Noutati
  • Actualitate

    Oficiul Național pentru Cultul Eroilor lansează cea de-a VIII-a ediție a concursului Eroul meu de ieri și de azi! în perioada 15.05 - 15.11.2019 Oficiul Național pentru Cultul Eroilor lansează concursul cu premii "Să nu ne uităm eroii!" CUNOAȘTE-I PE CEI CARE AU LUPTAT PENTRU TINE
    citeste...
  • Stire noua

    LOCURI DE GLORIE. MORMINTELE MARELUI RĂZBOI
    citeste...
  • Stire actuala

    Cimitirul Eroilor Valea Uzului
    citeste...

 

CAMPANIA DIN 1919
Vasile Bărcan – eroul de la Corni 

 


 

Un batalion al armatei ungare a atacat, în noaptea de 22/23 februarie 1919, în zona Gârneni-Zalău, ocupând satul Zalău (în prezent municipiu în jud. Sălaj), din care s-au retras la 16 martie 1919. Luptele din zona Zalăului s-au soldat cu o anchetă, concluziile păstrându-se în fondul personal al generalului Gherescu-Niculcea.
 În aprilie 1919, trupele române au luptat împotriva trupelor ungare la Ciucea, Zalău, Hodod şi Cicârlău, din judeţul Maramureş. În acest context, la 16 aprilie 1919, un detaşament de 60 oameni, condus de locotenentul Popescu, din Regimentul 16, a primit ordinul de a elibera comunele Bicaz şi Corni, ocupate de forţele ungare.
Într-o scrisoare din 20 iulie 1924, învăţătorul Vasile Robu, supravieţuitor al ostilităţilor, a rememorat evenimentele: „În Bicaz erau 120 inamici, conduşi de un căpitan şi şase – şapte ofiţeri. Aveam de trecut prin comunele Ortiţa şi Oarţa de Sus. Locotenentul Popescu, cu 50 de oameni, trebuia să atace Bicazul din faţă, iar noi, ceilalţi 10, trebuia să trecem printre sentinelele inamice şi să ajungem în spatele Bicazului, pentru a face imposibilă retragerea ungurilor.
Ajungem la marginea pădurii, iar peste 10 minute soseşte şi locotenentul Popescu şi oamenii săi, întrucât atacarea din front, pe câmpul deschis era imposibilă, ori ar fi reclamat multă jertfă. Mergem în pădure până deasupra Cornilor, ieşim la largul câmpului, ocupând creasta dealului Uliul. După primele focuri suntem observaţi de jandarmii unguri din Corni, care puşcau asupra noastră din dreapta.
Puşcam din genunchi şi lângă mine, ca la trei paşi la dreapta, era caporalul Vasile Bărcan, cu puşca mitralieră. Era un fecior ca de 24-25 ani, de statură mijlocie, lat în umeri, alb la faţă şi cu mustaţa brună subţire, cu o privire blândă, dar hotărâtă. Bietul îşi ridicase mitraliera pe trei picioare, apoi s-a ridicat în genunchi să observe pe duşman şi când şi-a aplecat capul să ţintească, un glonţ venit dinspre Corni, l-a lovit prin spata dreaptă şi a ieşit prin inimă, curmându-i viaţa.“
În buzunarul de la pieptul eroului s-au identificat trei file scrise cu creion chimic: o scrisoare adresată mamei sale, precum şi o poezie îmbibate cu  sângele acestuia.

 



Locotenent Emil Creţu: Cu Dumnezeu înainte!


În noaptea de 27/28 august 1916 trupele române au înaintat în Transilvania. La aflarea veştii că armata română a trecut Carpaţii tânărul locotenent Emil Creţu i-a scris tatălui său: „Îţi scriu plin de entuziasm şi de încredere. Trecem acum prin clipa acia dorită de atâtea secole, de întreaga suflare românească de pretutindeni. (...) Sunt mândru că trăiesc asemenea clipe şi să contribui şi cu bobul meu de muncă la realizarea marelui ideal. (...) Azi sau mâine începe şi rolul meu. Cu Dumnezeu înainte!”
Regimentul 3 Artilerie făcea parte din artileria mobilă, care acţiona pentru apărarea capului de pod de la Turtucaia.
În noaptea de 1/2 septembrie 1916 trupele bulgare, germane şi turce au atacat simultan pe întregul sector al frontierei din sudul României. În zorii zilei, coloanele bulgare au început înaintarea, susţinute de focul puternic al artileriei proprii. Duelul de artilerie a fost inegal, în dezavantajul trupelor române. Cu toate acestea, artileriştii au luptat cu eroism pentru a păstra ultima poziţie al capului de pod.
Bateria condusă de locotenentul Toma Constantinescu, din care făcea parte şi locotenentul Emil Creţu, a susţinut apărarea Centrului de rezistenţă nr. 1 până când a fost înconjurată şi bombardată violent de artileria grea duşmană. Locotenentul Creţu a murit la 3 septembrie, încercând să oprească atacul trupelor bulgare.
Ajutat de câţiva soldaţi înarmaţi cu mitraliere, locotenentul Constantinescu a tras până ce bulgarii au ajuns la câţiva metri de tunuri şi i-a somat să se predea. Comandantul a refuzat şi a fost ucis cu baioneta.
În semn de omagiu, dar şi de mângâiere, maiorul Ionescu, camarad de arme, a scris familiei îndurerate: „Fiul dumneavoastră, după cum ştiţi, a fost cu bateria locotenentului Constantinescu la Turtucaia. Atât comandantul bateriei cât şi fiul dumneavoastră au luptat ca leii aducând servicii mari apărării cetăţei (...) Memoria va păstra recunoştiinţa acestor bravi ofiţeri, iar regimentul este mândru că a avut astfel de eroi. Dumnezeu să-i ierte păcatele dacă a avut vreunul. Ai pierdut băiatu, domule Creţu, dar fii mândru că ai avut un astfel de erou.”                 

 *

Emil Creţu s-a născut în 1892, în comuna Mânzaţi din judeţul Tutova (azi sat în comuna Ibăneşti, judeţul Vasului). Urmează cursurile Şcolii de aplicaţie de pe lângă Şcoala Normală „Prinţul Ferdinand” din municipiul Bârlad şi Liceul Naţional din Iaşi. A absolvit Şcoala Militară de Artilerie şi Geniu. A luat  parte la campania din 1913, ca elev plutonier.
În anul 1914 a fost înaintat sublocotenent, fiind repartizat la Regimentul 3 Artilerie.

 


Portrete de eroi
Arthur Vârtejanu: „Înainte, băieți, după mine!”


Mărășești, 6 august 1917. Locotenet-colonelul Arthur Vârtejanu, comandantul unui batalion din Regimentului 9 Vânători, a primit ordinul de a iniția un contraatac. Vânătorii au înaintat câțiva zeci de metri, fiind opriți de un baraj de artilerie. Sunetul trompetei și strigătul locotenent-colonelului Arthur Vârtejanu: „Înainte, băieți, după mine!” au determinat reluarea înaintării. În pofida tirului mitralierelor și a bombardamentului de artilerie la care a fost supus Regimentul 9 Vânători, militarii din cadrul acestuia și-au atins obiectivul, având însă rândurile subțiate: 16 ofițeri și peste 500 de soldați au murit pe câmpul de luptă. Printre aceștia s-a aflat și locotenent-colonelul Arthur Vârtejanu.
Armata română a raportat după luptele de la Mărășești, desfășurate pe parcursul a două săptămâni, pierderi de 27.410 de militari (morți, răniți și dispăruți).
Pentru a onora memoria eroilor de la Mărășești și pentru a lăsa generațiilor viitoare un loc de pelerinaj, prin implicarea Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române, în august 1923, s-a pus piatra de temelie a Mausoleului eroilor de la Mărășești (sau Biserica Neamului, așa cum a fost denumit în corespondența din perioada interbelică).
În anul 1935, firida în care au fost depuse osemintele eroului Arthur Vârtejanu a fost amenajată în forma definitivă. Planurile acesteia au fost realizate de Societatea „Cultul Eroilor”, fiind trimise spre consultare și Alexandrei Gr. Cantacuzino, președinta Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române.   Deși în firidă ar mai fi existat loc pentru osemintele unui mort de război s-a decis ca locașul să-i fie atribuit exclusiv eroului Alexandru Vârtejanu, în contextul în care nu au mai fost identificate pe câmpul de la Mărășești osemintele unui mort de război român cu gradul de colonel.
În Mausoleul eroilor de la Mărășești, inaugurat la 18 septembrie 1938, au fost centralizate în cripte comune și în firide individuale osemintele a 5.073 de eroi români.

 



CAMPANIA DIN 1919 
Recunoștință pentru eroii de la Carei

În zilele de 19-20 aprilie 1919, după patru zile de lupte neîntrerupte, trupele române au străpuns bariera naturală a Munților Apuseni, deschizându-și drum spre câmpie și cucerind, cu prețul a numeroase jertfe, aliniamentul orașelor Satu-Mare, Carei, Oradea și Salonta.
În acest context și-au dat viața sergentul Seleș Iosif (23 ani), soldații Daia Ion (42 ani), Drăghici Radu (24 ani) și Toropu Nicolau (38 ani).
Mormintele celor patru eroi sunt situate în Cimitirul civil al municipiului Carei (județul Satu Mare), alături de un monument sobru, de tip obelisc, placat cu granit negru. Opera comemorativă evocă jertfa militarilor, exprimând în același timp admirația și recunoștința generațiilor contemporane față de sacrificiile acestora. Astfel, pe o placă din granit, din apropierea monumentului, a fost dăltuit un sugestiv text comemorativ:

„Noi ne-am făcut datoria
Ca voi să fiți fericiți.
Fraților, nu ne uitați!
Eroii neamului, 1919“

Simbol al datoriei împlinite, obeliscul a fost restaurat în anul 2009, în contextul celebrării a 90 ani de la Campania din 1919. 

Slt. p.m. Constantin N. Godeanu: Înainte!

  
După lupte dificile purtate pe teritoriul Ungariei, la sfârșitul anului 1944 și începutul anului 1945, Armata română a desfășurat ample operațiuni pe teritoriul actual al Cehiei și Slovaciei, împotriva militarilor germani. Au fost duse lupte grele pentru forțarea zonelor muntoase Javorina, Metalicii Slovaci, Nitra, Fatra Mare, Fatra Mică, Inovec, Tatra Mică și Carpații Albi.
În timp ce Armata a 4-a a început operațiunea Zvolen- Banska Bystrica, Armata 1 română a primit misiunea să atace frontal forțele inamice din Munții Javorina, punctul de rezistență al Armatei a 8-a Germane, dominat de înălțimi împădurite, cu puține posibilități de pătrundere.
Compania a 6-a, în care fusese repartizat caporalul Constantin N. Godeanu, se afla în flancul drept al dispozitivului Regimentului 2 Infanterie. Planul comandamentului prevedea ca această subunitate să atace, prin învăluire, înălțimea cu Cota 568 (Munții Stiavnica, la 2 km sud-vest de localitatea Klastava, Republica Slovacia).
Masivele muntoase, pădurile întinse și văile adânci, la care se adăuga zăpada abundentă, îngreunau înaintarea militarilor români. Caporalul Constantin N.Godeanu și-a pregătit ostașii, plecând la atac fără raniță, doar cu muniția. Fiecare soldat avea la îndemână grenade, iar caporalul Constantin N.Godeanu le striga camarazilor din toate puterile: „Înainte! Înainte”! În ziua de 13 februarie 1945, caporalul Constantin N Godeanu a identificat cuibul unei mitraliere inamice. S-a pregătit să arunce grenada, dar un proiectil l-a lovit mortal. Încă nu împlinise 26 de ani.
În aceeași seară, camarazii săi de luptă i-au săpat o gropă în pământul pietros, înghețat. Pe un lemn de brad, dintr-un adăpost, i-au încrustat numele cu un briceag.
Locul în care a fost înhumat Constantin N. Godeanu se numește Bátovec; morții de război români de la Bátovec au fost exhumați, centralizați și reînhumați cu onoruri în Cimitirul eroilor români de la Zvolen, Slovacia.
Pentru modul în care s-a distins în luptă, Constantin N. Godeanu a fost avansat post mortem la gradul de sublocotenent.

*

Constantin Godeanu, cel mai mic din cei șase copii ai lui Nicolae și ai Anei Godeanu, s-a născut la 28 iunie 1919 în comuna Pietroasele, județul Buzău. La terminarea școlii gimnaziale nu și-a putut continua studiile, datorită situației modeste a familiei, lucrând la Atelierele Grivița, pentru a învăța o meserie. Serviciul militar l-a efectuat la Regimentul 1 Căi Ferate din Focșani.
 



Căpitanul Nicolae Lascăr Bogdan: „Soldați și ofițeri, cine e român să mă urmeze!“
 
La 6 septembrie 1877, o coloană de atac, formată din batalioane ale Regimentelor 15 Dorobanți, 9 Dorobanți, 1 Linie (în rezervă), susținute de un batalion din Regimentul 5 Dorobanți și două companii din Regimentul 7 Dorobanți, au atacat asupra reduta Grivița II.
Dorobanții, depășiți numeric de inamic și greu încercați de pierderile suferite, aveau nevoie urgentă de ajutor.
Căpitanul Nicolae Lascăr Bogdan, ajuns în fața redutei Grivița, și-a dat seama că se impunea o intervenție hotărâtă. Deși sarcina lui consta doar în a informa despre ceea ce se petrecea aici, împrejurările îi cereau să lupte.
A solicitat colonelului Sachelarie, care conducea atacul, să-i încredințeze lui misiunea de aducere a rezervelor la redută.
În amintirile sale de război, doctorul Gheorghe Sabin descrie această faptă de arme: „În această clipă, (...) căpitanul Bogdan Nicolae din al -III- lea Vânători, care se afla ca ofițer de ordonanță la Cartierul domnesc, un brav ofițer, fără pereche în mijlocul acelor între care se găsea atunci, strigă cu putere: <<Auziți soldați cum ne cheamă frații noștri, care sunt omorâți în șanțurile turcești? Vă lasă pe voi inima să-i părăsiți pradă păgânilor, fără să le veniți în ajutor? Ei ca și voi au părinți, frați, poate soții și copii, care îi așteaptă acasă! >>
Când i s-a dat această aprobare, căpitanul Bogdan, trăgând sabia din teacă, sare din șanț strigând: << Soldați și ofițeri, cine e român să mă urmeze! >>”
Militarii pornesc după el pentru a-i salva pe cei care strigau după ajutor. Căpitanul Bogdan se prăbușește pe spate. Un glonț dușman îl lovește în piept, omorându-l.
Atacul asupra redutei Grivița II n-a reușit. După lupte crâncene, militarii români au fost respinși, pierzând 22 de ofițeri și 1.167 de soldați, morți și răniți. La orele 17 s-a ordonat încetarea luptei. Sub ploaia de gloanțe, soldații din serviciul sanitar au adunat o parte din răniți și trupurile celor morți și le-au adus în tabăra românească.
În memoria ostașilor români căzuți la Grivița, regele Carol I a solicitat construirea unui mausoleu, în anul 1902. În osuarul acestuia au fost depuse osemintele a 1.300 de morți de război români.

 *

Nicolae, fiul lui Lascăr Bogdan, polcovnic (colonel) în miliția Moldovei, s-a născut în 1849, în comuna Gherghești, județul Tutova (azi județul Vaslui). A copilărit pe Valea Oituzului, la moșia tatălui său, bucurându-se de o viață lipsită de griji.
După terminarea claselor primare, a fost trimis în Franța, la studii. Aici și-a dat bacalaureatul în litere, la 17 ani, iar doi ani mai târziu a intrat la Școala Militară de la Saint Cyr. Parcurge gradele militare, de la soldat, la caporal și sergent, în cadrul Regimentului 1 Vânători. Școala Militară o absolvă printre cei dintâi, ceea ce atestă cultura, seriozitatea și talentul său. Este avansat sublocotenent și mutat la Regimentul 3 Vânători.
Mobilizarea l-a găsit cu gradul de căpitan, comandând o companie din Batalionul 3 Vânători. 

 


CAMPANIA DIN 1919 
Moarte de erou în Bătălia Apusenilor – caporal Ioan Alexe 

 
În Campania anului 1919 au fost consemnate nepieritoare fapte de vitejie, printre acestea fiind și cele ale caporalului Alexe Ioan, din Regimentul 2 Vânători, elogiat în presa vremii:
În primăvara anului 1919, când armata română acționa pentru dezrobirea fraților de veacuri subjugați, în prima zi de Paște, a căzut ucis mișelește de garda roșie un brav ostaș, caporalul Alexe Ioan din Regimentul 2 Vânători Regina Elisabeta.
Rămășițele pământești ale acestui erou au fost înhumate cu pietatea cuvenită în curtea bisericii din Pâncota, iar la căpătâi s-a ridicat o frumoasă cruce monumentală (...). La zilele de sărbătoare se oficiază de către parohul bisericii un serviciu religios pentru odihna și pomenirea sufletului celui jertfit pentru Țară. Mormântul este acoperit cu flori care exprimă recunoștința supraviețuitorilor către eroii neamului.
Pe cruce se află următoarea inscripție: «Aici odihnește caporalul Alexe Ioan, din comuna Adunați, județul Teleorman, din Regimentul 2 Vânători Regina Elisabeta, compania a 5-a, contingentul 1916. Mort pentru Țară, fiind împușcat mișelește în drum spre Cherechiu de garda roșie ungurească în ziua primă a Sfintelor Paști, 20 Aprilie 1919.
Martirule erou, odihnește în pace!»
Dar, pe lângă aceste semne de pioasă recunoștință către acest viteaz ostaș, manifestate de bănățenii din Pâncota și autoritățile superioare au ținut să imortalizeze numele lui glorios, dându-l comunei Cherechiu (în drum spre care a căzut ucis eroul), care acum se numește comuna Caporal Alexe.
Atât fapta bănățenilor, care au făcut din mormântul caporalului Alexe un adevărat loc de pelerinaj și de cinstire a jertfei și gloriei românești, cât și măsura luată de autoritățile superioare, arată dragostea pioasă și recunoștința ce poartă întreg neamul românesc vitejilor ce s-au jertfit pentru întregirea lui.
Toate aceste pioase manifestațiuni, pe lângă o datorie către memoria celor căzuți în războiu, sunt un exemplu înălțător atât pentru generația actuală, cât și pentru generațiile viitoare, precum și o mare mângâiere pentru orfanii, văduvele și părinții celor căzuți pe câmpul de luptă“.


Generalul Grigore Bălan – eroul de la Sfântu Gheorghe
 

 

În perioada 4-6 septembrie 1944, generalul Grigore Bălan a pregătit și întreprins cu Divizia 1 Munte, o serie de acțiuni ofensive pe direcția orașului Sfântu Gheorghe. A luptat în linia întâi pentru a conduce personal atacul și pentru a le fi soldaților săi pildă de vitejie și curaj.
Prezența generalului în imediata apropiere a liniilor de luptă este consemnată în jurnalul de operații al Batalionului 23 Vânători de Munte: „În sectorul batalionului se găsea la acea oră domnul general Grigore Bălan, comandantul secund al Diviziei 1 Munte, care a felicitat batalionul pentru frumoasa acțiune de rezistență”.
În dimineața zilei de 7 septembrie, Divizia 1 Munte a trecut la atac. Lângă podul din satul Arcuș, județul Covasna, este surprins de focul violent al bateriei dușmane (9 septembrie 1944), dar nu părăsește câmpul de luptă, până când puterile încep să îl părăsească. Cu glas stins a îndemnat ostașii să atace și s-a prăbușit în brațele camarazilor. Este transportat de urgență la spitalul din Sinaia. Patru zile mai târziu, la 13 septembrie 1944, s-a stins din viață.
Generalul Grigore Bălan fost înmormântat, în prezența reprezentanților guvernului, ai armatei, precum și a unui public numeros, în Cimitirul Militar Ghencea, parcela 1, mormântul numărul 12.
Amintirea și faptele sale de arme au rămas nepieritoare. Pentru a-i cinsti eroismul, generalului i s-a acordat, post-mortem, Ordinul „Mihai Viteazul”.
Pe locul unde a căzut la datorie generalul Bălan, pe șoseaua Sfântu Gheorghe – Arcuș, militarii Diviziei 1 Munte au ridicat o troiță.
În incinta comandamentului Brigăzii 81 Mecanizată din municipiul Bistrița Năsăud se află un bust al generalului Grigore Bălan, iar unitatea a preluat denumirea onorifică „General Grigore Bălan”.
În localitatea sa natală, comuna Șintereag, satul Blăjenii de Sus, județul Bistrița Năsaud, a fost dezvelit un bust al generalului și a fost inaugurat Muzeul General Grigore Bălan.
 

*

Grigore Bălan s-a născut la 14 iunie 1896, într-o familie de țărani (fiul lui Ion și al Rafilei).
A frecventat cursurile școlii primare din satul natal, apoi pe cele ale școlii confesionale din Șintereag, urmate de cele ale liceului din Năsăud. Ca și mulți alți tineri transilvăneni alege meseria armelor, urmând cursurile Școlii militare, pe care a absolvit-o în vara anului 1915 cu gradul de sublocotenent.
La 1 noiembrie 1917 este avansat la gradul de locotenent și participă la Primul Război Mondial, pe frontul din Italia.
A făcut parte din Comitetul de organizare al gărzii naționale din Năsăud, susținând unirea Transilvaniei cu „patria mamă”. După ce Marea Adunare de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, a consfințit unirea Transilvaniei cu România, majoritatea cadrelor din garda națională au fost încadrate în armata română. Locotenentul Bălan a fost repartizat la Regimentul 84 Infanterie, Bistrița. În 1920 este promovat șef al Biroului adjuntatură al unității. La 10 mai 1929 este avansat la gradul de maior și mutat la Divizia 2 Vânători de Munte, în garnizoana Deva, în funcția de șef al Biroului Instrucție. În perioada noiembrie 1932 - martie 1933 a condus Școala de instructori Vânători de Munte. La 1 aprilie 1933 maiorul Grigore Bălan se întoarce la Regimentul 84 Infanterie, la comanda Batalionului 2, până la 1 aprilie 1936, când a fost avansat la gradul de locotenent colonel și mutat la Regimentul 88 Carei.
În primăvara anului 1939 a fost numit comandant al Batalionului 8 Vânători de Munte, din Bistrița. La 10 iunie 1940 este avansat la gradul de colonel și trimis să urmeze cursul de comandanți de regimente, iar la absolvirea acestuia, în ziua de 25 august 1940, a fost promovat în funcția de comandant al Grupului 5 Vânători de Munte.
La 1 septembrie 1940, unitățile din Nord-Vestul Transilvaniei au început retragerea spre aliniamentul fixat prin Dictatul de Viena.
Unitatea comandată de colonelul Bălan s-a repliat în orașul Hațeg, unde a fost dislocat întregul Grup 5 Vânători de Munte. În fruntea acestei unități a participat la eliberarea Bucovinei și în misiunile desfășurate pe Frontul de Est. Este rănit grav, în toamna anului 1942. După o lungă perioadă de spitalizare, la 15 august 1943, este numit comandant al părții sedentare a Diviziei 2 Munte, cu sediul la Deva, iar la 10 aprilie 1944, comandant secund al Diviziei 1 Munte, Operativă, cu garnizoana la Sinaia.
În perioada 23 – 30 august 1944, vânătorii de munte au dezarmat garnizoanele militare germane din Sinaia, Predeal, Azuga, Bușteni și Brașov.



Căpitanul Mihail Romano - neobosit și netemător în fața focului
 

                                 
La Dunăre, în avanposturile Războiului de Independență (1877-1878), infanteriștii suportă cu stoicism bombardamentele artileriei otomane asupra pozițiilor române și a localităților dunărene. La rândul lor, execută foc spre pozițiile inamice sau îndeplinesc misiuni de recunoaștere. Într-un raport către generalul George Manu, comandantul Diviziei 4, menționa: „Două recunoașteri făcute de căpitanii Romano și Pruncu (...) în zilele de 7 și 8 iunie 1877 în insulele Măgura din fața satului Dașova, unde au dovedit mult curaj și devotament, având a susține mai mult timp focuri contra turcilor ce trăgeau cu forțe superioare lor”.
Dispuse în șanțuri și în acoperirile de pe malurile Dunării, regimentele românești sprijină transportul materialului de luptă peste fluviu și atacul trupelor ruse pentru ocuparea Nicopolului.
Regimentul 5 Linie trece primul Dunărea. După o serie de alte încercări ajunge la Plevna.
La 30 august 1877, infanteriștii români ajung în apropierea poziției și încep lupta corp la corp. „Sus copii!” strigă căpitanul Romano și se înălța și el pe trepte, lovind cu sabia. Un soldat otoman trage în el. Când compania sa a intrat în redută, căpitanul nu mai era printre cei vii.
A doua zi, ziarul „Dorobanțul” menționa: „În atacul din ajun, căpitanul Romano se arătase neobosit și netemător în fața focului care ploua din întăriturile turcilor (...) dânsul se pune în capul companiei spre a stimula și mai mult avântul soldaților. Gloria iubitoare de asemenea suflete îl ridică până la dânsa, iar corpul căpitanului Romano Mihail căzu pradă fiecărui vrăjmaș”.
Purtarea căpitanului Romano „din toți cel mai viteaz” a servit ca sursă de inspirație poetului Vasile Alecsandri, care îi cântă, pe infanteriști. Numele său este gravat la Mausoleul eroilor de la Plevna.

*

Mihail Romano s-a născut la 5 decembrie 1842, la Botoșani. Aici a urmat școala primară și cursul secundar, după care se înrolează voluntar în Regimentul 1 Linie. Prin purtarea exemplară și prin cunoștințele sale, atrage atenția superiorilor. Colonelul Solomon, comandantul regimentului, văzând în Romano Mihail „un caracter ferm, un spirit larg și o inteligență deosebită îl făcu ofițer”. Urcă repede scara ierarhică, iar în 1872 era căpitan în Regimentul 5 Linie.



CAMPANIA DIN 1919 
Eroi căzuți pe frontul Tisei 


 
La începutul lunii iulie 1919, Marele Cartier General român și Comandamentul Trupelor din Transilvania dețineau informații cu privire la intenția cercurilor militare ungare de a declanșa o ofensivă de amploare pe întreaga linie a Tisei, în noaptea de 19/20 iulie. Pe baza acestor informații, au fost accelerate măsurile vizând întărirea dispozitivului de luptă și creșterea puterii de foc a acestuia.
Ofensiva armatei ungare a început în zorii zilei de 20 iulie 1919, centrul de greutate al acesteia fiind în sectorul Szolnok. În partea nord-estică a capului de pod de la Szolnok, trupele Diviziei 1 Infanterie și cele ale Brigăzii 2 Roșiori au respins forțele inamice, pe o distanță de 10-20 km, ajungând până în seara zilei de 24 iulie pe aliniamentul Fegyvernek-Kendereș. Ofensiva ungară pe frontul Tisei a fost oprită în cea de-a patra zi de la debut, fapt care a permis armatei române să declanșeze contraofensiva, în dimineața zilei de 24 iulie.
Luptele au fost crâncene, ostașii români și ofițerii aflați în fruntea unităților au dat adevărate pilde de vitejie, făcând dovada spiritului de sacrificiu și a disprețului față de moarte.
În anul 1922, revista „România eroică” a dedicat militarilor români o pagină comemorativă, în care sunt inserate fraze emoționante referitoare la locotenentul Dumitrescu Ioan, din Regimentul 1 Vânători: „[... ] a luat parte la toate luptele din războiul nostru, dar – tocmai când să se bucure de soarele libertăței și a cinstei care luminează și cuprinde azi România Mare, scrisa l-a chemat în lumea Eroilor sfinți și în luptele de pe Tisa, cu bolșevicii unguri, cade lovit în inimă de focul dușman, în ziua de 22 iulie și moare, după ce pricinuise dușmanului pierderi grave. [...] bravul locotenent, în dimineața zilei de 22 iulie, înainte de începerea luptei, și-a luat rămas bun de la camarazii săi, presimțind că va cădea“.
În cadrul aceleiași pagini comemorative este evocat și soldatul Bulea Spiridon, originar din comuna Negomir, județul Mehedinți, combatant în Regimentul 17 Mehedinți. Acesta a fost „încazarmat la începutul războiului, când țara avea nevoie de brațe și de inimi de români [...]. În luptele de la Orșova cade rănit la piciorul drept. Vindecat, e atașat Regimentului 3 Olt. În retragere, în luptele de la Vișina (Vlașca), a căzut prizonier, fiind internat doi ani în lagărul Ramadan (Giurgiu). Eliberat de aice cu prilejul încheierii păcei cu nemții, trei luni mai târziu, ivindu-se războiul cu bolșevicii unguri, e chemat din nou și, în luptele de pe Tisa [...] cade mort, ucis de tunul vrăjmaș, alături de comandantul Batalionului 2, din Regimentul 17 Mehedinți“.
În anul 1933, în localitatea de baștină a celor doi eroi menționați mai sus, Turnu-Severin (județul Mehedinți), în semn de respect și recunoștință pentru jertfele militarilor români, a fost ridicat un impunător monument cu osuar, la ridicarea căruia au contribuit arhitectul State Baloșin, sculptorul Teodor Burcă și pictorul Gheorghe Chirovici.
Un al treilea militar, evocat de publicația menționată, este locotenentul Răduțiu Vasile, din Regimentul 92 Infanterie, Compania 12 Mitralieră. Acesta a căzut în data de 21 iulie 1919, în lupta de la Törökszentmiklós, lângă mitraliera sa, pe care a început să o folosească, după ce servantul acesteia fusese răpus. „A tras fără încetare, secerând inamicul până ce a căzut fără putere, murind moarte de erou, lovit în piept de un glonț vrăjmaș, îmbrățișând în ultima-i suflare mitraliera sa.“



Locotenent Bălăceanu Gheorghe - eroul din Pasul Merișor


La 7 septembrie 1916, Divizia a 11-a Infanterie, a ocupat defileul Merișor (comuna Bănița, județul Hunedoara). Scopul urmărit a fost ca, împreună cu diviziile din Valea Oltului, să asigure acoperirea mișcării de ocolire, pe care trupele române o făceau spre vest și nord - vest. De aceea, pozițiile ocupate în apropierea frontierei trebuiau să fie bine întărite.
Dușmanul avea concentrate în zonă trupele brigăzii 144 austro-ungare, alcătuită din 6 batalioane de infanterie, 4 excadroane de husari și 4 baterii de artilerie, la care se adăugau 3 batalioane de mineri militarizați, de la minele Lupeni și Petroșani.
Pe vechiul drum Vulcan-Merișor, lupta a căpătat un aspect decisiv.
A doua zi, la 8 septembrie 1916, trupele austro-ungare au declanșat un puternic foc de artilerie. Linia românească, bine întărită, a rezistat cu eroism. Regimentele gorjene au luat peste 300 de prizonieri, capturând două tunuri și alte materiale de război.
În satul Merișor, sub presiunea atacurilor trupelor române, militarii inamici au fost nevoiți să se predea. Comandantul Companiei I, locotenentul Bălăceanu Gheorghe a ordonat soldaților să înceteze focul și a înaintat către inamic. O ploaie de gloanțe a căzut asupra lui, multe din ele perforându-i pieptul bravului comandant, ucigându-l. Trupul său a rămas pe câmpul de luptă până seara, când trupele dușmane au fost respinse definitiv. Soldații, îndurerați, l-au purtat pe brațe și l-au înmormântat în curtea bisericii din Merișor, în cadrul unei ceremonii restrânse.
În satul Mățău, comuna Mioarele, județul Argeș, localitatea sa natală, în anul 1922 a fost ridicat un monument dedicat eroilor morți în Războiul pentru Întregirea Neamului. Pe fațadă este inscripționat și numele locotenentului Bălăceanu Gheorghe.
Pentru cinstirea memoriei militarilor români care s-au jertfit în luptele eroice purtate pentru apărarea patriei, în Pasul Merișor, în imediata vecinătate a izvorului de pe marginea DN 66, la 28 noiembrie 2018, primăria comunei Bănița, a inaugurat un monument.

*

Gheorghe Bălăceanu s-a născut într-o familie de țărani din comuna Mățău, județul Muscel. Ofițer distins, a fost repartizat într-un regiment de Vânători. În anul 1915 a fost transferat în cadrul Regimentului nr. 18 Gorj, făcând parte din trupele de acoperire a frontierei româno-austro-ungare din Valea Jiului. Momentul intrării României în Primul Război Mondial îl găsește în zona Defileului Jiului, în funcția de comandant al Companiei I, Batalionul I, din Regimentul nr. 18 Gorj.



Colonelul Victor Tomoroveanu – eroul de la Kenderes
 
O serie de grupări bolșevice, compuse din maxim 5.000 de pușcași, 3000 de călăreți și 10 tunuri, s-au infiltrat, în noaptea de 19/20 ianuarie 1919, desfășurând acțiuni militare în nordul Basarabiei, în contextual în care nu au recunoscut Unirea Basarabiei cu Vechiul Regat.
În perioada 28 ianuarie – 1 februarie 1919, armata română a restabilit ordinea în nordul Basarabiei, unul dintre ofițerii care s-au remarcat cu acest prilej fiind colonelul Victor Tomoroveanu, comandantul Regimentului 37 Infanterie „Alexandru cel Bun”. Luptele au generat pierderi bolșevicilor de cca. 400 de oameni, iar armata română a înregistrat la capitolul morți un general (Stan Poetaș), doi ofițeri și 148 de soldați.
La câteva luni de la provocările de la Nistru, Ungaria, condusă de regimul comunist al lui Béla Kun, a atacat România, trecând linia de demarcație la 15 aprilie 1919. Intenția a fost de a ocupa Transilvania, în momentul în care se știa că veteranii campaniilor din 1917 au fost lăsați la vatră. Trupele române din Transilvania, conduse de generalul Gheorghe Mărdărescu, au primit ordinul de a ataca pe tot frontul, ocupând Budapesta, la 4 august 1919 și defilând pe străzile capitalei ungare.
În timpul luptelor au murit peste 3.000 de militari români, unul dintre aceștia fiind colonelul Victor Tomoroveanu, în calitate de comandant al Brigăzii 2 Infanterie. Acesta a fost distins post-mortem cu Ordinul „Mihai Viteazul”, pentru elanul cu care a condus Brigada a 2-a Infanterie în luptele cu maghiarii din orașul Kenderes. Fiind depășit numeric de inamic, colonelul Victor Tomoroveanu s-a poziționat cu arma în mână în fruntea brigăzii sale, pornind la atac și căzând vitejește pe câmpul de luptă.
Corpul neînsuflețit al colonelului Tomoroveanu a fost exhumat la inițiativa Diviziei 2 Vânători, fiind reînhumat în Cimitirul eroilor Rulikovski din municipiul Oradea.
Pentru cinstirea memoriei colonelului Victor Tomoroveanu, Primăria municipiului Botoșani a alocat suma de 25.210 lei fară tva, la 31 octombrie 2017, pentru realizarea unui bust. În acest scop, Oficiului Național pentru Cultul Eroilor a pus la dispoziția sculptorului o fotografie a eroului.
Bustul a fost inaugurat la 7 decembrie 2018, cu prilejul unui ceremonial militar, în parcul de lângă Primăria municipiului Botoșani.


Locotenent Naum Mihail în lupta de la Mulciova: Înainte, băieți!
 


 

Pe frontul dobrogean, după pierderea capului de pod de la Turtucaia, trupele româno – ruse s-au organizat defensiv pe linia Rasova - Cobadin - Topraisar – Cocargea – Tusla (16-21 septembrie 1916).
Acțiunea trupelor germano-bulgare se îndrepta asupra sectorului cuprins între Mulciova (astăzi comuna Adamclisi, județul Constanța) și Cocargea (astăzi sat Pietreni, comuna Deleni, județul Constanța). Se urmărea străpungerea frontului românesc, pentru atacul decisiv fiind folosite Diviziile 1 și 4 bulgare, Regimentul 2 Infanterie și un divizion al Regimentului 1 Artilerie Grea german.
Regimentele armatei române, aproape extenuate și cu efectivele înjumătățite de luptele deja purtate, au fost înlocuite pe poziție de două brigăzi ale Diviziei 9 și de Divizia sârbă.
În dimineața zilei de 18 septembrie 1916, inamicul declanșează focul de artilerie. Spre prânz, începe și atacul infanteriei germane. „Înainte băieți!” a strigat atunci sublocotenentul Naum Mihail plutonului său, care contraataca inamicul ce pătrunsese într-un element de tranșee. Sublocotenentul Naum cade eroic, lovit de un glonț de șrapnel.
A fost înhumat, inițial, în Cimitirul Eroilor din orașul Cernavodă. La solicitarea familiei, în iunie 1926, osemintele acestuia au fost exhumate de către Societatea „Mormintele Eroilor Căzuți în Război“, fiind reînhumate în orașul său natal, Brăila.
Oficiul Național pentru Cultul Eroilor a finanțat lucrările privind realizarea Ansamblului Comemorativ al Eroilor Neamului, situat în municipiul Brăila, pe Calea Călărașilor nr. 309. Complexul, dedicat eroilor brăileni, realizat în colaborare cu primăria municipiului Brăila și Garnizoana Brăila, a fost inaugurat în luna noiembrie a anului 2018 și este compus din 12 busturi din bronz, unul dintre acestea fiind dedicat locotenentului Mihail Naum.

*

Mihail Naum s-a născut la Brăila, în ziua de 5 mai 1894, într- o familie de macedo – români, Naum Traian și Alexandrina. Urmează studiile secundare la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila, iar în anul 1913 a fost admis la Școala Militară de Infanterie din București.
În anul 1915, prin Înaltul Decret Regal nr. 10330, a fost înaintat sublocotenent și repartizat la Regimentul 38 Infanterie.

La intrarea României în Războiul de Întregire Națională, tânărul sublocotenent Naum a fost repartizat să lupte pe frontul din Dobrogea, mai întâi la Turtucaia, apoi la Parachioi, Arabagi și Mulciova.



CAMPANIA DIN 1919
Moartea eroică a colonelului Constantin Paulian
 


 

Semnarea Armistițiului din pădurea Compiègne (Franța), la 11 noiembrie 1918, între Germania și puterile Antantei, a marcat începutul unei perioade de profunde transformări în plan politic, în întreaga lume și cu deosebire în Europa, unde, pe fondul disoluției imperiilor seculare și pornind de la principiul autodeterminării popoarelor, enunțat de președintele american Wodrow Wilson, noi popoare s-au ridicat pentru a pune bazele unor state naționale proprii.
În acest cadru internațional, începând cu 20 noiembrie 1918, unități ale diviziilor 1 și 7 Vânători s-au deplasat, prin trecătorile Carpaților Orientali, spre Transilvania. Semnificația acestei acțiuni militare era relevată într-o Proclamație către trupele române, semnată de generalul Constantin Prezan, șeful Marelui Cartier General:
„Români! Din înaltul ordin al regelui Ferdinand I, în urma chemării Consiliului Național Român, armata română a trecut Carpații, pentru a desființa hotarele care se ridicau între noi, rupând în două trupul aceluiași neam. Pășind cu dragoste frățească pe pământul Transilvaniei oștirea română vine, în numele unor sfinte drepturi naționale și omenești, pentru a garanta libertatea deplină a tuturora. Însuflețiți de aceste gânduri, asigurăm pe toți locuitorii pământului românesc, până la Tisa și Dunăre, fără deosebire de neam și lege, că vom păzi cu credință viața și avutul tuturora. Îndemnăm, deci, întreaga populație, ca, sub pavăza oastei românești, să-și continue ocupațiile obișnuite, astfel ca viața normală în sate și orașe să nu sufere nici o tulburare“.
Înaintarea trupelor române s-a făcut cu repeziciune, iar gărzile românești din Transilvania s-au pus la dispoziția armatei române. Ajunși la linia râului Mureș, militarii români s-au oprit, în virtutea prevederilor „armistițiului“ din 13 noiembrie, de la Belgrad, încheiat cu Ungaria de către generalul francez Louis Franchet d’Esperey, în numele armatelor aliate; acesta prevedea ca linia de demarcație între armata ungară și cele aliate să fie fixată pe cursul râului Mureș. Deoarece Ungaria nu și-a respectat angajamentele asumate, aliații au acceptat ca trupele române din estul Transilvaniei să depășească râul Mureș.
În data de 13 decembrie 1918, Marele Cartier General român a transmis următorul ordin trupelor sale din Transilvania: „Pentru a se asigura ordinea, viața și avutul locuitorilor, trupele române vor ocupa, afară de Banat, toate ținuturile românești care au făcut până acum parte din fosta monarhie austro-ungară“.
Ulterior, delegația română prezentă la Conferința de pace de la Paris a depus eforturi pe lângă Consiliul Militar Interaliat, prezidat de mareșalul francez  Ferdinand Foch, pentru a se permite României extinderea controlului militar asupra întregului teritoriu la care avea dreptul, conform tratatului de alianță din 1916. În cele din urmă, la 28 februarie 1919, Consiliul Militar Aliat, în acord cu Consiliul Suprem al Conferinței, a admis mutarea liniei de demarcație spre vest, fixând ca limită linia drumului de fier Satu Mare-Oradea-Arad. Concomitent s-a creat o zonă neutră, ocupată de trupele aliate, partea ungară urmând să-și retragă forțele într-un termen de zece zile, începând cu 23 martie 1919.
Guvernul Karoly a respins aceste propuneri și a cedat puterea unui guvern de stânga, care la 21 martie a proclamat Republica Sovietică Ungaria. În aceste circumstanțe, noul guvern nu se gândea la pace, ci la război.
Față de această situație, la 16 aprilie 1919, armata română a primit ordinul să declanșeze ofensiva împotriva Ungariei.
În acest context, Brigada 3 Vânători, condusă de către colonelul Constantin Paulian, a fost desemnată să acționeze pe Valea Crișului Alb, ocupând în seara zilei de 16 aprilie localitățile din zona Almaș și Gurahonț, iar în dimineața zilei următoare, când se celebra Joia Mare (sărbătoare ortodoxă premergătoare Nașterii Mântuitorului), localitatea Kökaro. Ca un gest de recunoștință pentru victoria obținută în zi sfântă, colonelul Paulian a dispus ca localitatea să se numească Joia Mare, numele păstrându-se și în prezent.
La 17 aprilie 1919, trupele române au ocupat localitățile Buteni, Govojdia și Berindia, următorul obiectiv fiind eliberarea Sebișului, trecând prin Butin și Bârsa. În timpul deplasării, aflându-se în fruntea brigăzii sale, colonelul Paulian a fost împușcat mortal.  
Era o pierdere grea pentru armata română. Născut la 22 martie 1874, colonelul Paulian a parcurs cu succes toate treptele carierei militare. După absolvirea liceului, colonelul s-a pregătit temeinic pentru aceasta, absolvind rând pe rând, în perioada 1892-1905, Școala de Ofițeri de Artă și Geniu, Școala Specială de Artilerie și Geniu și Școala Superioară de Război. Într-un comunicat al Marelui Cartier General, personalitatea colonelului Paulian a fost evocată astfel:
„Colonelul Constantin Paulian a căzut vineri, 17 aprilie, în luptele din Ardeal, luptând ca un erou pentru recucerirea pământului românesc. Intrat în acest război cu gradul de locotenent colonel s-a distins din primele lupte. Fiind grav rănit în luptele de la Oituz, după ce fusese avansat la gradul de colonel, dânsul a fost la numai doi pași distanță de moarte. Îndată după vindecarea sa a fost numit comandant al unei divizii de infanterie și când armatele române au pășit din nou în lupta sfântă, diviziei colonelului Paulian i s-a încredințat locul de cinste în primele rânduri. Divizia a învins, a pus pe fugă pe vrăjmaș, dar colonelul plăti cu viața această victorie, fiind în fruntea bravilor săi ostași.“
Moartea colonelului Constantin Paulian a avut un puternic ecou în rândul populației românești din localitățile eliberate. Profund impresionați de vitejia sa și totodată recunoscători, locuitorii satului Govojdia au făcut demersuri ca localitatea lor să poarte numele ofițerului care i-a eliberat – Paulian.
În același timp, conducerea armatei a recompensat sacrificiul bravului erou, acesta fiind avansat post-mortem la gradul de general de brigadă.
Spiritul de luptă de care au dat dovadă militarii români în Campania din 1919 a fost omagiat și prin ridicarea de monumente comemorative, unul dintre cele mai reprezentative fiind cel intitulat „Vulturul“, amplasat în Cimitirul Rulikovski din municipiul Oradea, județul Bihor.

 



Sergentul Gheorghe Donici: Cel mai bătrân, înainte!


În Primul Răuboi Mondial, Regimentului 9 Roșiori avea misiunea de a neutraliza poziția tunurilor germane, care atacau permanent Diviziile 1 și 17 Infanterie, care se retrageau în marș forțat din zona Jiu spre Slatina.
În dimineața zilei de 23 noiembrie 1916 (stil nou), colonelul Ioan Călinescu, comandantul Regimentului 9 Roșiori, ordonă, ca un escadron să „șarjeze imediat bateria inamică”, identificată la liziera pădurii Pârșani (comuna Pielești, județul Dolj). Comandantul Escadronului 3, căpitanul Alexandru Filitti, se oferă primul. Efectivul escadronului era de 110 militari și un singur ofițer, căpitanul Filitti. Din proprie inițiativă, se mai alătură locotenenții Emil Mora și Iulius Roșca. Sergentul voluntar Gheorghe Donici, din Plutonul 4, îi cere căpitanului Filitti să șarjeze alături de el pentru a realiza „cea mai deplină misiune a întregii vieți”. Atacul cavaleriei se deslănțuie. Fără a mai respecta ierarhia militară, sergentul Donici trece în fața locotenenților și se alătură căpitanului, strigând: „Cel mai bătrân, înainte!”. Artileria inamică se retrage căutând adăpost peste șosea. Trei mitraliere inamice, care nu fuseseră descoperite în timpul recunoașterii de locotenentul Mora, îi încadrează și îi lovesc în plin pe călăreți. Șarja continuă. Sergentul Donici cade, locotenentul Roșca este lovit de glonț, la fel și căpitanul. Bateria de tunuri germană a fost scoasă de pe poziție, dar Escadronul 3 a fost distrus. Prețul plătit a fost prea mare. Din cei 110 cavaleriști, doar 18 au supraviețuit, fiind răniți grav.
Căpitanul Filitti își amintea, după război, cum s-a desfășurat lupta: „Lundu-mi revolverul în mână, gest urmat și de sergentul Donici, ce se afla lângă mine, îmi împrăștiai cele două plutoane în linie, cu intervale mari și comandai: Pentru atac, lancea-n cumpănire, marș-marș! Soldații se reped asupra inamicului în strigăte de ura! (...) escadronul, ca un iureș se năpustește asupra bateriei germane (...) dar un pericol neașteptat se ivește (...) trei mitraliere (...) întorcându-mi privirea, văd cum călăreții și caii cad ca spicele (...) totul se sfârșește în câteva clipe”.
Pentru eroismul de care a dat dovadă, Gheorghe Donici a fost înaintat post – mortem la gradul de sublocotenent.
Pe teritoriul comunei Robănești, județul Dolj, pe locul luptei dintre trupele germane și escadronul românesc de cavalerie, în anul 1923, a fost ridicat monumentul „Șarja de la Robănești 1916”.
În memoria acelor eroi, la 9 noiembrie 2018, autoritățile județe și locale precum și Garnizoana Craiova au plantat 110 stejari, care au primit numele cavaleriștilor din Escadronul 3.

*

Descendent dintr-o familie boierească, Gheorghe, fiul lui Iancu și al Zincăi Donici, s-a născut la 20 februarie 1849 în localitatea Valea Seacă, județul Bacău. Urmează cursurile Liceului „Luis le Grand” din Paris. Urmare a cererii sale, prin ordinul nr.5493/08.05.1877, voluntarul Gheorghe Donici este încadrat în Regimentul 8 Călărași. Va participa la campania militară desfășurată în Bulgaria. Pentru faptele sale, a fost decorat cu ordinul „Virtutea Militară”, medalia „Trecerea Dunării” și ordinul rus „Crucea Sfântului Gheorghe”. În 1916, anul intrării României în Primul Război Mondial, deși avea 67 de ani, se înrolează voluntar în rândurile Regimentului 9 Roșiori, Escadronul 3.



Locotenent Mihail N. Foișoreanu – eroul de la Cireșoaia

 

În urma mobilizării din anul 1916, sublocotenentul Mihail Foișoreanu a participă la război cu Regimentul 61 Infanterie, comandat de colonelul Ștefan Ștefănescu. În timpul bătăliei de pe Valea Prahovei (9-25 octombrie 1916), numită și Bătălia de la Predeal, în localitatea Azuga, a fost acoperit de pământ până la brâu, de un obuz inamic, zăcând inconștient o săptămână la postul de prim -ajutor. Fără să se refacă complet, la cererea sa, se întoarce pe front. De data aceasta, se alătură Regimentului 27 Infanterie, care rămăsese fără ofițeri și fără comandanți.
Regimentul 27 Infanterie, împreună cu Batalionul Vânătorilor de Munte, un batalion din Regimentul 15 Infanterie și de Divizia a 2-a rusă, au participat, în ziua de 12 august 1917, la atacul pentru cucerirea dealului Cireșoaia și a înălțimilor învecinate. Pe vârful dealului, inamicul a opus o rezistență crâncenă, dar militarii românii au atacă cu furie.
La lăsarea întunericului, toate înălțimile fuseseră cucerite de militarii români. Crestele și văile dealurilor erau presărate de cadavre și de răniți, printre cei care și-au pierdut viața numărându-se și locotenentul Mihail Foișoreanu.
Pentru curajul cu care a condus în luptă compania sa, Mihail N. Foișoreanu a fost decorat cu „Corana României” cu spade în grad de cavaler.
Inițial a fost înmormântat în cimitirul bisericii din comuna Roșiori, satul Poieni, județul Bacău.
La dorința familiei, în anul 1922, rămășițele pământești ale eroului sunt exhumate de către societatea „Mormintele Eroilor Căzuți în Război”, fiind reînhumate în Cimitirul eroilor „Izvorul Nou”, din municipiul București.

*

Mihail Foișoreanu, fiul lui Nicolae și al Mariei, s-a născut la București, la 6 ianuarie 1896. A urmat cursurile școlii primare, fiind premiant în toate clasele și apoi Liceul „Matei Basarab”. În anul 1915 începe cursurile Facultății de Drept, în același timp urmând și Școala de Artilerie și Geniu. În anul următor, este avansat la gradul de sublocotenent și detașat la Regimentul 54 Infanterie, fiind mutat ulterior, la Regimentu 61 Infanterie.




Sublocotenent Ion Grămadă – jertfa scriitorilor la Cireșoaia

„Necunoscutul acesta spre care mergi, mulțumirea că-ți faci datoria, suprema datorie, intensitatea cu care trăiești viața ce ți-a dăruit-o Dumnezeu, constituie un farmec de care vibrează toată ființa ta”, îi scria Ion Grămadă unei cunoștințe, cu câteva ore înainte să moară. În acea zi caldă, de 9 septembrie 1917, pe o colină a Cireșoaiei, Ion Grămadă a fost lovit de gloanțele inamice în abdomen în timpul unui contraatac. Înainte de a muri, a apucat să strige camaradului de lângă el: „Sergent Donose, ia comanda plutonului și du-l înainte, tot înainte!”
Militarii i-au săpat mormânt în Poiana Vrânceanu, de lângă vârful Cireșoaia, în același loc fiind depus și locotenentul botoșănean Spânu Ion, ucis în același asalt. 
La 20 iunie 1926, rămășițele pământești ale scriitorului aveau să fie exhumate de către societatea „Mormintele Eroilor” și reînhumate în Cimitirul eroilor „Pacea”, din municipiul Suceava sub o mare și frumoasă troiță de viteaz.
Ca semn de prețuire, la 26 august 2007 a fost dezvelit și bustul eroului Ion Grămadă, pe o culme, situată pe raza comunei Stroiești, județul Suceava „astfel ca toți călătorii să-l poată vedea pe eroul Bucovinei pășind spre cer”.

*

Ion Grămadă s-a născut la 3 ianuarie 1886 în satul Zaharești, Bucovina, Austro-Ungaria, astăzi în comuna Stroiești, județul Suceava, România.
Fiu de țăran, căruia i-a plăcut cartea, a devenit licențiat în istorie și geografie la Universitatea din Cernăuți. La recomandarea lui Nicolae Iorga, pleacă la stagiu la Viena, unde se apropie de vestita societate a românilor din capitala Imperiului Austro-Ungar, „România Jună”. Își ia doctoratul în istorie cu o teză despre participarea românilor la Asediul Vienei din 1683. Implicat ca redactor și comentator în problemele politice legate de soarta Bucovinei, suține punctul de vedere național cu privire la drepturile legitime ale românilor.
În calitate de publicist, a înființat, în 1907, la Cernăuți, gazeta „Deșteptarea”, este redactor la „Viața nouă”și colaborează cu „Românul” din Arad.
În august 1914 trece în România, unde va fi profesor de germană la Liceul Militar de la Mânăstirea Dealu.
Înflăcărat de dragostea pentru neam, în 1916, se înrolează voluntar în Armata Română, fiind repartizat la Școala Militară de la Botoșani. În iulie 1917 este avansat la gradul de sublocotenent, comandând un pluton din Batalionul 1, Regimentul 8 Vânatori de Munte. 

Sublocotenent Lascăr Luția – cea dintâi jertfă a Bucovinei

 


La 21 noiembrie 1916, bateria din care făcea parte sublocotenentul Lascăr Luția se afla dislocată în apropierea comunei Ștefănești (în prezent comuna Ștefăneștii de Jos, jud. Ilfov). Sublocotenentul a primit ordin să meargă în recunoaștere. În baza ordinului, ofițerul a plecat însoțit de doi soldați. Inamicul ocupase comuna și instalase mitralierele în podul școlii. Militarii români au fost reperați de inamic și primiți cu o ploaie de gloanțe. Soldații au ieșit din bătaia gloanțelor. Sublocotenentul Lascăr Luția s-a îndreptat în direcția școlii. Gestul l-a costat viața, fiind înconjurat de patrulele dușmane și împușcat. A fost înmormântat, inițial, în cimitirul comunei Ștefănești, iar în anul 1922 a fost exhumat și reînhumat în municipiul Cernăuți (în prezent în Ucraina).
Numele său, împreună cu cele ale altor cinci eroi bucovineni, este inscripționat pe troița care se află amplasată la mormântul eroului bucovinean Ioan Grămadă, din cimitirul „Pacea”, municipiul Suceava (jud. Suceava).

Urmaș al unui neam de cărturari de seamă, de buni și patrioți români, Lascăr Luția s-a născut la 18 august 1895, în municipiul Suceava. Încă de pe băncile școlii s-a remarcat prin talent literar, colaborând la publicațiile „Luceafărul”, „Tribuna”, „Neamul Românesc”, „Viață Nouă” etc.
Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, Lascăr Luția a trecut granița, în Vechiul Regat, fiind considerat de austro-ungari „dezertor de frica războiului”și condamnat la moarte.
A ales să îmbrace uniforma Armatei Române, pentru a se angaja în lupta pentru Întregirea neamului.



Locotenent Cepleanu Grigore - căzut la datorie la trecerea Carpaților
 
 

La orele 21 ale zilei de 27 august 1916, conform ordinului de operații nr.1, al Brigăzii 6 Infanterie, Regimentul 30 Infanterie Muscel, ataca, prin surprindere, împreună cu Compania a IX-a, aflată sub comanda locotenentului Alexandru Cuhn, vama ungurească și pichetul de grăniceri de la Vama Giuvala, iar cu Compania a XI-a, aflată sub comanda locotenentului Cepleanu Grigore, Secția de jandarmi unguri.
Compania a XI-a trece frontiera și reușește să se apropie, fără să fie observată, de postul de jandarmi. Cu revolverul într-o mână și sabia în cealaltă, locotenentul Cepleanu a ordonat să se deschidă ușa. În aceeași clipă, printr-o lovitură puternică, o scoate din balamale și pătrunde în încăpere, ordonând jandarmilor să se predea. Printr-o comandă disperată, plutonierul ungur declanșează alarma și încearcă să se apropie de ofițerul român. În aceeași clipă, un glonte îl culcă la pământ. Personalul postului a fost luat prizonier, iar firele telefonice au fost tăiate. La orele 22, comandanții celor două companii au raportat că pichetul de grăniceri și postul de jandarmi au fost ocupate.
Șeful vămii și cel al pichetului de grăniceri au reușit să fugă din încăierarea de la frontieră și să informeze despre atacul trupelor române.
Înaintarea spre Bran se făcea încet, cu dese opriri și recunoașteri. Compania locotenent Ceplanu este învăluită într-o ploaie de gloanțe ucigătoare. Un glonte îl lovește în cap pe comandant. Acesta moare după câteva zile, în spitalul din Câmpulung Muscel.
La nici 48 de ore de la începerea luptei, după încleștări crâncene și înfrângerea rezistenței a două batalioane ungurești de către musceleni, trupele române ocupă Branul.
Pentru cucerirea trecătorii Branului, Regimentul 30 Infanterie Muscel a înregistrat pierderi de 144 morți, răniți și dispăruți, printre aceștia numărându-se și locotenentul colonel George Poenaru Bordea, primul ofițer român căzut în Războiul Întregirii și locotenentul Grigore Cepleanu.

*

Grigore Cepleanu s-a născut în anul 1891 în comuna Broșteni, județul Gorj. Cursul primar și cele șase clase de liceu le-a urmat la Craiova, iar clasa a VII-a, la Școala militară din Iași.
La 17 septembrie 1909 a intrat la Școala Militară de Infanterie, pe care a absolvit-o în anul 1911, primind gradul de sublocotenent. În noiembrie 1914 este înaintat la gradul de locotenent. 



 
Căpitanul Vulturescu Nicolae în fruntea cavaleriștilor la Oituz
 

În zorii zilei de 11 august 1917, Divizia 1 Cavalerie a ajuns la Onești și a fost îndreptată spre satele Nicorești (comuna Pârgărești, județul Bacău) și Bahna (comuna Bahna, județul Neamț). În seara aceleași zile, opt escadroane ale Regimentelor 4, 5, 9 și 10 Roșiori porniră la atac. Căpitanul Nicolae Vulturescu se afla în fruntea unei companii a Regimentului 5 Roșiori. Atacul a fost brusc, fără nici o pregătire de artilerie. Înflăcărați și entuziaști, cavaleriștii șarjează cu baioneta. Inamicul este surprins, dar contraatacă cu foc de mitraliere și grenade. Cavaleriștii înaintează nepăsători prin ploaia de gloanțe și grenade. O schijă de obuz a sfărâmat binoclul căpitanului Vulturescu, iar alta l-a atins ușor la mână. Trupele române înaintează mereu, cu pierderi însemnate în ofițeri și trupă.
La 15 august, călărașii primesc ordin să contraatace. Lângă satul Marginea, comuna Oituz, căpitanul Nicolae Vulturescu e lovit în cap de o schijă de obuz și moare pe loc. Corpul său a fost ridicat de fratele său geamăn, căpitanul Grigore Vulturescu, care făcea parte din același regiment, și transportat pe celălalt mal al Trotușului, în satul Caraclău, județul Bacău. Roșiorii au îngrădit locul și au ridicat o cruce în cimitirul satului, unde căpitanul Vulturescu a fost așezat la loc de odihnă.
Locuitorii au ridicat un monument spre pomenirea sătenilor din comuna Bârsănești, satul Caraclău, morți în Marele Război. Ei au săpat în piatră și numele ofițerului Vulturescu, pe care soarta l-a adus să moară pentru țară în satul lor.
 
Descendent dintr-o veche familie de boieri olteni, Nicolae Vulturescu s-a născut la București. Tatăl său, Grigore Vulturescu, a reprezentat vreme îndelungată județul Olt în Parlamentul României.
A studiat la Liceul „Gheorghe Lazăr“ din București, iar ulterior și-a continuat studiile la Școala de Cavalerie din Târgoviște.
După terminarea studiilor militare, în anul 1911, este repartizat sublocotenent la Regimentul 4 Roșiori, alături de care ia parte la Campania din Bulgaria.
La intrarea României în Primul Război Mondial, căpitanul Vulturescu avea, ca toți călăreții, speranța că se va ivi un prilej de glorie și pentru arma lor. După aproape un an, călăreții au fost chemați în munții Moldovei să apere trecătoarea Oituzului.



Soldat Trăistaru Ilie:

 
Acum vă părăsesc!...

          «Se decretase mobilizarea 1916-1918 și pornirăm de partea aliaților în războiul cel mare, pentru Întregirea Neamului.
          Prin luna Septembrie 1916 suntem destinați frontului dobrogean, unde inamicul, îngrămădind multe trupe, intenționa o respingere bruscă a trupelor noastre.
          După un marș forțat de la Cernavodă la Cocargea, ajunsesem în noaptea de 5/6 septembrie 1916 în satul Mamut-Cuius, la o distanță de 5 km departe de inamic. La ora 8 dimineața, Regimentul [68 Infanterie, n.n.] pornește la atac, în cap cu Comandantul regimentului, colonel M.
          Facem parte din al III-lea Batalion, comandat de V. Deși focurile vii de artilerie ale dușmanului cădeau ca grindina și deși era prima noastră luptă efectivă, totuși entuziasmul neîntrecut al ofițerilor și al flăcăilor făcu ca Regimentul să înainteze până aproape de inamic, în cele mai puternice focuri de arme, mitraliere etc. Lupta era pe viață și pe moarte.
          Primim ordin de punere a baionetei, pentru pornire la asalt.
          La dreapta mea, într-o mască făcută la repezeală, sta pitulit soldatul Trăistaru Ilie, ordonanța personală a subsemnatului [Gh. Mușătescu, comandantul Regimentului 68 Infanterie, n.n.], care trăgea cu foc, foc după foc, în dușmanul care o rupsese la fugă.
          „Ilie”, îi zisei, „flăcăule, vei rămâne aici, contact cu artelnicul Companiei noastre, cu care vei rămâne; ține această scrisoare și cinci sute de lei, ai grijă de lucrurile mele. În cazul în care, după luptă, nu ne vom mai vedea, dă mamei mele scrisoarea și banii”.
          De ambele părți, focurile luaseră proporții mari, iar inamicul, încolțit, începe să se retragă. Primim ordin de înaintare, după un salt de 50 m. Ne oprim pe o creastă naturală, spre a vâna pe fugarii care fugeau. Dușmanii cădeau ca frunzele de toamnă, iar voinicii noștri trăgeau, trăgeau mereu, trimițând fiecare glonț în inima dușmanului care mai trăia încă.
          Agentul de legătură de la Companie mă strigă în șoaptă, pentru a-mi comunica un ordin. Întorc capul. Pe talvegul unei vâlcele se târa spre noi soldatul Trăistaru Ilie și îndată se apropie de mine. „Să trăiți, domnule sublocotenent! Iertați-mă! Nu pot să vă părăsesc, voi merge alături de dumneavoastră până la sfârșit, altfel nu pot!
          „Bravo, bravo băiete!”, îi zisei, „iacă, acum mergem mai înainte, mai facem un salt peste cadavrele (...) din față, ca să-i curățăm pe toți și să punem mâna pe toți cei care vor rămâne, ocupându-le tranșeele”.
          În acest timp, soldatul Trăistaru trase două focuri de carabină într-un bulgar burtos, ce se furișase prin porumb, în retragere, dându-l peste cap, apoi alt foc și alt bulgar peste cap și un al treilea foc și alt bulgar la pământ. Terminând cartușele, încearcă printr-o ușoară mișcare a pieptului să arunce alt încărcător în carabină.
          De îndată, un glonte venit de la inamic îl lovește la cap, trecându-i prin tâmple. Sângele îl podini și pe gură și pe nas și, în borborositul scurgerii lui, șopti: „Acum vă părăsesc, domnule sublocotenent, cu inima împăcată. Copilul, nevasta mea”...și își dete sufletul, în mâinile mele, ce încercam zadarnic să-i pansez rana.
          Lupta s-a terminat cu o mare și frumoasă victorie din partea vitejilor noștri; inamicul s-a retras.
          Cocargeaua și tranșeele au fost ocupate de trupele noastre».
 
          (Arhivele Militare Naționale Române, fond Microfilme)


Locotenentul Stoicescu Alexandru - eroul de la Câmpulung

 

Luptele din regiunea Câmpulung Muscel luaseră aspectul războiului de poziție. Trupele române sunt supuse unui permanent și violent bombardament, în timp ce coloanele de infanterie ale Diviziei a 12-a bavareze pornesc la atac prin văile Argeșului și Pravățului, fiind întâmpinate de focul artileriei noastre și apoi atacate la baionetă.
La 11 noiembrie 1916 începea cea de-a treia bătălie de la Câmpulung. Atacul ordonat al inamicului asupra flancului stâng românesc, de la Lerești până la Cândești, era susținut de o puternică artilerie grea și proiectile asfixiante.
Locotenentul Stoicescu, în fruntea oamenilor săi, lupta pentru apărarea satului Cândești. Toată ura cu care soldații români veniseră de la Turtucaia se revarsă asupra valurilor inamice, lăsând în urmă grămezi de trupuri dușmane ca și la Antimova, în Bulgaria. În seara aceleiași zile, în timpul ofensivei, un glonț îi curmă însă viața locotenentului Stoicescu, stăpungându-l în gât. Cu ultimele puteri, pe când era transportat spre postul de prim-ajutor, i-a transmis sublocotenentului său să continue lupta cu orice preț. A fost înhumat în cimitirul satului Flămânda (astăzi satul Poiana, comuna Ciuperceni, județul Teleorman).
Viteazul fiu al orașului Călărași, locotenent Stoicescu M. Alexandru, a fost exhumat în anul 1922 și reînhumat în Cimitirul Eroilor din municipiul Călărași, pentru a fi mai aproape de rudele care doreau să-i omagieze memoria.
*
Stoicescu M. Alexandru s-a născut la Călărași. A făcut studiile primare în orașul natal, iar cele liceale la București, în cadrul Școlii Superioare de Comerț. Își satisface stagiul militar primind gradul de sublocotenent în rezervă.
Sublocotenent de rezervă în cadrul Regimentului 36 Infanterie, participă la Campania din Bulgaria, în al Doilea Război Balcanic, unde este avansat la gradul de locotenent.
În virtutea studiilor speciale pe care le avea, ar fi putut rămâne în administrație, însă a considerat că locul lui e în prima linie a frontului.
Mobilizarea îl găsește în tranșeele de la Turtucaia, în sectorul Antimova. Din momentul în care capul de pod de la Turtucaia a căzut în mâinile dușmanului, drumul de retragere spre Silistra e tăiat de mitralierele inamice. Singura posibilitate de scăpare era traversarea Dunării înot. Sub tirul bulgarilor, locotenentul Stoicescu ajunge la mal și reușește să scape. Se reface și în luna octombrie 1916 pleacă cu un detașament al Regimentului 36/76 Infanterie la Câmpulung, intrând direct în luptă.


Locotenentul Râmnițeanu – ofițerul mort pentru România
 

 

 

            În al Doilea Război Mondial, peste 100.000 de militari români au fost internați în lagărele de prizonieri din URSS. Deși a doua conflagrație mondială s-a terminat în 1945, mii de prizonieri români, germani, japonezi sau polonezi figurau internați, în 1949, în lagărele sovietice.
            Internații nu au fost tratați în conformitate cu legile internaționale privind statutul prizonierilor de război. Astfel, deși ofițerii nu puteau fi obligați să lucreze, atunci când aceștia au refuzat au fost trimiși în fața unor pseudotribunale, fiind judecați și condamnați la închisoare de la 5 la 25 de ani. Deși ofițerii români au invocat existența legilor internaționale, ofițerii sovietici care au participat la procese au susținut unilateral: „Noi am câștiat războiul. Noi suntem legea!”.
            După condamnare, prizonierii români au fost transferați în lagăre de muncă, în care mai figurau închiși cetățeni sovietici condamnați pentru crimă, furt, viol, etc.
            Unul din lagărele de muncă a existat la Dnepropetrovsk, oraș pe teritoriul actual al Ucrainei. Prizonierii români și germani au fost împărțiți în brigăzi, fiind transportați cu camioanele la câțiva km de lagăr, unde au fost trimiși să lucreze la amenajarea unei fabrici pentru construcția de utilaje. Șantierul a fost înconjurat cu un gard din sârmă ghimpată, paza fiind asigurată de santinele.
            Unul dintre prizonierii români, locotenentul Ispas Nicolae, a refuzat să mai meargă la lucru, declarând greva foamei și cerând să fie repatriat. După câteva zile, ofițerul român a fost trimis la carceră, prilej pentru toți ofițerii români din lagăr de a refuza ieșirea la lucru, declarându-se solidari cu ofițerul încarcerat și cerând să fie repatriați.
            Ofițerii români au fost încarcerați în zona izolată a lagărului. După opt zile, sovieticii au încercat să îi alimenteze artificial pe aceștia. Locotenentul clujean Râmnițeanu a fost primul care a intrat în camera pregătiră în acest scop, fiind imobilizat pe un scaun.
            Prizonierii români din celule au auzit horcăielile locotenentului Râmnițeanu, urmate de o căzătură pe dușumeaua coridorului și de strigăte de „mama”, în limba română.
            Un prizonier german, care îndeplinea rolul de infirmier, le-a povestit ofițerilor români că doctorița care a vrut să-i introducă locotenentului Râmnițeanu un furtun în stomac, prin care să-i transfere lapte și griș dintr-o siringă, a pus furtunul în trahee, producând moartea prin asfixiere a prizonierului român.
            Cimitirul în care au fost înmormântați prizonierii de război care au murit în lagărul de la Dnepropetrovsk a fost distrus de autoritățile sovietice după închiderea lagărului, principiu aplicat, conform constatărilor ofițerilor români, pentru toate cimitirele lagărelor de prizonieri din fosta U.R.S.S.
 


Locotenent Paul Anastasiu:

Treceți prin rețele!

 
 
 

          Era o zi frumoasă.
          Tunurile începuse să bată.
          Ai noștri răspundeau.
          Vânătorii, pe poziție, așteptau momentul să plece la asalt.
          Locotenentul Paul Atanasiu, comandantul Batalionului II, era mai vesel în acea zi, ca totdeauna.
          Viteaz între viteji, locotenentul Paul Atanasiu nu cunoștea ce-i frica.
          În frunta Batalionului și a companiei de comandă făcea mereu minuni de vitejie.
          La miercurea Ciuc, la Odorheiu, (...) la Vlăhița, (...) la Sărățeni și la Sovata, locotenentul Paul Atanasiu a fost cel mai viu exemplu camarazilor săi și a fost răsplătit de șefii lui, fiind dat ca pildă tuturor.
          A fost decorat și lăudat.
          Inamicul se îndârjise la Sărățeni și opunea o rezistență mare.
          Flăcăii din al IV-lea Vânători au pornit la asalt, în seara de 22 septembrie 1916, având în fruntea lor pe bravul lor locotenent.
          Au înaintat în strigăte de ura cu toții, până la rețelele de sârmă; aici, locotenentul Anastasiu Paul, cu foarfecele, a tăiat sârma [și n.n.] a fost încins de mitralierele inamice.
          Înainte băieți! Peste mine treceți prin rețele!
          A fost răzbunat, căci inamicul a plătit scump această pierdere.
          El se odihnește acum pe locurile unde a avut o moarte de erou.
 
(Arhivele Militare Naționale Române, fond Microfilme)



Generalul Nicolae Piperescu – eroic în fața morții

 

 
În Campania din 1916, Regimentul 69 Infanterie Dorohoi, comandat de colonelul Nicolae Piperescu, a luptat împotriva trupelor germane pe raza județului Argeș. La marginea satului Valea Babei, după o noapte de luptă la baionetă, Regimentul 69 Infanterie Dorohoi a ocupat o poziție dominantă. În timp ce le indica militarilor direcția în care să-și concentreze tirul, colonelul Nicolae Piperescu a fost lovit în cap de un glonte.
Cu ultimele puteri, colonelul Piperescu și-a îmbărbătat soldații, cerând să i se aducă drapelul regimentului, pe care l-a sărutat cu evlavie. Evacuat la spitalul din Pitești, colonelul Piperescu a murit la 29 noiembrie 1916, lăsând „aminitirea unui soldat de rasă, aspru și neînduplecat la datorie, eroic în fața morții“.
Corpul neânsuflețit al colonelului Piperescu a fost înhumat în Cimitirul Eroilor din Pitești. La insistențele familiei și cu sprijinul Societății „Mormintele eroilor căzuți în război“, rămășițele generalului Piperescu au fost centralizate în Cimitirul Bellu Militar, în 1924.
În semn de recunoștință pentru jertfa sa, generalul Piperescu Nicolae a fost distins cu Ordinul „Mihai Viteazul“, Medalia „Avântul Țării“ și Medalia jubiliară „Carol I“.
Prin Înalt Decret i s-a atribuit post-mortem gradul de general de brigadă.
*
Generalul Nicolae Piperescu s-a născut în anul 1861 la Vlădești, județul Galați. A absolvit Școala Normală din Bârlad, fiind numit învățător în comuna Câineni, județul Vâlcea.
Recrutat, a părăsit învățământul și s-a înscris la Școala Militară de la Bistrița, devenind ofițer în anul 1886. A lucrat mai mulți ani în jandarmeria rurală.
În anul 1916 a primit comanda Regimentului 69 Infanterie, pe care l-a condus de la Dorohoi până în inima Transilvaniei, iar apoi pe crestele însângerate ale Oituzului.



Ecaterina Teodoroiu:

Înainte băieți, nu vă lăsați, sunteți cu mine!

 
          Într-o dimineață geroasă, la 11 februarie 1918, un preot militar a strâns soldații în fața unui mormânt de război din Valea Glodului, pe raza comunei Fitionești, jud. Vrancea, oficiind un parastas.
            Preotul identificase mormântul la 24 decembrie 1917, în ajunul Nașterii Domnului, când plecase cu icoana Nașterii și un cântăreț la diviziile armatei române. Atunci, preotul a observat două morminte în Valea Glodului, lângă drum, iar în momentul în care s-a apropiat „nu mi-a fost mică mirarea când văd c-am dat fără să mă gândesc peste mormântul eroinei de la Jiu, al cărui mormânt, cutare scriitor din [ziarul n.n.] România îl mutase la Mărășești!”. Pe crucea din stejar a mormântului eroinei atârna o coroană de flori, uscată, și casca de infanterie, spartă și legată cu sârmă, iar inscripția de pe însemnul însemnul de căpătâi menționa statutul acesteia: „Eroina Ecaterina Teodoroiu, cercetașă voluntară în reg 43/59 infanterie, moartă în fruntea plutonului ei, pentru Patrie”.
Preotul, emoționat, i-a adunat pe soldați, cântând “Troparul” și “Condacul Nașterii”, iar apoi le-a vorbit combatanțior despre Ecaterina Teodoroiu. Așa au aflat militarii despre noaptea zilei de 4 septembrie 1917, stil nou, când armata germană a încercat să atace, la 21.45, în sectorul Dealul Secului, apărat de Regimentul 43/59 Infanterie. Ecaterina Teodoroiu s-a urcat pe parapetul tranșeului, strigându-le camarazilor: „Înainte băieți, nu vă lăsați, sunteți cu mine!”. În acel moment, militarii germani din Regimentul 40 Infanterie au tras o rafală de mitralieră, două gloanțe lovind-o pe Ecaterina în piept. Brancardierii au urcat corpul rănitei pe o targă, transportând-o la postul de prim-ajutor de la Casa Pădurii, locul unde, în pofida îngrijirilor, fata născută în plaiurile Gorjului a trecut în lumea celor drepți.
Citată prin Ordin de Zi, Ecaterina a fost înmormântată a doua zi cu onoruri militare.
Ecaterina Teodoroiu s-a născut în comuna Vădeni (în prezent cartier al municipiului Târgu Jiu), la 14 ianuarie 1894, în familia țăranilor Vasile și Elena, în care mai figurau, în momentul nașterii sale, încă șapte copii.
A frecventat, până în anul 1915, Școala primară din Vădeni, două clase primare în municipiul Târgu Jiu, Școala româno-germană din Târgu Jiu și Școala de moașe din București.
            Fiind înscrisă în Asociația cercetașelor românce, din anul 1913, a fost repartizată la Crucea Roșie Română, în anul 1916, pentru îngrijirea răniților în Spitalul din Târgu Jiu. Asistând la moartea fratelui său, sergentul Nicolae Teodoroiu, la Sâmbotin (14 noiembrie 1916), Ecaterina a fost înrolată ca voluntară în Regimentul 18 Infanterie.
Până în momentul decesului, Ecaterina Teodoroiu a fost decorată cu Virtutea cercetășească în aur de război, iar pe linie militară cu Virtutea militară de război clasa a II-a. Figurează cu o zi în prizonierat, o plagă împușcată în piciorul drept, tibia și șoldul stâng fracturate.
            La 4 iunie 1921, sicriul Ecaterinei a fost exhumat din Valea Glodului, fiind transportat cu trenul pe ruta Fitionești – Focșani – Râmnicu Sărat – Buzău – Ploiești –București – Târgu Jiu, iar la 9 iunie 1921 a fost depus într-o criptă aflată în fața Primăriei Târgu Jiu, eveniment care a beneficiat de o asistență impresionantă din partea publicului.
            În 1936, sculptorița Milița Petrașcu, eleva lui Constantin Brâncuși, a realizat deasupra mormântului eroinei un sarcofag din piatră.
            În memoria Ecaterinei, casa familiei Teodoroiu a fost transformată în muzeu (1938), iar Colegiul Național din municipiul Târgu Jiu îi poartă numele.
            De asemenea, artiștii români au realizat șase monumente dedicate Ecaterinei (Slatina – 1925, sculptor Dumitru Mățăoanu; Brăila – 1928, sculptor Vasile Ionescu-Varo; Tișița – 1934, sculptor Oscar Han; Azuga – 1937, sculptor Ioan Iordănescu; Străoane – 1972, sculptor D. Iliescu, Străoane – 2017), o statuie (Târgu Jiu – 1978, sculptor Iulia Oniță), un bust (Mărășești – 1994, sculptor Florin Musta).
            Ecaterina Teodoroiu se înscrie, prin sacrificiul său, în galeria celor peste 330.000 de eroi români din Marele Război, morți, în luptă și în prizonierat, pentru realizarea Românei Întregite.


Comisarul Alexandru Popovici – un erou pentru neam

 

 

La 25 mai 1917, armata germană a recuperat din apele Dunării, o sticlă închisă ermetic, care avea în interior informații privind pozițiile și depozitele acesteia. După investigații s-a ajuns la concluzia că autorul mesajului a fost comisarul Alexandru Popovici, șeful Poliției Portului Brăila. Acesta a fost arestat, împreună cu sergentul major Gheorhe Rădulescu, dar și cu o serie de elevi ai liceului din localitate.
Pentru faptele sale, Tribunalul de război al Comandamentului German l-a condamnat pe comisarul Popovici la moarte prin împușcare.
Soția comisarului, împreună cu alți brăileni, aduși cu forța la gardul cimitirului „Sfânta Maria”, au fost obligați să asiste la execuție, la 22 iulie 1917. De asemenea, activitatea Liceului „Nicolae Bălcescu” a fost suspendată.
În pofida execuției, rețeaua informativă a comisarului Popovici a continuat să activeze, iar „plimbatul sticlelor” spre Galați nu a putut fi stopat de plasele germane instalate pe Dunare.
În cimitirul „Sfânta Maria” a fost ridicată o cruce cu inscripția: „În acest loc, la 22 iulie 1917, comisarul Alexandru Popovici a fost împușcat de trupele germane, jertfindu-se ca un erou pentru neam”.
Osemintele eroului au fost reînhumate, în anul 1931, cu toate onorurile, în Cimitirul Eroilor „Sfântul Constantin” din Brăila.
Fiind erou al Poliției Române, comisarului Alexandru Popovici i s-a acorat gradul de general de brigadă post-mortem, prin decret prezidențial, în 1993.


Eroul sublocotenent Ioan R. Marinescu
 

 

Sublocotenentul Ioan. R. Marinescu s-a născut la 27 ianuarie 1894, în satul Heci, comuna Lespezi, județul Iași, fiind al optulea din cei 12 copii ai familiei.
După absolvirea Facultății de Silvicultură din București, Ioan. R. Marinescu a fost încorporat, la 28 august 1916, cu rangul de sublocotenent (r) în Regimentul 61 Infanterie, iar la 3 septembrie 1916 a fost trimis în linia întâia a frontului din Carpați.
Armata română a trecut Carpații Orientali și Meridionali în noaptea de 27/28 august 1916, înaintând 120 km în zona centrală a Transilvaniei.
La 1 octombrie 1916 s-a declanșat Manevra de la Flămânda, în care două divizii române au trecut Dunărea și s-au angajat în lupte pe teritoriul bulgăresc, iar alte patru divizii se pregăteau să le urmeze, cu scopul determinării retragerii armatelor germane, turce și bulgare din Dobrogea. Sublocotenent Ioan R. Marinescu a făcut parte dintre militarii care au participat la manevră.
După două zile de lupte și pierderi uriașe, Marele Cartier General a decis să renunțe la Campania de la sudul Dunării și să întărească eforturile din trecătorile Carpaților, deoarece inamicul declanșase o ofensivă în Transilvania.
Sublocotenentul Ioan Marinescu a luat parte la luptele pentru apărarea trecătorilor din Predeal, Bușteni, Sinaia și Azuga. Ulterior, a fost transferat pe frontul pentru apărarea Bucureștiului, luând parte la Bătălia de la Neajlov-Argeș, în care armata română a fost obligată să se retragă.
Rănit în luptă, sublocotenentul Ioan R. Marinescu a fost transferat la Spitalul de Campanie din incinta Seminarului Teologic București. A murit la 16 decembrie 1916, fiind înmormântat, la 27 decembrie 1916, în Cimitirul eroilor români din B-dul Ghencea.


Lt. Fotache Constantin:

Mă duc să-mi fac țara mare!

 

Începând cu 9 octombrie 1916, Regimentul 73 Infanterie Tulcea a fost antrenat în luptele pentru apărarea Văii Cerbului și a Clăbucetului, fiind puternic bombardat de artileria grea germană, la 31 octombrie 1916. Disprețuind primejdia, locotenentul Fotache Constantin și-a încurajat permanent oamenii să reziste în fața gloanțelor și a obuzelor. Deși o schijă l-a lovit în omoplatul stâng, locotenentul Fotache a rămas în linia întâi. În scurt timp, o a doua schijă l-a lovit în inimă. Ordonanța eroului i-a îngropat trupul lângă trunchiul unui brad falnic.
Copleșiți de superioritatea artileriei germane, militarii rămași în viață s-au retras, lăsându-și numeroși camarazi îngropați în pământul scormonit de obuze.
Regimentul 73 Infanterie Tulcea, redus la 6 ofițeri și 280 soldați, a fost retras pentru reorganizare.
Pentru vitejia cu care au luptat militarii, prin Înaltul Decret Regal nr.323/22.01.1919, drapelul de luptă al Regimentului 73 Infanterie Tulcea a fost decorat cu Ordinul Mihai Vitezul, clasa a III-a.
*
Locotenentul Fotache Constantin s-a născut la Tecuci, în 1880, fiind fiul lui Gheorghe și al Elenei. A urmat studiile primare în orașul natal, cele liceale la Galați și Facultatea de Drept la București.
Pentru a-și întreține familia s-a angajat ca funcționar la Vama Poștei din București.
Înzestrat cu o vastă cultură generală și posesor al unor bogate cunoștințe filosofice, Fotache Constantin a publicat, în 1913, o carte despre evoluția Universului, intitulată „Existență și manifestare”.
În același an, în calitate de ofițer în rezervă al Regimentului 73 Infanterie Tulcea, a luat parte la al Doilea Război Balcanic, fiind decorat cu medalia „Avântul Țării”.
La intrarea României în Primul Război Mondial (1916), deși putea să rămână în partea sedentară a armatei, Fotache Constantin a preferat să se alăture celor peste 500.000 de români combatanți, animat de idealul transpus în cuvintele rostite la despărțirea de cei dragi: „Mă duc să-mi fac țara mare, pentru ca [și] copiii mei să trăiască fericiți în ea!”
 



Generalul Ion Dragalina


 

Generalul Ion Dragalina s-a născut la Caransebeș, într-o familie de grăniceri români, la 3/16 decembrie 1860, murind în timpul și din cauza Primului Război Mondial, la 6 noiembrie 1916.
A urmat Școala de cadeți din Timișoara și Academia Militară din Viena. În anul 1880 devine ofițer în armata austro-ungară, iar în anul 1887 este primit în armata română, în Regimentul 2 Linie. A fost comandantul trupelor Divizei 1 care formau Grupul Cerna în Armata I și, ulterior, a fost comandantul acesteia. A luptat pe frontul Văii Jiului, în Campania anului 1916.
În anul 1916, România intra în Primul Război Mondial, alături de puterile Antantei, având drept obiectiv reîntregirea țării. Cu această ocazie, Armata română a fost organizată în patru armate: Armata I, (comandată de gl. Culcer, ulterior de gl. Dragalina), Armata a II-a (comandată de gl. Alexandru Averescu), Armata a III-a (comandată de gl. M. Aslan), Armata a IV-a ( comandată de gl. Constantin Prezan).
La intrarea României în război, generalul Ion Dragalina a primit comanda trupelor Diviziei 1, care formau Grupul Cerna. Misiunea  Diviziei era aceea de a ocupa malul nordic al Dunării și Valea Cernei, la vărsarea ei în Dunăre, pentru a face imposibilă pătrunderea dușmanului. Lupte grele s-au dat pentru Meterezele lui Tudor și în fața Toplețului. Generalul Dragalina a trimis un grup secundar să atace la nord de Dealurile Padeșului și Pedeglava. Victoria românilor a fost decisivă, aceștia ocupând, până la 4 septembrie 1916, Orșova și ambele maluri ale Cernei, până aproape de Ieșalnița, localitățile de pe malul stâng al Cernei până aproape de Mehadia.
Sectorul Jiu a fost unul dintre cele mai agitate sectoare de luptă. În a doua parte a lunii octombrie 1916, trupele Puterilor Centrale au hotărât să străpungă frontul de la Jiu. Ofensiva germană  a început la 23 octombrie 1916, dată care a coincis cu o reorganizare a Armatei I. Lupte grele s-au dat la Vama Veche și la Poiana lui Mihai Viteazul. Situația fiind critică, Marele Cartier Român a hotărât să-l înlocuiască pe generalul Culcer, de la comanda Aramatei I, cu generalul Ion Dragalina. În ordinul de zi dat de general, în momentul preluării misiunii, se specifică: „Am luat comanda Armatei și cer în primul rând apărarea cu viața a sfântului pământ al țării noastre și a cinstei neamului român. Cer de la toți deplină ascultare și cea mai strictă executarea ordinelor. Trupa care nu poate să înainteze să moară pe loc [...] țara va răsplăti pe viteji, iar numele lor va trăi pe vecie în cinstea eroilor neamului”.
Pe 25 octombrie 1916, generalul Dragalina a plecat pe front, în defileul Jiului, pentru a inspecta frontul. Ajuns la Lainici, a fost informat că inamicul a ajuns în defileul Jiului și a deschis foc împotriva celor care se retrăgeau. Înapoindu-se pe șoseaua din defileul îngust, automobilul generalului a demarat în viteză pentru a străbate rapid locul primejdios. Patrulele inamice au tras asupra automobilului, iar generalul a fost lovit la brațul drept. Rana i s-a infectat, aceasta și din cauza blănii de oaie cu care era căptușit cojocul pe  care îl purta generalul în momentul rănirii sale. I s-a acordat primul ajutor, iar ulterior a fost evacuat. A fost operat la Spitalul Militar Regina Maria din Palatul Regal București, operație în urma căreia i s-a amputat brațul cangrenat. Ulterior a făcut septicemie și a decedat la 6 noiembrie 2016.
Pentru cariera și faptele sale de arme, Generalul Ion Dragalina a fost decorat cu diferite ordine militare: Ordinul Mihai Viteazul; Ordinul Coroana României, clasa a IV- a; Ordinul Steaua României, clasa a V-a.
Generalul a fost înhumat în Cimitirul Belu Militar, la poziția nr. 31. La mormântul său a fost fixată o placă comemorativă, pe  care sunt sculptate, în bronz, portretul și numele său, împreună cu diverse motive vegetale.
În memoria eroului general Ion Dragalina au fost ridicate mai multe monumente, cum ar fi cele din Caransebeș (jud. Caraș-Severin), Mărășești  (jud. Vrancea), Lugoj (jud. Timiș) și, nu în ultimul rând, cel de pe Valea Jiului, de lângă popasul Lainci, ridicat chiar pe locul în care a fost rănit eroul. Pe fațada acestui monument, o cruce grecească realizată în marmură și dezvelită la 12 octombrie 1927, se găsesc un medalion cu fotografia generalului și inscripția: „Aici am fost rănit, făcându-mi datoria pentru Neam, Țară și Rege“.



Maior Irimescu Ilie:

Înainte băieți!

 

După campania din Transilvania, Regimentul 8 Buzău a primit ordinul să treacă în Dobrogea, luând contact cu inamicul, la 14 septembrie 1916, și luptând violent pentru apărarea liniei Rasova – Cobadin – Tusla.
Artileria inamică a bombardat trupele române, singurul mijloc pentru acestea de a ieși din infernul bombardamentului fiind atacul. Căpitanul Irimescu, în fruntea companiei sale, a ordonat atacarea trupelor inamice. Un glonte l-a lovit în mâna dreaptă. Și-a bandajat rana și a continuat lupta, îndemnându-și soldații: „Înainte băieți!” Înaintarea s-a realizat greu,. mitralierele germane secerând rândurile militarilor români. Un al doilea glonte l-a izbit pe maiorul Irimescu în frunte, culcându-l la pământ pentru totdeauna.
Trupul neînsuflețit al căpitanului Irimescu nu a fost identificat pe câmpul de luptă, fiind înhumat ca erou necunoscut, împreună cu militarii români care au căzut în violentele încleștări.
În semn de omagiu, eroul Irimescu Ilie a fost înaintat la gradul de maior, în martie 1917.
*
Irimescu Ilie s-a născut la Iași, în anul 1888, în familia inginerului Mihail Irimescu. A urmat studiile secundare în orașul natal, iar în 1902 s-a înscris la Școala de infanterie și cavalerie din București, fiind promovat sublocotenent, în 1903, și repartizat la Batalionul 6 Vânători.
În anul 1908 a fost înaintat la gradul de locotenent și trecut la Regimentul 13 Ștefan cel Mare.
Având înclinații spre inginerie, Irimescu Ilie a fost admis la cursurile de inginerie topografică, în anul 1912, fiind mutat la Serviciul Geografic al Armatei.
Ulterior, locotenentul Irimescu a fost înaintat la gradul de căpitan, în 1913, fiind trecut la Regimentul 8 Buzău, unitate cu care a participat la al Doilea Război Balcanic (1913) și la Primul Război Mondial.
 



V. Chilian:
Mor pentru țara mea!
 
 
 
Militarii germani intră în celula prizonierilor Vasile Chilian, Toma Costea, Ștefan Săcăluș, Dumitru Pantazi și a sergentului Gălățeanu, la 17 august 1917, îi urcă în două căruțe și îi escortează la Poligonul de tragere din municipiul Focșani.
Prizonierii sunt legați de stâlpi din lemn, iar Vasile Chilian îi spune preotului Vasilescu, care asistă la execuție: „Părinte, fii aproape și nu uita să spui ce vezi, că mor pentru țara mea!”.
Plutonul de execuție își încarcă puștile, iar salvele armelor spintecă liniștea dimineții.
Corpurile neînsuflețite ale eroilor sunt aruncate într-o groapă comună, iar deasupra sunt puși bolovani de pământ și câteva brazde de iarbă. O bătrănă culege de pe camp câteva flori și le pune pe mormântul comun, culorile acestora având putere de simbol: maci roșii, măselăriță cu floarea de culoarea grâului și câteva albăstrele.
*
În noaptea de 21/22 mai 1917, Vasile Chilian a ajutat un grup de prizonieri români, evadați din lagărele germane – căpitanul Barbu Pârâianu, locotenentul Popescu Iancu din R 70 I, un plutonier-major și trei sergenți – să treacă peste râul Putna și să ajungă în liniile românești.
În momentul în care prizonierii evadați se apropiau înotând de malul stâng al Putnei, sergentul Gheorghiu a fost prins de un vârtej, strigând după ajutor. Santinelele germane au lansat rachete luminoase, trăgând cu armele și aruncând grenade. Unul dintre sergenții români a fost omorât, iar locotenentul Popescu a fost ranit grav, murind peste trei zile (a fost îngropat în cimitirul orașului Odobești). Căpitanul Pârâianu, plutonierul-major și cei doi sergenți au fost prinși și escortați în orașul Odobești.
Prizonierii au fost percheziționați de germani, iar la gâtul unuia dintre ei s-au găsit, într-o pungă de gutapercă, schițe cu amplasarea unităților germane de pe linia frontului și mai multe scrisori, adresate armatei române, unele semnate de Vasile Chilian. În seara aceleiași zile, Vasile Chilian a fost arestat de o patrulă germană, la domiciliul său din satul Tichiriș (pendinte de comuna Vidra, jud. Vrancea), fiind internat în arestul din municipiul Focșani.
Curtea Marțială a Diviziei 89 Infanterie germane din Focșani a instrumentat cazul, condamnându-l la moarte pe Vasile Chilian. Toma Costea, Ștefan Săcăluș și Dumitru Pantazi au fost de asemenea condamnați la moarte, fiind considerați complici (i-au însoțit pe prizonierii evadați până la Vasile Chilian, pentru a-i ajuta să treacă râul Putna). Tot la moarte a fost condamnat și sergentul Gălățeanu, acuzat de evadare. Sentința a fost pronunțată la 22 mai 1917.
**
Ultimii prizonieri români pe care Vasile Chilian a reușit să-i treacă prin liniile germane în cele române, la 6 mai 1917, au fost căpitanul Moloiu N. - evadat din lagărul din Slatina – și caporalul Tudose I. din Regimentul 24 Infanterie. Cei doi prizonieri au fost conduși din comuna Bisoca, jud. Buzău până la podul de la Schitul Tarnița (în satul Găgești, jud. Vrancea), primind la despărțire o schiță cu localizarea trupelor germane, pentru a fi transmisă armatei române.
Se estimează că, până în mai 1917, Vasile Chilian a ajutat peste 2.000 de soldați și ofițeri români, evadați din lagărele germane, să treacă în liniile românești.
Căpitanul Barbu Pârâianu, deși a fost condamnat la moarte nu a mai fost executat la 5 septembrie 1917, evadând din celulă pe fondul unei altercații între militarii germani. În 1930 avea gradul de general și comanda Regimentul 4 Infanterie. Fiind întrebat despre prizonierii executați de germani la Focșani s-a declarat impresionat de patriotismul acestora, susținând: „Merită toată lauda și pot fi trecuți ca eroi în Cartea Neamului, iar patriotismul lor ca un exemplu viitoarelor generații”.


Căpitan Andreiescu V. Ioan:
 
Nu vă temeți copii, ne vom revedea în curând!

 
La Mărășești este 7 dimineața, iar ziua de 14 august 1917 nu debutează sub auspicii pozitive.
Artileria germană începe un puternic bombardament de artilerie. Obuzele cad peste tot. Creasta și pantele dealurilor sunt acoperite de gaze și fum. Bombele incendiare năruiesc mai multe case din satul Diocheți și din comuna Movilița, iar gazele toxice ucid o serie de civili.      Militarii români din Regimentul 10 Vânători pornesc la asalt, iar o luptă violentă se încinge pentru ocuparea cotei 334. Căpitanul Andreiescu V. Ioan, în fruntea companiei sale, înaintează în prima linie, pentru a ajunge pe coama dealului. Rând pe rând, militarii români cad eroic. Căpitanul Andreiescu moare cu degetul pe trăgaciul mitralierei, dorindu-și ca tranșeele germane să fie ocupate de camarazii săi. Aspirația i-a fost îndeplinită, cu prețul a peste 3.000 eroi români, germanii fiind obligați să se retragă.
Pentru faptele sale de arme, căpitanului Andreiescu V. Ioan i s-a acordat post-mortem Ordinul Mihai Viteazul, prin Decretul Regal nr. 1172/octombrie 1917, pentru vitejia cu care a luptat la 14 august 1917, în atacul cotei 334, servind drept pildă companiei sale.
*
Căpitanul Andreiescu V. Ioan s-a născut în București, fiind de profesie avocat. Ca ofițer rezervist, căpitanul Andreiescu V. Ioan a participat la Campania din Bulgaria, în al Doilea Război Balcanic (1913). În Primul Război Mondial a comandat Compania a 7-a din Regimentul 10 Vânători, participând la luptele din Dobrogea. De asemenea, a mai fost implicat  în luptele de la Predeal, unde a fost rănit de o rafală de 19 gloanțe. Soldații au crezut că nu aveau să-și mai revadă vreodată sănătos comandantul, însă căpitanul Andreiescu i-a încurajat cu voce stinsă: Nu vă temeți copii, ne vom revedea în curând! Luptați tot așa de bine!
După o lungă perioadă de recuperare, realizată la Sanatoriul Gerota din municipiul București, căpitanul Andreiescu a fost trimis pe frontul din Moldova.


Căpitanul Brutus I. Drăgănescu - eroul de la Mărășești
 
În a cincea zi a Bătăliei de la Mărășești (24 iulie/6 august-21 august/3 septembrie 1917), atacul artileriei române s-a dezlănțuit pe toată linia de la șoseaua Focșani – Mărășești și până la Siret.      
Regimentul 9 Vânători a așteptat cu nerăbdare momentul atacului. Militarii au ieșit din tranșee, pornind cu avânt în terenul de șes, fără niciun adăpost. În clipa în care trupele se aflau sub tirul nimicitor al artileriei dușmane, căpitanul Drăgănescu a sărit din tranșee, în fruntea companiei sale, căzând cu trupul sfâșiat de o schijă. Ordonanța sa l-a transportat, sub focul inamic, la ambulanța regimentului, însă nu a mai putut fi salvat. A fost înmormântat pe malul Siretului, alături de camarazii căzuți în aceeași zi.
Căpitanul erou Brutus I. Drăgănescu a fost distins cu Ordinul „Steaua României” cu spade, ca recunoștință pentru serviciile militare aduse statului român. Presa a elogiat vitejia bravului căpitan. Astfel, la 19 august 1917, ziarul Neamul Românesc l-a considerat o dovadă a spiritului de jertfă: (...) judecătorul Drăgănescu era un excelent militar, o fire esențialmente războinică, care purta în piept răsplata vitejiei dată de însăși mâna Suveranului, iar pe trup dovada neștearsă a spiritului de jertjă consfințit de rana căpătată la Amzacea”.
*
Căpitanul Brutus Drăgănescu s-a născut în 16 septembrie 1884, la Constanța, în familia doctorului Ioachim C. Drăgănescu. A urmat cursurile primare la Constanța, liceul la Craiova, iar Facultatea de Drept a absolvit-o la București. A profesat mai întâi avocatura, apoi a intrat în magistratură.
Sublocotenent de rezervă în Regimentul 9 Vânători, din 1907, a participat la Campania din 1913, fiind înaintat la gradul de locotenent, în septembrie 1913.
La intrarea României în Războiul de Întregire națională, Brutus I. Drăgănescu a fost mobilizat comandant de companie în Regimentul 9 Vânători, luând parte la toate luptele date de această unitate.
În bătălia de la Amzacea, din septembrie 1916, a fost grav rănit, fiind nevoit să părăsească linia frontului. Pentru curajul său, Brutus I. Drăgănescu a fost decorat cu Ordinul „Coroana României” cu spade, revenind pe front la cererea sa, în decembrie 1916.
A fost înaintat la gradul de căpitan, în aprilie 1917, participând la toate luptele în care a fost implicat regimentul său la Mărășești.

Maior Petre Caracaș:
La asalt! Ura!

 
În vara anului 1917 maiorul Petre M. Caracaș participă la bătălia de la Oituz, în calitate de comandant al Batalionului 3 din Regimentul 2 Grăniceri. În seara zilei de 12 august, maiorul Petre M. Caracaș ajunge pe dealul Bâtca Carelor, având în față un inamic bine consolidat în teren. În dimineața zilei de 13 august, maiorul Caracaș dă semnalul de atac. Ineficiența bombardamentului artileriei române în distrugerea rețelei de sârmă ghimpată a întrerupt primul asalt al grănicerilor, care s-au culcat la pământ.
Maiorul Caracaș ordonă trupei să atace, strigând: „La asalt! Ura!“ Grănicerii pornesc al doilea asalt, iar mitralierele germane îi silesc să se culce la pământ. „Înainte! La baionetă!“, ordonă maiorul Caracaș al treilea asalt, fiind doborât de gloanțele unei mitraliere germane. Brancardierii îl transportă la postul de prim ajutor, iar apoi la spitalul Regina Maria din Onești, unde, deși este operat de medicii francezi, moare în noaptea aceleiași zile.
Maiorul Caracaș a fost înmormântat a doua zi, la 14 august 1917, cu toate onorurile militare în Cimitirul eroilor din Onești, devenit ulterior Ansamblu monumental. Cu acest trist prilej, pentru a evidenția valoarea unui luptător în război, generalul Gheorghe Canacuzino a precizat: „Dragii mei, dacă Petru ar fi dat un singur pas înapoi, armata noastră ar fi fost dată peste cap și nu se știe ce soartă ne-ar fi pregătit luptele din ziua aceea“.
*
Maiorul Petre Caracaș s-a născut la Bârlad, la 4 august 1886, într-o familie de negustori de cherestea. Școala primară și cursul inferior al liceului le-a urmat în orașul natal, după care s-a mutat cu familia la București. În anul 1905 a promovat examenul de bacalaureat la Liceul Lazăr, fiind admis la Școala militară de infanterie din Dealul Spirii, pe care o termină în 1907 cu gradul de sublocotenent, fiind repartizat la Regimentul 6 „Mihai Viteazul“ din București. A urmat apoi Școala specială de artilerie și geniu, fiind trimis la fabrica de arme Steyer, Austria, pentru recepționarea armamentului.
La începutul anului 1914, fiind avansat căpitan, Petre Caracaș a făcut un stagiu la Arsenal și este trecut la grăniceri. La începutul războiului, la 14/15 august 1916, se afla la Predeal, comandând pichetul de frontieră.
 

Sublocotenentul Emil Rebreanu:
Trăiască România Mare!
 
Trăiască România Mare! a strigat sublocotenentul Emil Rebreanu înainte de a fi executat, în fața militarilor, cei mai mulți români, adunați cu forța pentru a asista la pedeapsa celui acuzat de armata austro-ungară de „ trădare“.
În noaptea de 10 spre 11 mai 1917, sublocotenentul Emil Rebreanu a părăsit infirmeria Brigăzii 16 Infanterie, încercând să treacă prin rețelele de sârmă ghimpată. A fost urmărit și prins când intenționa să treacă frontul în liniile românești. Deși a fost sfătuit de comandantul său să declare că s-a rătăcit, refuză, mărturisind că scopul său era să se alăture fraților români care luptau pentru eliberarea Transilvaniei.
Pentru fapta sa a fost judecat de Curtea Marțială, a fost acuzat de dezertare și spionaj și a fost condamnat la moarte. În seara zilei de 14 mai 1917, sentința a fost pusă în executare, sublocotenentul Emil Rebreanu fiind spânzurat.
Sublocotenentul Rebreanu a cerut să fie înmormântat pe pământ românesc, însă dorința i-a fost refuzată. După război, la 2 octombrie 1921, fratele eroului, Liviu, a identificat mormântul la Ghimeș, la marginea fostei frontiere. Sicriul cu rămășițele eroului Emil Rebreanu, purtat de ofițeri ai armatei române, a fost reînhumat în comuna Palanca, județul Bacău, cu onorurile cuvenite. Ulterior, prin grija Societății Mormintele eroilor căzuți în război a fost înălțat un monument comemorativ, dezvelit în anul 1922. Pe placa de marmură stă scris „Sublocotenent Emil Rebreanu, spânzurat de unguri la 14 mai 1917 pentru că a vrut să treacă în rândul Armatei Române, să lupte pentru reîntregirea neamului. Patria recunoscătoare nu l-a uitat. La 10 noiembrie 2012, în memoria eroului Emil Rebreanu a fost inaugurat un nou monument.
*
Emil Rebreanu a fost al cincilea născut dintre cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și al soției sale Ludovica. A venit pe lume la 17 decembrie 1891, în satul Maieru, azi județul Bistrița Năsăud.
La izbucnirea Primului Război Mondial era student la Facultatea de Drept din Cluj. A fost obligat să-și întrerupă studiile și a fost înrolat în armata austro-ungară, fiind trimis să lupte pe front în Galiția, Rusia și Italia. În anul 1915 a fost avansat la gradul de sublocotenent și decorat cu „Medalia de aur pentru vitejie“. Dorința de a-și îndeplini datoria militară îi este pusă la încercare de evenimentele de pe front. Intrarea României în război îi trezește teama că ar putea fi obligat să lupte împotriva fraților săi. Drama sa și a tuturor românilor transilvăneni a început în primăvara anului 1917, când au fost trimiși să lupte pe frontul românesc.
Între conștiință și datorie, sublocotenentul Emil Rebreanu a ales conștiința, conștiința de a nu rămâne dator neamului său.

Nicolae N. Burghele - eroul de la Burgas (Bulgaria)
 
 
La 27/28 august 1916, Nicolae N. Burghele a fost mobilizat, în calitate de medic militar, în Regimentul 7 Artilerie. Potrivit fostului său comandant, maiorul Burghele „a luat parte la război ca medic de unitate în luptele de la trecerea Carpaților, din Dobrogea și de la Matei Basarab, Epurești, Neajlov. În tot timpul a arătat devotament nemărginit pentru îngrijirea bolnavilor și răniților. A stat neclintit la postul său de onoare pe tot timpul derulării luptelor“.
Medicul maior (r.) dr. Nicolae Burghele a căzut prizonier la 3 decembrie 1916, împreună cu ambulanța sa, în timpul luptele de la Neajlov, în care militarii români au încercat să arunce peste Dunăre trupele germane, turce și bulgare, în Bătălia de apărare a Bucureștiului. .           După ce a fost luat prizonier, Nicolae Burghele a fost internat în lagărul de prizonieri de la Burgas, unde s-a îmbolnăvit de tifos exantematic, decedând la 20 martie 1917.
După război, Mihail Burghele, fratele eroului și fost ministru plenipotențiar, s-a deplasat la Burgas pentru identificarea mormântului. Pe locul unde a fost găsită crucea de lemn cu numele eroului, familia a dezvelit un monument din piatră, realizat de meșterul bulgar Nicola Araboff.
În semn de recunoștință pentru jertfa sa, eroul Nicolae Burghele a fost distins cu Medalia jubiliară „Carol I“, Coroana României în gradul de Cavaler, Coroana României în gradul de Ofițer, Crucea Meritul Sanitar și Medalia „Avântul Țării“.
*
Nicolae N. Burghele s-a născut la Iași, la 29 iunie 1867, într- o veche familie boierească, fiind fiul lui Nicolae Burghele (doctor în drept la Universitea din Leipzig și Consilier al Curții de Conturi) și al Zoiei Cerchez.
A urmat sudiile de medicină la Universitatea din București, obținând titlul doctor în medicină și chirurgie în anul 1895.
În martie 1901 a obținut prin concurs drepturile de medic primar de spitale, de oraș și de județ.
Și-a început activitatea profesională ca medic secundar la spitalul Elena Beldiman din municipiul Bârlad, apoi a ocupat funcțiile de medic de plasă și de spital la Bistrița, județul Neamț, medic-șef la spitalele din orașelele Bicaz și Roznov, județul Neamț, medic primar de spital și de oraș în orașul Panciu și în comuna Vidra, județul Vrancea, medic comunal al Capitalei. 
 

Maior Dimitrie Giurescu:

Înainte copii! Să imităm pe străbunii noștrii!
 

Batalionul 2 Muscel, comandat de maiorul Dimitrie Giurescu, a atacat reduta Rahova, la 20 noiembrie 1877, începând cu ora 9 dimineața.
Aflat în fruntea batalionului, maiorul Giurescu și-a ridicat sabia, spunând: „Înainte copii! Să imităm pe străbunii noștrii!“. După cucerirea primei redute, dorobanții au atacat reduta principală. Un glonț a lovit sabia maiorul Giurescu, rupându-i lama, iar altul i-a găurit uniforma. La 30 de metri de redută, un glonț vrăjmaș l-a lovit drept în frunte pe maiorul Giurescu, iar ofițerul „se prăvăli ca un stejar retezat (... ) stropind cu sângele lui drapelul regimentului“.
În aceeași zi, în Ordinul de Zi al Regimentului 4 Dorobanți s-a consemnat moartea maiorului Dimitrie Giurescu.
În curtea Regimentului 30 Dorobanți – Muscel s-a dezvelit, în anul 1898, un bust din bronz al eroului. La eveniment a participat și generalul Al. Candiano Popescu, veteran al Războiului de Independență, care a spus: „Cât însă nu vor pieri din aducerea noastră aminte frații Buzești, Radu Calomfirescu, Aprodul Arbore, Aprodul Purice, logofătul Tăutu și alți străluciți oșteni ai vremurilor trecute, nu vor pieri nici maiorul Giurescu, nici colonelul Măldărescu, nici maiorul Ene, nici locotenentul Bordeanu, morți sau răniți în luptele de la Rahova...“

*

Dimitrie Giurescu s-a născut la București, în data de 27 iulie 1835. La 13 septembrie 1852, Dimitrie a fost angajat ca furier la Ministerul de Război. S-a îmbolnăvit după ce a fost mutat la o unitate de grăniceri, fiind trecut trecut în rezervă.
Tânărul Giurescu a reintat în armată ca voluntar, cu gradul de soldat, în Regimentul 1 Lăncieri. A fost avansat sergent și mutat în interes de serviciu, la Regimentul 3 Infanterie. Remarcat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cu prilejul unei inspecții, a fost avansat sublocotenent la excepțional. În anul 1867, „în urma unui examen strălucit “, a fost avansat la gradul de căpitan.
În anul 1875 a obținut gradul de maior, primind comanda Batalionului 1 din Regimentul 4 Dorobanți. Batalionul a fost redenumit, în februarie 1877, Batalionul 2 Muscel, în cadrul aceluiași regiment.

 


Top