaterina Teodoroiu. Așa au aflat militarii despre noaptea zilei de 4 septembrie 1917, stil nou, când armata germană a încercat să atace, la 21.45, în sectorul Dealul Secului, apărat de Regimentul 43/59 Infanterie. Ecaterina Teodoroiu s-a urcat pe parapetul tranșeului, strigându-le camarazilor: „Înainte băieți, nu vă lăsați, sunteți cu mine!”. În acel moment, militarii germani din Regimentul 40 Infanterie au tras o rafală de mitralieră, două gloanțe lovind-o pe Ecaterina în piept. Brancardierii au urcat corpul rănitei pe o targă, transportând-o la postul de prim-ajutor de la Casa Pădurii, locul unde, în pofida îngrijirilor, fata născută în plaiurile Gorjului a trecut în lumea celor drepți.
Citată prin Ordin de Zi, Ecaterina a fost înmormântată a doua zi cu onoruri militare.
Ecaterina Teodoroiu s-a născut în comuna Vădeni (în prezent cartier al municipiului Târgu Jiu), la 14 ianuarie 1894, în familia țăranilor Vasile și Elena, în care mai figurau, în momentul nașterii sale, încă șapte copii.
A frecventat, până în anul 1915, Școala primară din Vădeni, două clase primare în municipiul Târgu Jiu, Școala româno-germană din Târgu Jiu și Școala de moașe din București.
Fiind înscrisă în Asociația cercetașelor românce, din anul 1913, a fost repartizată la Crucea Roșie Română, în anul 1916, pentru îngrijirea răniților în Spitalul din Târgu Jiu. Asistând la moartea fratelui său, sergentul Nicolae Teodoroiu, la Sâmbotin (14 noiembrie 1916), Ecaterina a fost înrolată ca voluntară în Regimentul 18 Infanterie.
Până în momentul decesului, Ecaterina Teodoroiu a fost decorată cu Virtutea cercetășească în aur de război, iar pe linie militară cu Virtutea militară de război clasa a II-a. Figurează cu o zi în prizonierat, o plagă împușcată în piciorul drept, tibia și șoldul stâng fracturate.
La 4 iunie 1921, sicriul Ecaterinei a fost exhumat din Valea Glodului, fiind transportat cu trenul pe ruta Fitionești – Focșani – Râmnicu Sărat – Buzău – Ploiești –București – Târgu Jiu, iar la 9 iunie 1921 a fost depus într-o criptă aflată în fața Primăriei Târgu Jiu, eveniment care a beneficiat de o asistență impresionantă din partea publicului.
În 1936, sculptorița Milița Petrașcu, eleva lui Constantin Brâncuși, a realizat deasupra mormântului eroinei un sarcofag din piatră.
În memoria Ecaterinei, casa familiei Teodoroiu a fost transformată în muzeu (1938), iar Colegiul Național din municipiul Târgu Jiu îi poartă numele.
De asemenea, artiștii români au realizat șase monumente dedicate Ecaterinei (Slatina – 1925, sculptor Dumitru Mățăoanu; Brăila – 1928, sculptor Vasile Ionescu-Varo; Tișița – 1934, sculptor Oscar Han; Azuga – 1937, sculptor Ioan Iordănescu; Străoane – 1972, sculptor D. Iliescu, Străoane – 2017), o statuie (Târgu Jiu – 1978, sculptor Iulia Oniță), un bust (Mărășești – 1994, sculptor Florin Musta).
Ecaterina Teodoroiu se înscrie, prin sacrificiul său, în galeria celor peste 330.000 de eroi români din Marele Război, morți, în luptă și în prizonierat, pentru realizarea Românei Întregite.
Comisarul Alexandru Popovici – un erou pentru neam
La 25 mai 1917, armata germană a recuperat din apele Dunării, o sticlă închisă ermetic, care avea în interior informații privind pozițiile și depozitele acesteia. După investigații s-a ajuns la concluzia că autorul mesajului a fost comisarul Alexandru Popovici, șeful Poliției Portului Brăila. Acesta a fost arestat, împreună cu sergentul major Gheorhe Rădulescu, dar și cu o serie de elevi ai liceului din localitate.
Pentru faptele sale, Tribunalul de război al Comandamentului German l-a condamnat pe comisarul Popovici la moarte prin împușcare.
Soția comisarului, împreună cu alți brăileni, aduși cu forța la gardul cimitirului „Sfânta Maria”, au fost obligați să asiste la execuție, la 22 iulie 1917. De asemenea, activitatea Liceului „Nicolae Bălcescu” a fost suspendată.
În pofida execuției, rețeaua informativă a comisarului Popovici a continuat să activeze, iar „plimbatul sticlelor” spre Galați nu a putut fi stopat de plasele germane instalate pe Dunare.
În cimitirul „Sfânta Maria” a fost ridicată o cruce cu inscripția: „În acest loc, la 22 iulie 1917, comisarul Alexandru Popovici a fost împușcat de trupele germane, jertfindu-se ca un erou pentru neam”.
Osemintele eroului au fost reînhumate, în anul 1931, cu toate onorurile, în Cimitirul Eroilor „Sfântul Constantin” din Brăila.
Fiind erou al Poliției Române, comisarului Alexandru Popovici i s-a acorat gradul de general de brigadă post-mortem, prin decret prezidențial, în 1993.
Eroul sublocotenent Ioan R. Marinescu
Sublocotenentul Ioan. R. Marinescu s-a născut la 27 ianuarie 1894, în satul Heci, comuna Lespezi, județul Iași, fiind al optulea din cei 12 copii ai familiei.
După absolvirea Facultății de Silvicultură din București, Ioan. R. Marinescu a fost încorporat, la 28 august 1916, cu rangul de sublocotenent (r) în Regimentul 61 Infanterie, iar la 3 septembrie 1916 a fost trimis în linia întâia a frontului din Carpați.
Armata română a trecut Carpații Orientali și Meridionali în noaptea de 27/28 august 1916, înaintând 120 km în zona centrală a Transilvaniei.
La 1 octombrie 1916 s-a declanșat Manevra de la Flămânda, în care două divizii române au trecut Dunărea și s-au angajat în lupte pe teritoriul bulgăresc, iar alte patru divizii se pregăteau să le urmeze, cu scopul determinării retragerii armatelor germane, turce și bulgare din Dobrogea. Sublocotenent Ioan R. Marinescu a făcut parte dintre militarii care au participat la manevră.
După două zile de lupte și pierderi uriașe, Marele Cartier General a decis să renunțe la Campania de la sudul Dunării și să întărească eforturile din trecătorile Carpaților, deoarece inamicul declanșase o ofensivă în Transilvania.
Sublocotenentul Ioan Marinescu a luat parte la luptele pentru apărarea trecătorilor din Predeal, Bușteni, Sinaia și Azuga. Ulterior, a fost transferat pe frontul pentru apărarea Bucureștiului, luând parte la Bătălia de la Neajlov-Argeș, în care armata română a fost obligată să se retragă.
Rănit în luptă, sublocotenentul Ioan R. Marinescu a fost transferat la Spitalul de Campanie din incinta Seminarului Teologic București. A murit la 16 decembrie 1916, fiind înmormântat, la 27 decembrie 1916, în Cimitirul eroilor români din B-dul Ghencea.
Lt. Fotache Constantin:
Mă duc să-mi fac țara mare!
Începând cu 9 octombrie 1916, Regimentul 73 Infanterie Tulcea a fost antrenat în luptele pentru apărarea Văii Cerbului și a Clăbucetului, fiind puternic bombardat de artileria grea germană, la 31 octombrie 1916. Disprețuind primejdia, locotenentul Fotache Constantin și-a încurajat permanent oamenii să reziste în fața gloanțelor și a obuzelor. Deși o schijă l-a lovit în omoplatul stâng, locotenentul Fotache a rămas în linia întâi. În scurt timp, o a doua schijă l-a lovit în inimă. Ordonanța eroului i-a îngropat trupul lângă trunchiul unui brad falnic.
Copleșiți de superioritatea artileriei germane, militarii rămași în viață s-au retras, lăsându-și numeroși camarazi îngropați în pământul scormonit de obuze.
Regimentul 73 Infanterie Tulcea, redus la 6 ofițeri și 280 soldați, a fost retras pentru reorganizare.
Pentru vitejia cu care au luptat militarii, prin Înaltul Decret Regal nr.323/22.01.1919, drapelul de luptă al Regimentului 73 Infanterie Tulcea a fost decorat cu Ordinul Mihai Vitezul, clasa a III-a.
*
Locotenentul Fotache Constantin s-a născut la Tecuci, în 1880, fiind fiul lui Gheorghe și al Elenei. A urmat studiile primare în orașul natal, cele liceale la Galați și Facultatea de Drept la București.
Pentru a-și întreține familia s-a angajat ca funcționar la Vama Poștei din București.
Înzestrat cu o vastă cultură generală și posesor al unor bogate cunoștințe filosofice, Fotache Constantin a publicat, în 1913, o carte despre evoluția Universului, intitulată „Existență și manifestare”.
În același an, în calitate de ofițer în rezervă al Regimentului 73 Infanterie Tulcea, a luat parte la al Doilea Război Balcanic, fiind decorat cu medalia „Avântul Țării”.
La intrarea României în Primul Război Mondial (1916), deși putea să rămână în partea sedentară a armatei, Fotache Constantin a preferat să se alăture celor peste 500.000 de români combatanți, animat de idealul transpus în cuvintele rostite la despărțirea de cei dragi: „Mă duc să-mi fac țara mare, pentru ca [și] copiii mei să trăiască fericiți în ea!”
Generalul Ion Dragalina
Generalul Ion Dragalina s-a născut la Caransebeș, într-o familie de grăniceri români, la 3/16 decembrie 1860, murind în timpul și din cauza Primului Război Mondial, la 6 noiembrie 1916.
A urmat Școala de cadeți din Timișoara și Academia Militară din Viena. În anul 1880 devine ofițer în armata austro-ungară, iar în anul 1887 este primit în armata română, în Regimentul 2 Linie. A fost comandantul trupelor Divizei 1 care formau Grupul Cerna în Armata I și, ulterior, a fost comandantul acesteia. A luptat pe frontul Văii Jiului, în Campania anului 1916.
În anul 1916, România intra în Primul Război Mondial, alături de puterile Antantei, având drept obiectiv reîntregirea țării. Cu această ocazie, Armata română a fost organizată în patru armate: Armata I, (comandată de gl. Culcer, ulterior de gl. Dragalina), Armata a II-a (comandată de gl. Alexandru Averescu), Armata a III-a (comandată de gl. M. Aslan), Armata a IV-a ( comandată de gl. Constantin Prezan).
La intrarea României în război, generalul Ion Dragalina a primit comanda trupelor Diviziei 1, care formau Grupul Cerna. Misiunea Diviziei era aceea de a ocupa malul nordic al Dunării și Valea Cernei, la vărsarea ei în Dunăre, pentru a face imposibilă pătrunderea dușmanului. Lupte grele s-au dat pentru Meterezele lui Tudor și în fața Toplețului. Generalul Dragalina a trimis un grup secundar să atace la nord de Dealurile Padeșului și Pedeglava. Victoria românilor a fost decisivă, aceștia ocupând, până la 4 septembrie 1916, Orșova și ambele maluri ale Cernei, până aproape de Ieșalnița, localitățile de pe malul stâng al Cernei până aproape de Mehadia.
Sectorul Jiu a fost unul dintre cele mai agitate sectoare de luptă. În a doua parte a lunii octombrie 1916, trupele Puterilor Centrale au hotărât să străpungă frontul de la Jiu. Ofensiva germană a început la 23 octombrie 1916, dată care a coincis cu o reorganizare a Armatei I. Lupte grele s-au dat la Vama Veche și la Poiana lui Mihai Viteazul. Situația fiind critică, Marele Cartier Român a hotărât să-l înlocuiască pe generalul Culcer, de la comanda Aramatei I, cu generalul Ion Dragalina. În ordinul de zi dat de general, în momentul preluării misiunii, se specifică: „Am luat comanda Armatei și cer în primul rând apărarea cu viața a sfântului pământ al țării noastre și a cinstei neamului român. Cer de la toți deplină ascultare și cea mai strictă executarea ordinelor. Trupa care nu poate să înainteze să moară pe loc [...] țara va răsplăti pe viteji, iar numele lor va trăi pe vecie în cinstea eroilor neamului”.
Pe 25 octombrie 1916, generalul Dragalina a plecat pe front, în defileul Jiului, pentru a inspecta frontul. Ajuns la Lainici, a fost informat că inamicul a ajuns în defileul Jiului și a deschis foc împotriva celor care se retrăgeau. Înapoindu-se pe șoseaua din defileul îngust, automobilul generalului a demarat în viteză pentru a străbate rapid locul primejdios. Patrulele inamice au tras asupra automobilului, iar generalul a fost lovit la brațul drept. Rana i s-a infectat, aceasta și din cauza blănii de oaie cu care era căptușit cojocul pe care îl purta generalul în momentul rănirii sale. I s-a acordat primul ajutor, iar ulterior a fost evacuat. A fost operat la Spitalul Militar Regina Maria din Palatul Regal București, operație în urma căreia i s-a amputat brațul cangrenat. Ulterior a făcut septicemie și a decedat la 6 noiembrie 2016.
Pentru cariera și faptele sale de arme, Generalul Ion Dragalina a fost decorat cu diferite ordine militare: Ordinul Mihai Viteazul; Ordinul Coroana României, clasa a IV- a; Ordinul Steaua României, clasa a V-a.
Generalul a fost înhumat în Cimitirul Belu Militar, la poziția nr. 31. La mormântul său a fost fixată o placă comemorativă, pe care sunt sculptate, în bronz, portretul și numele său, împreună cu diverse motive vegetale.
În memoria eroului general Ion Dragalina au fost ridicate mai multe monumente, cum ar fi cele din Caransebeș (jud. Caraș-Severin), Mărășești (jud. Vrancea), Lugoj (jud. Timiș) și, nu în ultimul rând, cel de pe Valea Jiului, de lângă popasul Lainci, ridicat chiar pe locul în care a fost rănit eroul. Pe fațada acestui monument, o cruce grecească realizată în marmură și dezvelită la 12 octombrie 1927, se găsesc un medalion cu fotografia generalului și inscripția: „Aici am fost rănit, făcându-mi datoria pentru Neam, Țară și Rege“.
Maior Irimescu Ilie:
Înainte băieți!
După campania din Transilvania, Regimentul 8 Buzău a primit ordinul să treacă în Dobrogea, luând contact cu inamicul, la 14 septembrie 1916, și luptând violent pentru apărarea liniei Rasova – Cobadin – Tusla.
Artileria inamică a bombardat trupele române, singurul mijloc pentru acestea de a ieși din infernul bombardamentului fiind atacul. Căpitanul Irimescu, în fruntea companiei sale, a ordonat atacarea trupelor inamice. Un glonte l-a lovit în mâna dreaptă. Și-a bandajat rana și a continuat lupta, îndemnându-și soldații: „Înainte băieți!” Înaintarea s-a realizat greu,. mitralierele germane secerând rândurile militarilor români. Un al doilea glonte l-a izbit pe maiorul Irimescu în frunte, culcându-l la pământ pentru totdeauna.
Trupul neînsuflețit al căpitanului Irimescu nu a fost identificat pe câmpul de luptă, fiind înhumat ca erou necunoscut, împreună cu militarii români care au căzut în violentele încleștări.
În semn de omagiu, eroul Irimescu Ilie a fost înaintat la gradul de maior, în martie 1917.
*
Irimescu Ilie s-a născut la Iași, în anul 1888, în familia inginerului Mihail Irimescu. A urmat studiile secundare în orașul natal, iar în 1902 s-a înscris la Școala de infanterie și cavalerie din București, fiind promovat sublocotenent, în 1903, și repartizat la Batalionul 6 Vânători.
În anul 1908 a fost înaintat la gradul de locotenent și trecut la Regimentul 13 Ștefan cel Mare.
Având înclinații spre inginerie, Irimescu Ilie a fost admis la cursurile de inginerie topografică, în anul 1912, fiind mutat la Serviciul Geografic al Armatei.
Ulterior, locotenentul Irimescu a fost înaintat la gradul de căpitan, în 1913, fiind trecut la Regimentul 8 Buzău, unitate cu care a participat la al Doilea Război Balcanic (1913) și la Primul Război Mondial.
V. Chilian:
Prizonierii sunt legați de stâlpi din lemn, iar Vasile Chilian îi spune preotului Vasilescu, care asistă la execuție: „Părinte, fii aproape și nu uita să spui ce vezi, că mor pentru țara mea!”.
Plutonul de execuție își încarcă puștile, iar salvele armelor spintecă liniștea dimineții.
Corpurile neînsuflețite ale eroilor sunt aruncate într-o groapă comună, iar deasupra sunt puși bolovani de pământ și câteva brazde de iarbă. O bătrănă culege de pe camp câteva flori și le pune pe mormântul comun, culorile acestora având putere de simbol: maci roșii, măselăriță cu floarea de culoarea grâului și câteva albăstrele.
În momentul în care prizonierii evadați se apropiau înotând de malul stâng al Putnei, sergentul Gheorghiu a fost prins de un vârtej, strigând după ajutor. Santinelele germane au lansat rachete luminoase, trăgând cu armele și aruncând grenade. Unul dintre sergenții români a fost omorât, iar locotenentul Popescu a fost ranit grav, murind peste trei zile (a fost îngropat în cimitirul orașului Odobești). Căpitanul Pârâianu, plutonierul-major și cei doi sergenți au fost prinși și escortați în orașul Odobești.
Prizonierii au fost percheziționați de germani, iar la gâtul unuia dintre ei s-au găsit, într-o pungă de gutapercă, schițe cu amplasarea unităților germane de pe linia frontului și mai multe scrisori, adresate armatei române, unele semnate de Vasile Chilian. În seara aceleiași zile, Vasile Chilian a fost arestat de o patrulă germană, la domiciliul său din satul Tichiriș (pendinte de comuna Vidra, jud. Vrancea), fiind internat în arestul din municipiul Focșani.
Curtea Marțială a Diviziei 89 Infanterie germane din Focșani a instrumentat cazul, condamnându-l la moarte pe Vasile Chilian. Toma Costea, Ștefan Săcăluș și Dumitru Pantazi au fost de asemenea condamnați la moarte, fiind considerați complici (i-au însoțit pe prizonierii evadați până la Vasile Chilian, pentru a-i ajuta să treacă râul Putna). Tot la moarte a fost condamnat și sergentul Gălățeanu, acuzat de evadare. Sentința a fost pronunțată la 22 mai 1917.
Se estimează că, până în mai 1917, Vasile Chilian a ajutat peste 2.000 de soldați și ofițeri români, evadați din lagărele germane, să treacă în liniile românești.
Căpitanul Barbu Pârâianu, deși a fost condamnat la moarte nu a mai fost executat la 5 septembrie 1917, evadând din celulă pe fondul unei altercații între militarii germani. În 1930 avea gradul de general și comanda Regimentul 4 Infanterie. Fiind întrebat despre prizonierii executați de germani la Focșani s-a declarat impresionat de patriotismul acestora, susținând: „Merită toată lauda și pot fi trecuți ca eroi în Cartea Neamului, iar patriotismul lor ca un exemplu viitoarelor generații”.
Căpitan Andreiescu V. Ioan:
Artileria germană începe un puternic bombardament de artilerie. Obuzele cad peste tot. Creasta și pantele dealurilor sunt acoperite de gaze și fum. Bombele incendiare năruiesc mai multe case din satul Diocheți și din comuna Movilița, iar gazele toxice ucid o serie de civili. Militarii români din Regimentul 10 Vânători pornesc la asalt, iar o luptă violentă se încinge pentru ocuparea cotei 334. Căpitanul Andreiescu V. Ioan, în fruntea companiei sale, înaintează în prima linie, pentru a ajunge pe coama dealului. Rând pe rând, militarii români cad eroic. Căpitanul Andreiescu moare cu degetul pe trăgaciul mitralierei, dorindu-și ca tranșeele germane să fie ocupate de camarazii săi. Aspirația i-a fost îndeplinită, cu prețul a peste 3.000 eroi români, germanii fiind obligați să se retragă.
Pentru faptele sale de arme, căpitanului Andreiescu V. Ioan i s-a acordat post-mortem Ordinul Mihai Viteazul, prin Decretul Regal nr. 1172/octombrie 1917, pentru vitejia cu care a luptat la 14 august 1917, în atacul cotei 334, servind drept pildă companiei sale.
*
Căpitanul Andreiescu V. Ioan s-a născut în București, fiind de profesie avocat. Ca ofițer rezervist, căpitanul Andreiescu V. Ioan a participat la Campania din Bulgaria, în al Doilea Război Balcanic (1913). În Primul Război Mondial a comandat Compania a 7-a din Regimentul 10 Vânători, participând la luptele din Dobrogea. De asemenea, a mai fost implicat în luptele de la Predeal, unde a fost rănit de o rafală de 19 gloanțe. Soldații au crezut că nu aveau să-și mai revadă vreodată sănătos comandantul, însă căpitanul Andreiescu i-a încurajat cu voce stinsă: Nu vă temeți copii, ne vom revedea în curând! Luptați tot așa de bine!
După o lungă perioadă de recuperare, realizată la Sanatoriul Gerota din municipiul București, căpitanul Andreiescu a fost trimis pe frontul din Moldova.
Căpitanul Brutus I. Drăgănescu - eroul de la Mărășești
În a cincea zi a Bătăliei de la Mărășești (24 iulie/6 august-21 august/3 septembrie 1917), atacul artileriei române s-a dezlănțuit pe toată linia de la șoseaua Focșani – Mărășești și până la Siret.
Regimentul 9 Vânători a așteptat cu nerăbdare momentul atacului. Militarii au ieșit din tranșee, pornind cu avânt în terenul de șes, fără niciun adăpost. În clipa în care trupele se aflau sub tirul nimicitor al artileriei dușmane, căpitanul Drăgănescu a sărit din tranșee, în fruntea companiei sale, căzând cu trupul sfâșiat de o schijă. Ordonanța sa l-a transportat, sub focul inamic, la ambulanța regimentului, însă nu a mai putut fi salvat. A fost înmormântat pe malul Siretului, alături de camarazii căzuți în aceeași zi.
Căpitanul erou Brutus I. Drăgănescu a fost distins cu Ordinul „Steaua României” cu spade, ca recunoștință pentru serviciile militare aduse statului român. Presa a elogiat vitejia bravului căpitan. Astfel, la 19 august 1917, ziarul Neamul Românesc l-a considerat o dovadă a spiritului de jertfă: „(...) judecătorul Drăgănescu era un excelent militar, o fire esențialmente războinică, care purta în piept răsplata vitejiei dată de însăși mâna Suveranului, iar pe trup dovada neștearsă a spiritului de jertjă consfințit de rana căpătată la Amzacea”.
*
Căpitanul Brutus Drăgănescu s-a născut în 16 septembrie 1884, la Constanța, în familia doctorului Ioachim C. Drăgănescu. A urmat cursurile primare la Constanța, liceul la Craiova, iar Facultatea de Drept a absolvit-o la București. A profesat mai întâi avocatura, apoi a intrat în magistratură.
Sublocotenent de rezervă în Regimentul 9 Vânători, din 1907, a participat la Campania din 1913, fiind înaintat la gradul de locotenent, în septembrie 1913.
La intrarea României în Războiul de Întregire națională, Brutus I. Drăgănescu a fost mobilizat comandant de companie în Regimentul 9 Vânători, luând parte la toate luptele date de această unitate.
În bătălia de la Amzacea, din septembrie 1916, a fost grav rănit, fiind nevoit să părăsească linia frontului. Pentru curajul său, Brutus I. Drăgănescu a fost decorat cu Ordinul „Coroana României” cu spade, revenind pe front la cererea sa, în decembrie 1916.
A fost înaintat la gradul de căpitan, în aprilie 1917, participând la toate luptele în care a fost implicat regimentul său la Mărășești.
Maior Petre Caracaș:
În vara anului 1917 maiorul Petre M. Caracaș participă la bătălia de la Oituz, în calitate de comandant al Batalionului 3 din Regimentul 2 Grăniceri. În seara zilei de 12 august, maiorul Petre M. Caracaș ajunge pe dealul Bâtca Carelor, având în față un inamic bine consolidat în teren. În dimineața zilei de 13 august, maiorul Caracaș dă semnalul de atac. Ineficiența bombardamentului artileriei române în distrugerea rețelei de sârmă ghimpată a întrerupt primul asalt al grănicerilor, care s-au culcat la pământ.
Maiorul Caracaș ordonă trupei să atace, strigând: „La asalt! Ura!“ Grănicerii pornesc al doilea asalt, iar mitralierele germane îi silesc să se culce la pământ. „Înainte! La baionetă!“, ordonă maiorul Caracaș al treilea asalt, fiind doborât de gloanțele unei mitraliere germane. Brancardierii îl transportă la postul de prim ajutor, iar apoi la spitalul Regina Maria din Onești, unde, deși este operat de medicii francezi, moare în noaptea aceleiași zile.
Maiorul Caracaș a fost înmormântat a doua zi, la 14 august 1917, cu toate onorurile militare în Cimitirul eroilor din Onești, devenit ulterior Ansamblu monumental. Cu acest trist prilej, pentru a evidenția valoarea unui luptător în război, generalul Gheorghe Canacuzino a precizat: „Dragii mei, dacă Petru ar fi dat un singur pas înapoi, armata noastră ar fi fost dată peste cap și nu se știe ce soartă ne-ar fi pregătit luptele din ziua aceea“.
*
Maiorul Petre Caracaș s-a născut la Bârlad, la 4 august 1886, într-o familie de negustori de cherestea. Școala primară și cursul inferior al liceului le-a urmat în orașul natal, după care s-a mutat cu familia la București. În anul 1905 a promovat examenul de bacalaureat la Liceul Lazăr, fiind admis la Școala militară de infanterie din Dealul Spirii, pe care o termină în 1907 cu gradul de sublocotenent, fiind repartizat la Regimentul 6 „Mihai Viteazul“ din București. A urmat apoi Școala specială de artilerie și geniu, fiind trimis la fabrica de arme Steyer, Austria, pentru recepționarea armamentului.
La începutul anului 1914, fiind avansat căpitan, Petre Caracaș a făcut un stagiu la Arsenal și este trecut la grăniceri. La începutul războiului, la 14/15 august 1916, se afla la Predeal, comandând pichetul de frontieră.
Sublocotenentul Emil Rebreanu:
Trăiască România Mare! a strigat sublocotenentul Emil Rebreanu înainte de a fi executat, în fața militarilor, cei mai mulți români, adunați cu forța pentru a asista la pedeapsa celui acuzat de armata austro-ungară de „ trădare“.
În noaptea de 10 spre 11 mai 1917, sublocotenentul Emil Rebreanu a părăsit infirmeria Brigăzii 16 Infanterie, încercând să treacă prin rețelele de sârmă ghimpată. A fost urmărit și prins când intenționa să treacă frontul în liniile românești. Deși a fost sfătuit de comandantul său să declare că s-a rătăcit, refuză, mărturisind că scopul său era să se alăture fraților români care luptau pentru eliberarea Transilvaniei.
Pentru fapta sa a fost judecat de Curtea Marțială, a fost acuzat de dezertare și spionaj și a fost condamnat la moarte. În seara zilei de 14 mai 1917, sentința a fost pusă în executare, sublocotenentul Emil Rebreanu fiind spânzurat.
Sublocotenentul Rebreanu a cerut să fie înmormântat pe pământ românesc, însă dorința i-a fost refuzată. După război, la 2 octombrie 1921, fratele eroului, Liviu, a identificat mormântul la Ghimeș, la marginea fostei frontiere. Sicriul cu rămășițele eroului Emil Rebreanu, purtat de ofițeri ai armatei române, a fost reînhumat în comuna Palanca, județul Bacău, cu onorurile cuvenite. Ulterior, prin grija Societății Mormintele eroilor căzuți în război a fost înălțat un monument comemorativ, dezvelit în anul 1922. Pe placa de marmură stă scris „Sublocotenent Emil Rebreanu, spânzurat de unguri la 14 mai 1917 pentru că a vrut să treacă în rândul Armatei Române, să lupte pentru reîntregirea neamului. Patria recunoscătoare nu l-a uitat“. La 10 noiembrie 2012, în memoria eroului Emil Rebreanu a fost inaugurat un nou monument.
*
Emil Rebreanu a fost al cincilea născut dintre cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și al soției sale Ludovica. A venit pe lume la 17 decembrie 1891, în satul Maieru, azi județul Bistrița Năsăud.
La izbucnirea Primului Război Mondial era student la Facultatea de Drept din Cluj. A fost obligat să-și întrerupă studiile și a fost înrolat în armata austro-ungară, fiind trimis să lupte pe front în Galiția, Rusia și Italia. În anul 1915 a fost avansat la gradul de sublocotenent și decorat cu „Medalia de aur pentru vitejie“. Dorința de a-și îndeplini datoria militară îi este pusă la încercare de evenimentele de pe front. Intrarea României în război îi trezește teama că ar putea fi obligat să lupte împotriva fraților săi. Drama sa și a tuturor românilor transilvăneni a început în primăvara anului 1917, când au fost trimiși să lupte pe frontul românesc.
Între conștiință și datorie, sublocotenentul Emil Rebreanu a ales conștiința, conștiința de a nu rămâne dator neamului său.
Medicul maior (r.) dr. Nicolae Burghele a căzut prizonier la 3 decembrie 1916, împreună cu ambulanța sa, în timpul luptele de la Neajlov, în care militarii români au încercat să arunce peste Dunăre trupele germane, turce și bulgare, în Bătălia de apărare a Bucureștiului. . După ce a fost luat prizonier, Nicolae Burghele a fost internat în lagărul de prizonieri de la Burgas, unde s-a îmbolnăvit de tifos exantematic, decedând la 20 martie 1917.
După război, Mihail Burghele, fratele eroului și fost ministru plenipotențiar, s-a deplasat la Burgas pentru identificarea mormântului. Pe locul unde a fost găsită crucea de lemn cu numele eroului, familia a dezvelit un monument din piatră, realizat de meșterul bulgar Nicola Araboff.
În semn de recunoștință pentru jertfa sa, eroul Nicolae Burghele a fost distins cu Medalia jubiliară „Carol I“, Coroana României în gradul de Cavaler, Coroana României în gradul de Ofițer, Crucea Meritul Sanitar și Medalia „Avântul Țării“.
*
Nicolae N. Burghele s-a născut la Iași, la 29 iunie 1867, într- o veche familie boierească, fiind fiul lui Nicolae Burghele (doctor în drept la Universitea din Leipzig și Consilier al Curții de Conturi) și al Zoiei Cerchez.
A urmat sudiile de medicină la Universitatea din București, obținând titlul doctor în medicină și chirurgie în anul 1895.
În martie 1901 a obținut prin concurs drepturile de medic primar de spitale, de oraș și de județ.
Și-a început activitatea profesională ca medic secundar la spitalul Elena Beldiman din municipiul Bârlad, apoi a ocupat funcțiile de medic de plasă și de spital la Bistrița, județul Neamț, medic-șef la spitalele din orașelele Bicaz și Roznov, județul Neamț, medic primar de spital și de oraș în orașul Panciu și în comuna Vidra, județul Vrancea, medic comunal al Capitalei.
Maior Dimitrie Giurescu:
Înainte copii! Să imităm pe străbunii noștrii!
Batalionul 2 Muscel, comandat de maiorul Dimitrie Giurescu, a atacat reduta Rahova, la 20 noiembrie 1877, începând cu ora 9 dimineața.
Aflat în fruntea batalionului, maiorul Giurescu și-a ridicat sabia, spunând: „Înainte copii! Să imităm pe străbunii noștrii!“. După cucerirea primei redute, dorobanții au atacat reduta principală. Un glonț a lovit sabia maiorul Giurescu, rupându-i lama, iar altul i-a găurit uniforma. La 30 de metri de redută, un glonț vrăjmaș l-a lovit drept în frunte pe maiorul Giurescu, iar ofițerul „se prăvăli ca un stejar retezat (... ) stropind cu sângele lui drapelul regimentului“.
În aceeași zi, în Ordinul de Zi al Regimentului 4 Dorobanți s-a consemnat moartea maiorului Dimitrie Giurescu.
În curtea Regimentului 30 Dorobanți – Muscel s-a dezvelit, în anul 1898, un bust din bronz al eroului. La eveniment a participat și generalul Al. Candiano Popescu, veteran al Războiului de Independență, care a spus: „Cât însă nu vor pieri din aducerea noastră aminte frații Buzești, Radu Calomfirescu, Aprodul Arbore, Aprodul Purice, logofătul Tăutu și alți străluciți oșteni ai vremurilor trecute, nu vor pieri nici maiorul Giurescu, nici colonelul Măldărescu, nici maiorul Ene, nici locotenentul Bordeanu, morți sau răniți în luptele de la Rahova...“
*
Dimitrie Giurescu s-a născut la București, în data de 27 iulie 1835. La 13 septembrie 1852, Dimitrie a fost angajat ca furier la Ministerul de Război. S-a îmbolnăvit după ce a fost mutat la o unitate de grăniceri, fiind trecut trecut în rezervă.
Tânărul Giurescu a reintat în armată ca voluntar, cu gradul de soldat, în Regimentul 1 Lăncieri. A fost avansat sergent și mutat în interes de serviciu, la Regimentul 3 Infanterie. Remarcat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cu prilejul unei inspecții, a fost avansat sublocotenent la excepțional. În anul 1867, „în urma unui examen strălucit “, a fost avansat la gradul de căpitan.
În anul 1875 a obținut gradul de maior, primind comanda Batalionului 1 din Regimentul 4 Dorobanți. Batalionul a fost redenumit, în februarie 1877, Batalionul 2 Muscel, în cadrul aceluiași regiment.