OFICIUL NAȚIONAL PENTRU CULTUL EROILOR

 

---

Morţi de război români la Czarne (ex-Hammerstein), Polonia
 
Cel puţin şapte milioane de militari au căzut prizonieri în Primul Război Mondial. Germanii au capturat 2,4 milioane de prizonieri, peste 100.000 fiind militari români.
Unii dintre prizonierii români au consemnat ulterior primele impresii pe care le-au avut când au ajuns în captivitate: „În sala de mâncare, în aceeaşi baracă nesfârşită, un miros greu şi de nedescris. O mare de capete, un adevărat furnicar se frământă în zgomotul asurzitor al păcăniturilor şi al gălăgiei tuturor.
La o masă, pe care urmele şi resturile de mâncare erau necurăţate, în farfurii murdare, ni se servi şi nouă o ciorbă de gulii şi nişte peşte stricat.
În jurul nostru, mutre curioase ne priveau, discutând în limba lor. Erau dintre acelea ce nu mai văzuseră ofiţeri români până atunci.
Eram flămânzi şi obosiţi de drum şi am fi mâncat orice, dar cu toată bunăvoinţa de a ceda foamei, stomacul nu putea primi. Ne-am sculat de la masă aproape aşa cum ne-am aşezat. Toţi eram deprimaţi”.
Unul din lagărele de prizonieri în care au murit soldaţi ai armatei române a funcţionat la Hammerstein, în prezent Czarne, oraş polonez amplasat în regiunea Pomorskie, la 73 de km N-V de oraşul Tuchola, Polonia, locul unui alt lagăr în care au murit peste 2.400 de prizonieri români.
La Czarne au mai fost internaţi prizonieri de război ruşi şi britanici. Majoritatea eroilor români au murit în toamna anului 1916, fiind înhumaţi în morminte individuale.
Evidenţa morţilor de război români din Primul Război Mondial, identificaţi nominal şi înhumaţi la Czarne, poate fi accesată la secţiunea Lista morţilor de război din Primul Război Mondial.
 

---

Morţi de război români la Drobeta Turnu-Severin
 

 

La 4 iunie 1933, în faţa Parcului Trandafirilor din municipiul Drobeta Turnu-Severin s-a inaugurat un monument-osuar, realizat de sculptorul Theodor Burcă după planurile arhitectului State Baloşin.
Piatra de temelie a fost aşezată la 21 septembrie 1930, în actul depus la baza fundaţiei menţionându-se: „Prin voinţa lui Dumnezeu, înţelepciunea Regelui Ferdinand I şi jertfa celor 800.000 ostaşi morţi în luptele pentru dezrobirea neamului s-a închegat Statul Românesc în veci unit în hotarele sale fireşti Dunăre – Tisa – Nistru – Mare. Urmând aceeaşi pildă (...) în al paisprezecelea an de la intrarea României în războiul pentru unitate naţională, Mehedinţenii şi Severinenii culegând de pe văi şi de pe dealuri scumpele rămâşiţe ale eroilor morţi în luptele de la Cerna şi Severin şi întreg ţinutul mărginaş au pus azi piatra fundamentală a monumentului ce va păstra în veci osemintele lor sfinţite”.
Costul total al lucrărilor a fost de 2.520.000 de lei, banii fiind strânşi din subvenţii, subscripţii şi donaţii. Prima donaţie a fost înregistrată în anul 1920, când istoricul N.D. Spineanu a contribuit cu 10.000 de lei pentru ridicarea unui monument care să reflecte faptele eroice ale militarilor români.
Comitetul de execuţie pentru ridicarea monumentului, condus de generalul N. Samsanovici, comandantul Diviziei 19 Infanterie, a stabilit, în 1927, să se construiască un monument comemorativ cu „mausoleu/criptă”. În locul respectiv s-a hotărât să fie centralizate osemintele eroilor originari din judeţul Mehedinţi, exhumate din locurile unde au luptat în toamna anului 1916 Divizia 1 Infanterie (comandată de generalul Ion Dragalina), grupurile Cerna şi Tăutu, precum şi ale unor morţi de război din vara anului 1917 şi din Campania din 1919.
Comitetul de execuţie al lucrărilor a fost coordonat de generalul G.H. Jujescu, comandantul Diviziei 19 Infanterie.
La baza monumentului sunt depuse, în două osuare şi în cripte individulale, osemintele a peste 450 de morţi de război din prima conflagraţie mondială, majoritatea provenind din Regimentele 17 şi 57 Infanterie Mehedinţi.
Monumentul, având codul MH-III-m-B-10448 în Lista Monumentelor Istorice, este compus dintr-un grup statuar, turnat în bronz, reprezentând un legionar roman (ca model a pozat frt. Chesnoiu G. Vasile din Regimentul 95 Infanterie), care ţine în mâna dreaptă o faclă, alături de un ostaş român. Grupul este flancat de două construcţii arhitectonice masive, de forma unor baldachine din beton, pe care sunt aşezaţi doi vulturi din bronz cu aripile întinse. În centrul celor două baldachine sunt amplasate două urne funerare din bronz. La baza piedestalului este adosată o statuie din bronz, a zeiţei Victoria (modelul folosit a fost domnişoara mehedinţeancă Delescu, desemnată în anul 1931 cea mai frumoasă fată din întreaga Oltenie), ţinând în mâini o spadă şi o coroană de lauri.
Pe laturile din faţă şi spate ale frontoanelor sunt înscrise zone şi localităţi în care au murit militari originari din Mehedinţi în Primul Război Mondial: „Alion, Cerna, Mărăşti”, „Câmpia Severinului”, „Tighina, Momâia, Jiu”, „Tisa, Cireşoaia, Olt”.
Evidenţa morţilor de război români din Primul Război Mondial, identificaţi nominal şi centralizaţi la Drobeta Turnu-Severin, poate fi accesată pe pagina de internet a Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor, la secţiunea Lista morţilor de război din Primul Război Mondial.
 

---

Morţi de război la Dragoslavele
 

În Primul Război Mondial, începând cu 15 octombrie 1916, Armata Română s-a implicat în lupte violente la Dragoslavele, jud. Argeş, după ce Armata Germană, care ocupase Rucărul la 14 octombrie 1916, desfăşura acţiuni de urmărire, intenţionând să rupă frontul. În acest sens, generalul Falkenhayn a aruncat în luptă Divizia a 12-a bavareză, iar la 16 octombrie 1916 germanii au atacat muntele Căpitanu, apărat de Regimentul 50 Infanterie „Putna”.
Deşi germanii au rupt frontal, ajungând la 8 km de Câmpulung, locul unde s-a retras Regimentul 50 Infanterie, apărarea Armatei Române a fost reorganizată, iar până la 19 octombrie 1916 germanii au fost respinşi. Cele două tabere şi-au consolidat tranşeele într-un decor de iarnă: românii pe Muntele Mateiaş, iar germanii la Dragoslavele.
În contextul în care Armata Germană a rupt apărarea la Jiu, militarii români implicaţi în frontul Mateiaş-Dragoslavele au primit ordinul de retragere, la 29 noiembrie 1916, deplasându-se spre Târgovişte, locul unde, în perioada 1-3 decembrie 1916, s-a desfăşurat o bătălie sângeroasă în care au fost implicate Diviziile 12 şi 22 Infanterie şi Corpului I german.
Militarii care au murit în luptele de la Dragoslavele au fost înhumaţi în două necropole de război: Cimitirul eroilor „Gura Pravăţului” şi Cimitirul de onoare de la biserica „Adormirea Maicii Domnului”.
Mormintele de la „Gura Pravăţului” au fost amenajate de armata germană în comuna Dragoslavele, jud. Argeş, lângă actuala şosea naţională Câmpulung-Rucăr. În perioada 1929-1931, cimitirul a fost reamenajat, în cadrul acestuia fiind centralizate osemintele morţilor de război exhumate din bazinele văilor Dâmboviţa şi Argeşel.
În Cimitirul eroilor „Gura Pravăţului” sunt centralizaţi peste 1.000 morţi de război de naţionalitate română, austriacă şi germană.
Al doilea cimitir de onoare al eroilor a fost amenajat de armata germană, în anii 1916-1917, în spatele bisericii cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din comuna Dragoslavele. Necropola de război a fost reamenajată în perioada 1929-1931.
În cimitir sunt înhumaţi peste 400 morţi de război germani, decedaţi în Primul Război Mondial, foşti combatanţi ai diviziilor 76 şi 12 bavareze.
Evidenţa morţilor de război români din Primul Război Mondial, identificaţi nominal şi centralizaţi la Dragoslavele, poate fi accesată pe pagina de internet a Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor, la secţiunea Lista morţilor de război din Primul Război Mondial.
 

---

 

Morţi de război români la Güstrow, Germania
 
Numeroşi soldaţi români, căzuţi prizonieri în Primul Război Mondial, au fost internaţi în lagărul din oraşul german Güstrow, landul Mecklenburg-Vorpommern, în nord Germaniei.
Evidenţa morţilor de război români de la Güstrow a fost transmisă statului român de autorităţile germane în anul 1920. La data respectivă, în lagărul din Güstrow figurau ca înhumaţi un număr de 50 de soldaţi români.
În anul 1924, un fost prizonier de război român, plt. Gheorghe C. din R 26 I „Rovine”, s-a adresat Ministerului Apărării Naţionale, transmiţând o scurtă informare despre condiţiile din lagărul din Güstrow: „Tocmai acum, găsind carnetul meu cu însemnări din captivitate, timpul cel mai trist din viaţa mea, gândindu-mă la Eroii Neamului, pe care îi găsesc scrişi în carnet ca morţi în lagărul Güstrow-Mecklenburg, Germania, mă grăbesc a vă scrie, convins că va fi de folos (...) şi că veţi scrie şi pe aceşti eroi în Cartea Neamului, eroi pe care familiile lor încă îi aşteaptă, iar regimentele poate îi ţin dispăruţi, neştiind nimeni de ei”.
Susţinând că prizonierii români au murit în condiţii de foame şi mizerie, plt. Gheorghe le-a consemnat datele de identificare.
Evidenţa morţilor de război români din Primul Război Mondial, identificaţi nominal şi înhumaţi la Güstrow, poate fi accesată pe pagina de internet a Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor, la secţiunea Lista morţilor de război din Primul Război Mondial.
 

---

Morţi de război români la Dillingen, Germania

O serie de prizonieri români din Primul Război Mondial au fost internaţi în lagărele germane aflate în apropierea graniţei cu Franţa, lucrând la amenajarea căilor de comunicaţii şi la demontarea şi încărcarea în garnituri de tren a unor bunuri din fabricile franceze pentru a fi transportate în Germania.
Când se constata decesul unui prizonier, indiferent de naţionalitatea acestuia, se constituiau delegaţii ale prizonierilor din lagăr, împărţite pe naţionalităţi, care-l însoţeau pe defunct pe ultimul drum şi depuneau, la încheierea ceremoniei, câte o coroană de flori în culorile drapelului ţării pe care o reprezentau.
Unul din lagărele de prizonieri care a fost amenajat în S-V-ul Germaniei s-a aflat în oraşul Dillingen, land Saarland, în cadrul acestuia fiind internaţi şi soldaţi români.
Evidenţa morţilor de război români din Primul Război Mondial, identificaţi nominal şi înhumaţi la Dillingen, poate fi accesată la secţiunea Lista morţilor de război din Primul Război Mondial.

---

MONUMENTUL EROULUI MIHAIL SĂULESCU
(oraşul Predeal, judeţul Braşov)

 
Intrarea României în Primul Război Mondial (14/15-27/28 august 1916) a stârnit un val de entuziasm în rândul populaţiei, iar declararea războiului a determinat înrolarea unui mare număr de voluntari, animaţi de idealul realizării unei Românii Mari.
Unul dintre miile de voluntari a fost poetul şi dramaturgul Mihail Săulescu, născut la 23 februarie 1888, la Bucureşti, în familia maiorului Nicolae Săulescu. Uniforma militară l-a atras dintotdeauna, astfel că tânărul Săulescu s-a înrolat imediat ce România a declarat război Austro-Ungariei, la 27 august 1916, fiind repartizat într-o companie a Regimentului 24 Infanterie.
În luptele grele ce s-au dat în jurul Predealului, Mihail Săulescu a căzut eroic la datorie, la sfârşitul lunii septembrie 1916, iar sacrificiul său a produs o puternică impresie în rândul contemporanilor. În semn de omagiu faţă de jertfa sa, din iniţiativa Societăţii Scriitorilor Români, în apropierea locului unde a căzut, la marginea de nord a oraşului, pe partea stângă a D.N. 1, Bucureşti-Braşov, a fost ridicat un monument în memoria poetului.
Opera comemorativă este creaţia sculptorului Oscar Han, fiind dezvelită la 4 septembrie 1930. Pe un soclu masiv, surmontat de un piedestal de forma unui trunchi de piramidă, este amplasat un bust din bronz ce simbolizează „Victoria“, cu aripile strânse, faţa înălţată spre cer şi braţele împreunate ca pentru rugăciune.
Pe latura frontală a piedestalului este montat un medalion din bronz, cu chipul eroului. La baza soclului, pe o placă din marmură albă, este inscripţionat textul: „Poetul erou Mihail Săulescu/Societatea Scriitorilor Români/ căzut în luptele de la Predeal, 1916“, iar pe latura din stânga este consemnat faptul că opera comemorativă a fost restaurată, în anul 1987, de către autorităţile locale din Predeal.
         

---

Morţi de război români la Gdańsk, Polonia

Condiţiile precare de alimentare din lagărele Primul Război Mondial au fost semnalate de prizonieri pe toate căile posibile – scrisori către Crucea Roşie Internaţională, memorii către guvernele propriilor ţări, interviuri acordate presei, după evadare etc.
Unul dintre ofiţeri români eliberaţi din lagărele germane a fost căpitanul Ioan Ciulei, din Regimentul 2 Infanterie Vâlcea.
După ce a ajuns într-un lagăr german, prizonierul Ciulei a observat că „suntem carantinaţi şi daţi în primire şi suntem instalaţi pentru a face carantină în trei barăci. Ca masă ni se dă nişte varză dulce, cu gulie şi fără pâine. Vom vedea ziua de mâine ce suprize ne mai rezervă. (…) Ni se dă bonuri de pâine pentru 7 zile, din care două zile câte două bonuri şi cinci câte trei bonuri. Un bon valorează o pituşca, care nu cântăreşte 50 de grame deşi pe bon scrie 100 de grame şi o pituşcă se cântărea la cântar cu 7 bani. (...) Mâncarea foarte proastă, deşi suficientă la dejun, dar seara nu”.
În fiecare dimineaţă, prizonierii primeau „o cafea”, fără urme de cafea sau de zahăr, considerând-o o insultă. Pentru zădărnicirea evadărilor, în fiecare colţ al lagărului se postau santinele, iar fiecare baracă avea câte doi militari de pază. Uneori, apelurile se făceau şi de trei ori pe zi.
Pe malul Mării Baltice, în oraşul polonez Gdańsk, a funcţionat un lagăr de prizonieri în care au fost internaţi şi militari români. Potrivit datelor identificate până în prezent, în spitalul lagărului din Gdańsk au murit peste 60 de prizonieri români, aceştia fiind înmormântaţi la N-NV de oraş.
Evidenţa morţilor de război români din Primul Război Mondial, identificaţi nominal şi înhumaţi la Gdańsk, poate fi accesată pe pagina de internet a Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor, la secţiunea Lista morţilor de război din Primul Război Mondial.

---

Parcela eroilor români din municipiul Craiova

 

Odată cu încheierea Bătăliei de la Târgu Jiu, la 17 noiembrie 1916, când armata germană a rupt frontul român, cavaleria şi automobilele germane blindate s-au confruntat, la Filiaşi, cu 1.800 de infanterişti din Grupul Jiu, care au rezistat cu artileria pe poziţii succesive.
Deşi trupele române de la Filiaşi au continuat lupta, sperând că vor fi sprijinite de ajutoare trimise de Marele Cartier General, acestea au fost copleşite, la 19 noiembrie 1916, de superioritatea numerică a germanilor.
Ultimul punct de rezistenţă al militarilor români a fost înregistrat la trecerea Amaradiei, afluent al Jiului, distrugând podurile care îl traversau. Însă, apele scăzute ale râului au permis trecerea cu uşurinţă a germanilor, care au intrat în municipiul Craiova la 21 noiembrie 1916.
Iniţial, în Cimitirul Sineasca din municipiul Craiova, au fost înhumaţi militari care au murit în timpul luptelor, iar în perioada interbelică au fost centralizate osemintele morţilor de război români din zonele limitrofe.
Din raţiuni edilitare, parcela eroilor români a fost reamenajată, în forma actuală, în anii 1942-1943. În cadrul acesteia, figurează 70 de morminte individuale (în care sunt înhumaţi militari români din Primul şi al Doilea Război Mondial) şi un osuar din beton, în criptele căruia sunt păstrate osemintele a peste 900 de eroi români din Marele Război.
Evidenţa morţilor de război români din Primul Război Mondial, identificaţi nominal şi centralizaţi la Craiova, în Cimitirul Sineasca, poate fi accesată pe pagina de internet a Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor, la secţiunea Lista morţilor de război din Primul Război Mondial.
 

---

MONUMENTUL EROILOR DIN RĂZBOIUL DE INDEPENDENŢĂ
MUNICIPIUL PLOIEŞTI, JUDEŢUL PRAHOVA

 
În timpul Războiului de Independenţă (1877-1878), mulţi dintre soldaţii căzuţi pe câmpul de luptă au provenit din judeţul Prahova (peste 200 identificaţi nominal), iar 18 dintre aceştia au fost originari din municipiul Ploieşti.
Prin grija unui Comitet de iniţiativă s-a realizat „Monumentul Vânătorilor“, amplasat în prezent în Piaţa Gării de Sud din municipiul Ploieşti, pentru a aduce un omagiu vitejilor vânători ai Batalionului II, morţi glorios, pe câmpurile de luptă de la Sud de Dunăre.
Monumentul, creaţie a sculptorului George Vasilescu, a fost dezvelit la 30 august 1897, în contextul celebrării a 20 de ani de la asaltul asupra redutei Griviţa, iar festivitatea de inaugurare a avut loc la 12 octombrie 1877, în prezenţa regelui Carol I, a prinţului moştenitor Ferdinand, a premierului Dimitrie A. Sturdza, precum şi a altor personalităţi ale vieţii politice şi culturale.
Elementele componente ale edificiului au fost realizate în Italia, în perioada 1893-1897. Partea de sculptură a fost mai întâi modelată în gips, apoi turnată în bronz, la Veneţia, iar partea arhitecturală a fost cioplită din granit local, la Milano, sub directa supraveghere a artistului român.
Monumentul a fost conceput sub forma unui obelisc, cu înălţimea de 11 m, amplasat pe un piedestal masiv, de forma unei prisme pătrate, cu partea superioară terminată într-o cornişă şi un soclu în plan pătrat, în trei trepte. În vârful obeliscului este fixat un vultur din bronz, cu aripile întinse, ce ţine în cioc un drapel desfăşurat.
Elementele sculpturale, încărcate de un simbolism aparte, se remarcă prin armonie şi frumuseţe. Pe fiecare dintre cele patru colţuri ale soclului este montată câte o statuie, rond-bosse, reprezentând patru ostaşi vânători, în ţinută de campanie, prezentaţi în ipostaze diferite. Pe latura sudică a obeliscului este aplicată o decoraţiune din bronz, reprezentând o ramură de stejar, sub care s-a dăltuit inscripţia „Eroilor de la Griviţa“.
O deosebită valoare artistică o au cele două basoreliefuri aplicate pe laturile de Est şi de Vest ale soclului. Primul dintre ele reprezintă o scenă de luptă, în care au fost implicaţi vânătorii din Batalionul II, iar cel de-al doilea are ca personaj central pe zeiţa Victoria într-un car triumfal, ce poartă în mână ramuri de laur, primită cu bucurie de oameni.
Monumentul a fost restaurat în anul 1980, context în care opera comemorativă, amplasată iniţial pe Bulevardul Independenţei, a fost strămutată pe actualul amplasament.
De asemenea, opera comemorativă este înscrisă în Lista Monumentelor Istorice din România, având codul PH-III-m-A-16863.
 

---

Morţi de război români la Stralsund - Dänholm, Germania

 
Mulţi dintre prizonierii români care au încercat să evadeze din lagărele administrate de germani în Primul Război Mondial au fost ajutaţi de camarazii aflaţi în captivitate.
Timp de câteva săptămâni se strângeau alimente, bani şi se obţinea o hartă a zonei. Cel mai simplu mod de a evada consta în tăierea sârmei ghimpate care înconjura lagărul. Mulţi dintre evadaţi au fost prinşi imediat după ce au trecut de gard. Iniţial, erau percheziţionaţi în grabă de ofiţerul de servici. Ulterior, aceştia erau percheziţionaţi mult mai amănunţit în prezenţa comandantului lagărului. Banii ascunşi în ghete sau hărţile camuflate în căptuşeala mantalelor au fost confiscate.
Pentru prizonierii acuzaţi de tentativă de evadare urmau cel puţin două săptămâni de arest. Consideraţi elemente periculoase, captivii români au fost transferaţi apoi în alte lagăre, unde paza era mai numeroasă. În acest mod, comandantul lagărului se asigura că în lazaretul pe care îl conducea nu mai existau prizonieri care să instige la evadare.
Unul din lagărele în care au murit prizonieri români în Primul Război Mondial a fost amplasat pe insula Dänholm, situată pe coastă germană a Mării Baltice, la est de oraşul Stralsund. Cei care au supravieţuit lagărului din Stralsund-Dänholm au povestit că, de multe ori, îşi completau alimentaţia cu peştele pe care îl pescuiau în Marea Baltică. O ocupaţie periculoasă, având în vedere aspectul că unii dintre ei au fost aruncaţi în apele îngheţate de cei care asigurau paza lagărului.
Evidenţa morţilor de război români din Primul Război Mondial, identificaţi nominal şi înhumaţi la Stralsund - Dänholm, Germania, poate fi accesată pe pagina de internet a Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor, la secţiunea Lista morţilor de război din Primul Război Mondial.

---

Morţi de război români la Cotiujenii Mari, Republica Moldova
 

 
În Primul Război Mondial, după unirea Basarabiei cu Vechiul Regat (9 aprilie 1918, stil nou), s-au intensificat acţiunile bolşevice pe teritoriul dintre Prut şi Nistru. Acestea au culminat cu primele incidente armate generate de bolşevici, la începutul anului 1919, în sectorul Hotin.
Până la 1 februarie 1919, Armata română a eliberat localităţile ocupate de bolşevici, cu preţul morţii unui general (Stan Poetaş), a doi ofiţeri şi a 148 de soldaţi.
O parte dintre soldaţii români care au murit pe teritoriul Basarabiei în Primul Război Mondial au fost înhumaţi în comuna Cotiujenii Mari.
Evidenţa morţilor de război români din Primul Război Mondial, identificaţi nominal şi înhumaţi la Cotiujenii Mari, Republica Moldova, poate fi accesată pe pagina de internet a Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor, la secţiunea Lista morţilor de război din Primul Război Mondial.
 

---

Morţi de război români la Corabia
 
Ninge cu fulgi mari, iar vântul suflă cu putere la sud de municipiul Târgu Jiu, în zilele de 16 şi 17 noiembrie 1916, când trei divizii germane, ieşite din Defileul Jiului, atacă trupele române care formează Grupul Jiu.
Batalionul 4 din Regimentul 15 Războieni este atacat pe Dealul Curmătura de un regiment german, iar soldaţii batalionului li se ordonă să reziste până la ultimul om. Militarii români primesc lupta şi păstrează poziţiile până la ora 2 noaptea, când batalionul este distrus (75 % dintre militari sunt morţi sau răniţi).
Batalionul 4 din Regimentul 27 Bacău a luptat în aceleaşi condiţii, iar după o zi 50 % dintre ofiţerii şi soldaţi acestuia au fost omorâţi sau răniţi.
Înconjuraţi din toate părţile, militarii români forţează cleştele german. Punctul slab a fost identificat la un pod peste Jiu. Toată artileria trece podul, iar majoritatea infanteriştilor trec prin apa îngheţată. Un pluton de sacrificiu asigură retragerea, până când, spre dimineaţă, este înconjurat de militarii germani.
Trupele române aflate în retragere şi urmărite insistent de regimentele germane nu au avut posibilitatea de a-şi înhuma morţii, presăraţi pe câmpuri, dealuri sau prin pădurile înzăpezite.
De înhumarea eroilor s-au ocupat militarii germani, aşa cum a fost cazul la Corabia, unde au amenajat morminte de război lângă Cimitirul civil.
Ulterior, în perioada interbelică, veteranii de război au ridicat în locul respectiv o cruce cu inscripţia: „Omagii eroilor morţi pentru întregirea neamului în războiul mondial 1916-1919”.
Evidenţa morţilor de război români din Primul Război Mondial, identificaţi nominal şi centralizaţi la Corabia poate fi accesată pe pagina de internet a Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor, la secţiunea Lista morţilor de război din Primul Război Mondial.

---

BUCUREŞTI, CAPITALA EROILOR PATRIEI ROMÂNE 1916-1919
 

 
În contextul celebrării Centenarului Marelui Război, în anul 2019, sub egida Institutului de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru“ al Academiei Române, la Editura Integral, a văzut lumina tiparului albumul tematic intitulat sugestiv „Bucureşti, capitala eroilor Patriei Române“. În vederea realizării proiectului, autorii au beneficiat de sprijinul Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor, care a pus la dispoziţia acestora evidenţa mormintelor şi operelor comemorative de război din Bucureşti.
Lucrarea, avându-i ca autori pe academicianul Alexandru Surdu şi pe dr. Cristian Radu Nema, este editată în condiţii grafice de înaltă ţinută şi a fost concepută pentru a exprima recunoştinţa generaţiilor prezente faţă de jertfele eroilor români din „Marele Război“, cărora le datorăm înfăptuirea idealului de unitate naţională.
Aşa cum sugestiv se exprimă domnul academician Alexandru Surdu, în prefaţa lucrării, „Patria recunoscătoare Eroilor căzuţi pe câmpul de onoare le-a ridicat în toată Ţara, în locuri potrivite, Monumente ale aducerii aminte, cel mai potrivit loc însă dintre toate a fost şi a rămas în Bucureşti, în Capitala României“.
Pornind de la premisa că, uneori, o imagine poate fi mai grăitoare decât 100 de cuvinte, albumul cuprinde imagini, de ansamblu şi de detaliu, însoţite de scurte prezentări, pentru optsprezece opere comemorative de război, ridicate în Bucureşti în memoria eroilor români căzuţi în Primul Război Mondial, precum şi pentru două locuri de înhumare în care o parte dintre aceştia îşi află odihna veşnică.

---

Morţi de război români la Căciulata
 

 

Începând cu 10 noiembrie 1916, luptele din Valea Oltului au crescut în intensitate, desfăşurându-se zilnic de-a curmezişul munţilor. Corpul I Armată, deşi trebuia să treacă în refacere a păstrat poziţiile, fiind cazuri când un batalion de 100 de oameni a fost atacat de regimente germane superioare numeric şi tehnic. Deşi germanii au ocupat Muntele Cozia, grănicerii români au înconjurat şi distrus o companie germană, fapt care l-a determinat pe generalul Eric von Falkenhayn să afirme: „Progresele noastre trebuiau făcute în lupte foarte grele. Românii rezistau cu disperare. Fiecare munte în parte trebuia luat cu asalt. Şi dacă reuşeam să luăm pradă în oameni şi material, trebuia, de partea noastră, s-o plătim cu jertfe grele”.
O parte dintre eroii români de pe Valea Oltului au fost înhumaţi în Cimitirul oraşului Călimăneşti. Ulterior, în 1980, osemintele morţilor de război români de la Călimăneşti au fost exumate, fiind depuse în Cimitirul de onoare amenajat în localitatea Căciulata, peste drum de Mănăstirea Cozia.
Mormintele a 144 de eroi români sunt marcate prin cruci creştine din marmură albă, iar în centrul cimitirului este amplasat un monument de tip obelisc, din marmură albă, pe care sunt inscripţionate numele unor eroi din Primul şi din Al Doilea Război Mondial.
Evidenţa nominală a morţilor de război români din Primul Război Mondial, identificaţi nominal şi centralizaţi în Cimitirul eroilor din Căciulata poate fi accesată pe pagina de internet a Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor, la secţiunea Lista morţilor de război din Primul Război Mondial.

---

CAMPANIA DIN 1919 
Eroii de la Dealu Mare 
 

În noaptea de 15 spre 16 aprilie 1919, trupele bolşevice ungare au declanşat atacuri pe Valea Someşului la Cicârlău, Crişeni şi Ciucea. În replică, spre ceasurile dimineţii, trupele române au declanşat ofensiva de-a lungul Munţilor Apuseni, de la Hodod, până la Mureş, pe un front de peste 200 km.
În contextul luptelor desfăşurate de Regimentul 10 Vânători şi Brigada a 3-a, de-a lungul râului Crişul Alb, la dreapta s-a constituit un detaşament mixt, sub comanda colonelului Rasoviceanu, compus din Regimentul 9 Vânători, Batalionul al II-lea din Regimentul „Horea“ şi două baterii de artilerie, care avea misiunea să acţioneze în valea Crişului Negru, cu direcţia spre oraşul (în prezent municipiu)  Beiuş.
Dintre unităţile voluntarilor ardeleni, Batalionul al II-lea „Horea“ a fost primul care a avut cinstea de a lupta în prima linie la declanşarea ofensivei, datorită iniţiativei colonelului Rasoviceanu, care a realizat pe deplin semnificaţia acestei acţiuni. Într-o cuvântare mobilizatoare, rostită în faţa ofiţerilor batalionului, înainte de declanşarea acţiunilor militare, acesta sublinia că „Nu m-am gândit să cruţ vânătorii mei atunci când v-am desemnat pentru întâia linie de luptă. Aveţi fericitul prilej să dovediţi că sunteţi vrednici de memoria sfântă a marilor voştri înaintaşi“. Ofiţerii au înţeles cinstea ce li se făcea, dovedind pe câmpul de luptă curaj, abnegaţie şi spirit de sacrificiu.
Regimentul „Horea“ fusese constituit în luna februarie a anului 1919, din iniţiativa lui Ioan Suciu, membru al Consiliului Dirigent din Transilvania şi a căpitanului Florin Medrea, cuprinzând voluntari proveniţi din zonele Brad, Baia de Criş, Câmpeni, Abrud şi Hălmagiu. În ziua de 2 martie 1919, regimentul a depus jurământul la Ţebea, localitate cu profunde reverberaţii în conştiinţa românilor.
Voluntarii ardeleni au fost implicaţi în luptele crâncene duse pentru distrugerea puternicei poziţii a inamicului de pe culmea Dealului Mare, iar apoi, după încercarea de organizare a unor noi linii de rezistenţă la Criştior, Cărpinet şi Vaşcău, trupele române au pornit în urmărirea inamicului, eliberând rând pe rând aceste localităţi, până la miezul nopţii.
La 19 aprilie 1919, voluntarii ardeleni au reuşit eliberarea oraşului (în prezent municipiu) Beiuş, faptă în onoarea căreia  Regimentul „Horea“ a primit numele de Regimentul „Beiuş“.
În aceste crâncene lupte, unitatea a pierdut zeci de militari, printre aceştia numărându-se caporalul Ilie Bota şi soldatul Zaharie Trifa, care au făcut suprema jertfă. Ulterior, sătenii din Groşi au evacuat răniţii pentru îngrijiri şi au înhumat cu pioşenie morţii de război.

---

CAMPANIA DIN 1919 Eroii de la Hodod

 
 

Atacurile declanşate de forţele bolşevice ungare, în noaptea de 15 spre 16 aprilie 1919, au determinat contraofensiva Armatei române. Îndârjirea cu care inamicul se împotrivea trupelor române, făcea deosebit de dificilă îndeplinirea misiunii de eliberare a teritoriului românesc din zona Munţilor Apuseni.
Într-un raport operativ al Diviziei 7 Infanterie sunt relatate acţiunile Regimentului 16 Infanterie, pentru cucerirea localităţii Hodod: „La orele 3,15 coloanele noastre au depăşit linia de demarcaţie, fiind întâmpinate cu focuri din partea patrulelor inamice, care ocupau punctele înaintate. În avangardă, se găsea batalionul 2 comandat de maiorul Constantin Rozin, care a reuşit, cu vârful avangardei, să pătrundă până la biserica din Hodod. În acest timp, inamicul s-a regrupat, atacând din faţă şi din flanc avangarda română, care, fiind atacată de un număr covârşitor, este silită să se retragă şi să ocupe o poziţie la liziera pădurii Mogyoros. De la orele 6 şi până la orele 15,30 a durat lupta infanteriei cu inamicul, puternic întărit pe cota 344. La orele 15,30, după o pregătire de artilerie, se produce atacul infanteriei, care printr-un elan măreţ, pune piciorul pe cota 344, prin manevra reuşită a colonelului Gheorghiu, silind pe inamic a se retrage“.
În aceste crâncene lupte au căzut 18 militari români, dintre care doi ofiţeri: sublocotenentul Nicolae Crişu şi sublocotenentul Hârşanu Dumitru, înhumaţi în grabă în vecinătatea bisericii reformate din Hodod. Ulterior, osemintele acestora au fost exhumate şi depuse într-un osuar la Monumentul eroilor din comuna Hodod, realizat în anul 1931, din iniţiativa avocatului Mihai Pop, fost comandant al Gărzii româneşti din Cehul Silvaniei, precum şi a protopopului Vasile Achim, preşedintele Consiliului Naţional Român din comuna Băseşti, participant la luptele de la Hodod.
În 2019, în contextul celebrării a 100 de ani de la luptele purtate de Armata română pentru eliberarea Sătmarului, monumentul ridicat în cinstea celor 18 militari români a fost restaurat de Consiliul Judeţean Satu Mare şi Muzeul Judeţean Satu Mare, fiind reinaugurat la 16 aprilie cu prilejul unei ceremonii oficiale.
 

---

Eroilor de la Olt, 1916, recunoştinţă
 

 
După implicarea în Bătălia de la Sibiu (25-28 septembrie 1916), Corpul român de la Olt a ocupat poziţii de o parte şi de alta a Văii Oltului, unde a desfăşurat atacuri şi contraatacuri, în perioada 30 septembrie – 14 octombrie 1916, împotriva Corpului alpin german şi a două coloane alpine austro-ungare (pe munţii Chiţianetu, Gorganu, Pietrosu, Riglou şi Veveriţa).
Trupele inamice au fost obligate să se retragă, încercând să atace în alt sector al frontului, mai la vest, pentru a rupe liniile defensive ale armatei române, aspect relatat de generalul german Erich F. Ludendorff (1865-1937): „O încercare de trecere din partea forţelor Armatei a IX-a, prin defileul cel mai înalt şi mai larg din tot şirul de munţi, având în faţă un inamic ca acesta, puternic, pe care nu-l mai puteai suprinde, trebuia să eşueze, cum eşuase în octombrie atacul analog dat la sud de Braşov. Aşa că, deşi nu ne convenea deloc, trebui totuşi să mutăm punctual de invazie mai la apus”.
În memoria eroilor români de la Olt, originari din zonele limitrofe, a fost dezvelit un monument comemorativ, în anul 1924, lângă primaria oraşului Brezoi, jud. Vâlcea.
Opera comemorativă se remarcă prin forma hexagonală a soclului său masiv, executat din piatră de râu şi beton, surmontat de o coloană trapezoidală, care are în terminaţie o lucrare plastică de tip cruce.
Pe pereţii de la baza monumentului, pe mai multe plăci din marmură albă, au fost consemnate localităţile din zona Văii Oltului şi numărul morţilor de război din fiecare aşezare: „Câineni – 32“; „Călineşti – 33“; „Brezoi – 34“; „Voineasa – 49“; „Mălăieşti – 35“. De asemenea, pe pereţii teraselor pe care se înalţă monumentul a fost inscripţionat, cu piatră cubică, în relief, următorul text omagial: „Eroilor de la Olt, 1916, recunoştinţă“.
După dezvelirea monumentului, într-un osuar de la baza acestuia au fost centralizate, până în anul 1930, osemintele a 105 morţi de război români, germani, dar şi necunoscuţi. Osemintele au fost exhumate din locurile unde s-au desfăşurat luptele în toamna anului 1916.
În prezent, monumentul-osuar este înscris în Lista Monumentelor Istorice, la nr. crt. 741, având codul VL-III-m-B-09992.
Evidenţa nominală a morţilor de război români din Primul Război Mondial, identificaţi nominal şi centralizaţi în osuarul din oraşul Brezoi poate fi accesată pe pagina de internet a Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor, la secţiunea Lista morţilor de război din Primul Război Mondial.
 

---

Morţii de război români de la Worms, Germania
 

Într-un lagăr de prizonieri români administrat de germani, ofiţerii români au avut ideea de a serba, la 30 august 1917, ziua căderii Griviţeri (30 august 1877).
La masa de seară, ofiţerii români au început să cânte, iar comandantul lagărului le-a adus la cunoştinţă să-şi întrerupă activitatea. Cum ofiţerii români au ignorat cerinţa căpitanului german, acesta a intrat în sala unde cântau prizonierii. Atitudinea lipsită de tact a ofiţerului german i-a determinat pe toţi prizonierii din cameră să înceapă să cânte „La Marseillaise”, imnul naţional al Republicii Franceze.
A doua zi, cinci dintre prizonierii români au fost trimişi la arest, ca o modalitate a comandantului lagărului de a sancţiona purtarea din seara precedentă.
Mulţi dintre prizonierii români nu s-au mai întors din captivitate. Este cazul şi a 168 de morţi de război români, toţi identificaţi nominal, înhumaţi în gropi comune în Parcela eroilor din Worms, landul Renania – Palatinat, Germania, situată în Cimitirul Auf Der Hocheimer Höhe.
La iniţiativa şi prin contribuţia financiară a Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor, în Parcela eroilor din Worms s-a inaugurat, la 9 octombrie 2018, un monument în memoria prizonierilor români.
Opera comemorativă are forma unei cruci creştine, pe latura frontală fiind amplasat Semnul Aducerii Aminte, iar pe laturile acesteia s-au montat două plăci din bronz, inscripţionate cu numele morţilor de război români.
 

---

Morţii de război români din Cimitirul eroilor „Bolovani”, municipiul Ploieşti

 
Primul bombardament major al aviaţiei americane cu scopul scoaterii din funcţiune a rafinăriilor din regiunea Ploieşti a fost înregistrat la 1 august 1943, având numele de cod Valul Nimicitor.
La raid au participat 162 de bombardiere B-24 Liberator, care au decolat din regiunea Benghazi, Libia.
Americanii au consemnat că au pierdut 53 de avioane, iar 660 de piloţi şi personal navigant au fost declaraţi dispăruţi, din care 444 de militari au fost confirmaţi ca decedaţi.
La sol s-au înregistrat 121 de decedaţi (militari români şi germani, dar şi civili), cei mai mulţi provenind din Penitenciarul Ploieşti (100) peste care s-a prăbuşit un bombardier american.
Militarii care au murit în timpul şi din cauza bombardamentului au fost înmormântaţi cu onoruri militare în Cimitirul eroilor „Bolovani” din municipiul Ploieşti, reconstruit în perioada interbelică.
În total, în cadrul cimitirului eroilor „Bolovani” au fost înhumaţi, în morminte individuale şi în gropi comune, peste 3.800 de morţi de război români, austrieci, bulgari, germani şi sovietici din Primul şi al Doilea Război Mondial.
Evidenţa nominală a morţilor de război români din al Doilea Război Mondial, înhumaţi în Cimitirul eroilor „Bolovani”, poate fi accesată pe pagina de internet a Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor, la secţiunea Lista morţilor de război din Al Doilea Război Mondial.

---

Morţi de război români în oraşul german Bad Langensalza
           
La ora nouă dimineaţa, o serie de bătăi cu ciocanele într-un fier de plug agăţat de peretele unei barăci îi cheamă pe prizonieri la apel. Comandantul german al lagărului se plimbă morocănos printre internaţi, în timp ce i se dă raportul, apoi se întoarce în biroul comandaturii.
La ora 5 după-amiază, prizonierii îşi întrerup activitatea şi merg la cantină. Peste o oră, înainte de a se stinge felinarul de la poarta lagărului, câţiva norocoşi sunt chemaţi pentru a li se înmâna scrisorile trimise din ţară.
Apelul de seară are loc la orele 21, fiind precedat de aceleaşi bătăi de toacă.
După alte 60 de minute, lumina se stinge în tot lagărul.
Unul din lagărele de prizonieri administrat de germani în Primul Război Mondial a fost amplasat în oraşul Bad Langensalza, landul Turingia, Germania.
Numărul redus al morţilor de război români din Bad Langensalza, toţi din regimente de infanterie, duc la concluzia că soldaţii români au murit în spitalul oraşului.
Morţii de război români au fost înhumaţi individual în Cimitirul nr. 2 al lagărului, mormintele fiind marcate prin cruci din lemn.
Evidenţa morţilor de război români, identificaţi nominal şi înhumaţi în oraşul Bad Langensalza, poate fi accesată pe pagina de internet a Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor, la secţiunea Lista morţilor de război.

---

Colonelul Victor Rusu, spărgătorul de fronturi
 
Caporalul Puşcariu din comuna bistriţeană Parva a revenit, în decembrie 1918, de pe frontul italian, unde a luptat în cadrul armatei austro-ungare.
Ajuns în gara din Budapesta, Ungaria, pe obrajii caporalului Puşcariu au început să curgă lacrimi.
Reacţia emoţională a caporalului a fost determinată de vederea unei gărzi de onoare, care purta pe umeri un sicriu: „Când am văzut numele fostului meu comandant scris pe sicriu m-au năpădit lacrimile şi nu-mi puteam opri plânsul nici după de a plecat trenul”.
Colonelul Victor Rusu se întorcea acasă, pe meleagurile Năsăudului, iar soldaţii pe care i-a instruit şi condus pe front în cadrul „Comandoului Rusu” aveau să relateze despre luptele duse contra armatei ruse, când foloseau deviza: „Am ordin să înaintez şi dacă sunt 10.000 de duşmani îi voi ataca!”.
Cariera militară a colonelului Victor Rusu a început în anul 1906, ca urmare a unui examen susţinut la Academia Militară din Viena, pe care a absolvit-o ca şef de promoţie, fiind avansat la gradul de căpitan şi devenind ofiţer de stat major.
În martie 1907, Victor Rusu a fost condamnat la pierderea gradului de căpitan şi eliminarea din cadrele armatei active şi de rezervă, în contextul în care a fost reclamat că nu a plătit la zi soldele subordonaţilor.
În perioada 1907-1914 a predat lecţii de scrimă la Viena şi a administrat, la Budapesta, ziarele româneşti „Lupta” şi „Foaia Poporului”.
Începând Primul Război Mondial, Victor Rusu s-a înrolat în armata austro-ungară ca simplu soldat, la 1 august 1914, plecând pe front cu Regimentul 32 Dej.
În octombrie 1914, Regimentul 32 Dej a fost trimis în judeţul Bistriţa-Năsăud pentru a lupta împotriva ruşilor. Avansat până la gradul de caporal pentru faptele sale de arme (s-a remarcat atacând patrulele inamice cu o echipă de şase oameni şi capturând material de război), Victor Rusu a fost avansat locotenent, în 1915, la propunerea generalului Pflanyer Batin, pentru modul modul ingenios în care a întocmit un plan de luptă al frontului din sectorul său. De la gradul de locotenent şi până la gradul de colonel, Victor Rusu a fost avansat numai la excepţional.
La solicitarea sa i s-a aprobat să înfiinţeze „Comandoul Rusu”, compus din 1000 de militari. Grupul a acţionat între Munţii Carpaţi şi linia Kolomea-Snyatin, fiind format din militari care intrau în cadrul unităţii în mod voluntar, recrutaţi în mod special din zona Năsăud. În perioada 10 noiembrie 1914-30 martie 1915, „Comandoul Rusu” s-a implicat în 27 de lupte contra unităţile ruse, toate fiind victorioase, fapt pentru care a fost considerat un spărgător de fronturi. Începând cu anul 1918, „Comandoul Rusu” a fost detaşat pe frontul italian, luptând la Asiago, unitatea fiind desfiinţată la 1 noiembrie 1918.           
Ca tactică de luptă, colonelul Rusu prefera să atace în timpul noţii sau în zori. Iarna îşi dota soldaţii în ţinută albă, pentru a se putea camufla uşor, iar pentru a le creşte viteza de deplasare le asigura transportul cu săniile. Înainte de orice atac se folosea de datele primite de la informatorii pe care îi recrutase − adulţi, dar şi copii de 15-16 ani.
Cel mai mare număr de morţi a fost înregistrat în cadrul „Comandoului Rusu” la 22 martie 1915, când 59 de soldaţi au murit în timp ce au atacat trei tranşee la Zaleszczyki (în prezent oraş pe malul Nistrului, în Regiunea Ternopil, Ucraina).
Potrivit colonelului Vasile Mosora, care l-a cunoscut personal, „Victor Rusu a fost un bărbat chipeş, inteligent şi bine pregătit. Un soldat desăvârşit care aplica regulamentele ad literam, explicându-le la instrucţie pe înţelesul tuturora. A fost şi sever, însă drept, binevoitor şi iubit de ofiţeri şi soldaţi”.
După desfiinţarea unităţii pe care a comandat-o, colonelul Rusu a plecat spre Năsăud, însă s-a înbolnăvit de gripă spaniolă şi s-a internat într-un spital dn Budapesta, unde a şi murit. Corpul neînsufleţit a fost transprtat şi înhumat în Cimitirul civil din Năsăud.
Părinţii lui Victor Rusu au fost Nicolae (notar în comuna Prundu Bârgăului) şi Amalia.
Nicolae şi Amalia au avut cinci copii, toţi licenţiaţi în diverse domenii – Valeriu (doctor în ştiinţele naturii la Viena şi profesor la Liceul din Oradea), Victor, Alexandru (medic la Oradea), Nicolae (ziarist la „Universul”) şi Liviu (medic).
Victor s-a născut în 1870, absolvind în anul 1886 clasa a IV-a în oraşul Năsăud.
În prezent, o scurtă biografie a colonelului Victor Rusu se păstrează în cadrul Arhivelor Naţionale ale Românie, la Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Bistriţa-Năsăud, în fondul „Scurtu Vasile”.

---

Căpitanul Grigore Ignat: „Ofiţerii şi gradaţii, la piese!”
 

Mărăşeşti, 6 august 1917.
Militarii germani atacă în latura de sud a Pădurii Răzoare, deplasându-se printr-un lan de porumb.
Pe direcţia de deplasare este dispozitivul Regimentul 51/52 Infanterie, din care făce parte şi căpitanul Grigore Ignat, comandantul Companiei 4 Mitraliere, care ordonă scurt: „Ofiţerii şi gradaţii, la piese!”
Deşi Regimentul 51/52 Infanterie se află de cinci zile la Răzoare, din cauza tirului insistent al artileriei germane nu a reuşit să amenajeze o reţea de sârmă în faţa tranşeelor.
Poziţia defensivă a Regimentului 51/52 Infanterie este ruptă de militarii germani în scurt timp, folosindu-se inclusiv aruncătoare de mine. Breşa creată are un km în adâncime şi doi km în lăţime, inamicul urmărind să învăluie aripa dreaptă a unităţii, unde se află Cota 100, ceea ce ar permite controlarea frontului în zona Mărăşeşti.
Observând intenţia germanilor, căpitanul Săndulescu Cristea, comandantul batalionului 1, cocontraatacă, fiind sprijinit de compania 1 din rezerva batalionului şi prin tirul mitralierei de căpitanul Grigore Ignat.
Timp de câteva minute, lupta se dă la baionetă.
Sublocotenentul Constantin Popescu, care comandă o baterie de artilerie din Regimentul 3 Obuziere Râmnicu-Sărat, observă din locul unde se află, în via Negroponte, modul de desfăşurare a ostilităţilor: „Către ora 11.00, întreaga linie I a diviziei e în mâna inamicului. Rezerva batalionului 1 din Regimentul 51 cu o companie de mitraliere încearcă să stopeze coloana inamică, dar fără succes, căci numărul mare al atacatorilor a zdrobit contraatacul român”.
Căpitanul Grigore Ignat şi oamenii săi mor pe poziţii. Deşi contraatacată rezervele de batalion şi de regiment, atacul german nu este respins decât în momentul în care intră în luptă rezervele Diviziei a 13-a Infanterie. Regimentul 51/52 Infanterie înregistrează pierderi de 26 de ofiţeri şi 1.388 de grade inferioare, cele mai mari dintre toate unităţile române implicate în luptă.
Pentru actul său de eroism, căpitanul Grigore Ignat este citat prin Ordin de Zi: „Căpitanul Ignat Grigore, din Regimentul 51/52 Infanterie a fost găsit mort, cu mitraliera în braţe, înconjurat de ostaşii săi şi de mormane de cadavre inamice. A luptat ca un brav şi tot astfel a murit. Şi-a plătit prea scump viaţa, înconjurat de dragostea şi devotamentul soubordonaţilor săi, care făcând cu piepturile lor zid de apărare în juru-i, i-au dat putinţa să tragă cu mitraliera lui dragă, până la cel din urmă cartuş. Acest sfârşit eroic îi va cinsti pururi memoria şi-l aduc la cunoştinţa ostaşilor ţării drept pildă de sublim sacrificiu al vieţii, pentru Întregirea Neamului.“
Osemintele eroului Grigore Ignat au fost centralizate în Mausoleul eroilor de la Mărăşeşti, într-o firidă individuală, situată în culoarul C.

*

Căpitanul Grigore Ignat s-a născut la 2 august 1889, la Bârlad, fiind fiul lui Enache şi al Elisabetei.
La 1 septembrie 1908 a fost admis la Şcoala Militară de Infanterie, pe care a absolvit-o în anul 1910, împreună cu alţi 124 de elevi.
Avansat sublocotenent, la 1 iulie 1910, este mutat apoi la Regimentul Cantemir nr.12, la 1 august 1910, situat în municipiul Bârlad.
Începând cu 1 decembrie 1912 a fost mutat la Piteşti, la Regimentul Radu Negru nr. 28. În iunie 1913 a fost mobilizat la partea activă a batalionului de rezervă al regimentului, denumit Regimentul 44 Rezervă, participând la al Doilea Război Balcanic.
La începutul anului 1914 a participat la cursul de mitraliere din cadrul Şcolii de Tragere a Infanteriei, iar comandantul şcolii, maiorul Alexiu, a considerat că „I se poate încredinţa comanda secţiei de mitraliere”.
La 1 aprilie 1914 a fost mutat în Regimentul nr. 77 Infanterie din garnizoana Botoşani.
În 1916 s-a căsătorit cu domnişoara Geta Enăşescu.

---

CIMITIRUL EROILOR DIN ORAȘUL PODU ILOAIEI, JUDEȚUL IAȘI
                              

Cimitirul eroilor din orașul Podu Iloaiei a fost amenajat în curtea bisericii cu hramul „Sfântul Nicolae”.
Amenajarea cimitirului a început în toamna anului 1946, lucrările fiind finalizate în 1948. Cimitirul este organizat în 9 parcele, dispuse în jurul bisericii, având și o criptă monument.
Necropola adăpostește osemintele eroilor români, germani și sovietici, decedați în bătăliile desfășurate în regiune în cel de-al Doilea Război Mondial. Militarii au fost exhumați din cimitirele provizorii amenajate în zonele Hoisești, Horlești, Păușești, Bălțați, Războieni, Sârca, Dumești și Erbiceni.
În necropolă sunt centralizate, în morminte individuale și în osuar, osemintele a peste 700 morți de război.
Intrarea în cimitir se face printr-o poartă monumentală pe frontispiciul căreia s-au inscripționat cuvintele „Cimitirul eroilor”.
Monumentul central este reprezentat de o cruce memorială cu o înălțime 8 m.
Pe soclul monumentului este fixată o placă din marmură, cu următoarea inscripție: „Aici odihnesc osemintele ostașilor necunoscuți căzuți în regiune”.
Evidența morților de război români, germani și sovietici, identificați nominal, înhumați în Cimitirul eroilor din orașul Podu Iloaiei poate fi accesată pe site-ul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, la secțiunea Lista morților de război.
 

---

Cimitirul eroilor din municipiul Buzău
  

 

După Primul Război Mondial, în contextul centralizării mormintelor eroilor în cimitire de onoare, osuare și mausolee, pentru o mai bună păstrare a acestora, în municipiul Buzău s-a inaugurat, în anul 1931, Cimitirul eroilor.
În cadrul necropolei, situată în prezent în Bulevardul Unirii nr. 1, a fost amenajat și un osuar, în care au fost depuse osemintele a 7.867 de morți de război, potrivit unor statistici din 1937.
Primăria Municipiului Buzău a demarat lucrările de restaurare a osuarului eroilor în anul 2017, iar la 17 mai 2018, de Ziua Eroilor, a avut loc ceremonia de reinaugurare a Cimitirului eroilor de la Buzău.
Evidența morților de război români, austrieci, bulgari, germani, italieni, ruși și turci, identificați nominal și centralizați în Cimitirul eroilor din municipiul Buzău, poate fi accesată pe pagina de internet a Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, la secțiunea Lista morților de război.

---

Parcela eroilor din Primul Război Mondial, Cimitirul „Eternitatea”, municipiul Iași, județul Iași

 

 

După încheierea Bătăliei pentru București, armata și administrația s-au retras, începând cu 3 decembrie 1916, la Iași, municipiul devenind capitala României. Zona Moldovei a devenit în scurt timp suprapopulată, peste un milion de refugiați fugind din calea războiului.
Militarii români au fost încartiruiți în municipiul Iași și în zonele limitrofe, în grupuri de câte 15-20 într-o cameră sau într-un bordei în care, de regulă, locuiau maxim cinci oameni. În aceste condiții a izbucnit epidemia de tifos exantematic, decesele din această cauză fiind înregistrate atât în rândul militarilor români, dar și în cadrul civililor.
Militarii și civilii care au murit din cauza tifosului exantematic sau din cauza rănilor au fost înmormântați în Cimitirul ieșean „Eternitatea”.
Morții de război de la „Eternitatea” au fost înhumați în perioada 1916-1918, însă majoritatea au murit în anul anul 1917 (peste 8.000 de eroi). Ca și evoluție a deceselor, cele mai puține au fost consemnate în luna decembrie (157), iar cele mai multe în luna februarie (2.139).
Până în prezent, statistica morților de război din Cimitirul ieșean „Eternitatea” ajunge la peste 10.700 de eroi - militari și civili, peste 9.600 fiind identificați nominal.
Parcela eroilor din Cimitirul „Eternitatea” fost amenajată începând cu anul 1917, aceasta fiind supusă, până la nivelul anului 1945, la o serie de reorganizări și centralizări.
În perimetrul acesteia au fost amenajate, inițial, morminte individuale și comune, însă numărul ridicat al eroilor din necropolă a determinat ca osemintele să fie centralizate în mai multe osuare.
Astfel, în spațiul parcelei au fost construite șapte monumente comemorative, patru dintre acestea având și rol de osuar. În osuare au fost depuse osemintele morților de război români, dar și de alte naționalități.
Osuarul central are înfățișarea unui obelisc, având în terminație o cruce din piatră și înălțimea totală de 10 m. Pe fațada acestuia este montată o placă din marmură cu inscripția: Glorie eroilor căzuți/1916-1918.
Evidența morților de război români, identificați nominal, centralizați în Parcela eroilor din Cimitirul ieșean „Eternitatea”, poate fi consultată pe site-ul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, la secțiunea Lista morților de război, Primul Război Mondial.

---

CAMPANIA DIN 1919 
Suprema jertfă a sergentului Ilie Popa
 

Morți de război români la Podmelec, Slovenia
 
 
O santinelă germană primește 500 de mărci de la doi prizonieri, pentru a-i lăsa în curtea lagărului, după lăsarea întunericului, în momentul în care internații sunt obligață să stea în barăci.
Începe apelul de seară. Prizonierii sunt numărați în barăci. Pentru a nu se observa lipsa celor doi captivi, rămași în curtea lagărului, alți doi prizonieri au intrat pe geamul barăcii, pentru a ieși la număr. După încheierea apelului, „intrușii” s-au întors în baraca de care aparțineau.
Prizonierii din curtea lagărului au aruncat două frânghii peste gard, ambele fiind dotate cu căngi la capete, pentru a se înfige în pământ.
O altă santinelă decât cea mituită a sesizat zgomotul produs de cei doi prizonieri, trăgând în direcția acestuia. „Evadații” au fost reținuți și reintroduși în viața lagărului.
Unul din locurile în care au murit peste 40 de militari români, în Primul Război Mondial, a fost identificat în comuna Tolmin, sat Podmelec, Slovenia.
Evidența morților de război români, identificați nominal, înhumați la Podmelec, Slovenia, poate fi consultată pe site-ul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, la secțiunea Lista morților de război, Primul Război Mondial.

---

Morți de război români la Łambinowice, Polonia

 

 

Un tren se deplasează agale spre satul Lamsdorf.
După trei săptămâni de mers, timp în care au staționat mai multe zile în anumite gări, prizonierii români căzuți pe frontul din Muntenia ajung la destinație, în lagărul administrat de germani.
La fața locului, regulile sunt făcute de prizonierii ruși, internați cu mult înaintea prizonierilor români. Acesta este și motivul pentru care prizonierii români nu sunt lăsați să doarmă în barăci, ci în bordee.
Condițiile de muncă, hrană și încartiruire au determinat o rată crescută a deceselor în rândul prizonierilor de război internați la Lamsdorf. La finele primei conflagrații mondiale, statisticile consemnează peste 6.000 de morți de război de naționalitate română, belgiană, engleză, greacă, italiană, rusă și sârbă.
Înființarea Republicii Polonia, în 1918, a inclus satul Lamsdorf în cadrul noului stat, numele acestuia schimbându-se în Łambinowice.
DimensiuneaCimitirului eroilor de la Łambinowice, care are o suprafață de 4,5 ha, a determinat autoritățile poloneze să-l denumească, în anul 1968, un Monument al Memoriei Naționale.
Până în prezent, cercetătorii Oficiului Național pentru Cultul Eroilor au identificat peste 2.600 de militari români care au murit în lagărul de prizonieri din Łambinowice, din care 2.595 sunt identificați nominal.
Evidența morților de război români, identificați nominal, înhumați în Cimitirul eroilor din Łambinowice, poate fi consultată pe site-ul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, la secțiunea Lista morților de război, Primul Război Mondial.
 

---

Morți de război români la Zwickau
  

O sală cu mese înnegrite de fum, în care lumina naturală ajunge cu greutate, este folosită de prizonierii români pentru a-și păcăli foamea. În apa încălzită pe care o primesc plutesc câteva cubulețe de gulii și de sfeclă. În numai o lună, regimul alimentar i-a transformat pe prizonierii români în umbre. Lipsa alimentelor i-a determinat pe militarii români internați în lagărele germane să își fiarbă paiele din perne sau pasta de dinți. Majoritatea celor care merg la apel se sprijină, reciproc, de brațele celor de lângă ei.
Unul din lagărele germane în care au murit prizonieri români în Primul Război Mondial a fost amplasat în orașul Zwickau, landul Saxonia, Germania. Mormintele au fost amenajate într-o parcelă din Cimitirul central, în cadrul acesteia fiind înhumați și militari ruși. În memoria morților de război români de la Zwickau, camarazii acestora care au supraviețuit captivității au dezvelit un monument comemorativ, amplasat în latura stângă a parcelei, cu inscripția: „În memoria iubiților noștri camarazi români, decedați în captivitate în timpul Războiului Mondial 1916-1918”.
Odată cu trecerea timpului, crucea creștină amplasată în terminația monumentului a dispărut. Aceasta a fost refăcută de Oficiul Național pentru Cultul Eroilor, monumentul fiind sfințit și reinaugurat la 5 decembrie 2006, cu prilejul unei ceremonii militare și religioase.
Evidența morților de război români, identificați nominal, înhumați în orașul Zwickau, poate fi consultată pe site-ul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, la secțiunea Lista morților de război, Primul Război Mondial.

---

Morți de război români la Haguenau, Franța
         

Militarii români internați în lagărele germane au primit foarte rar pachete din țară, iar cele aduse de la Crucea Roșie Internațională au fost de multe ori desfăcute sau au fost puși să semneze de primire fără a intra în posesia acestora. Lipsiți și de resurse financiare, militarii români au fost ajutați de ceilalți prizonieri aliați – englezi, francezi și ruși – care i-au împrumutat cu bani și le-au oferit din efectele de lenjerie, îmbrăcăminte și igienă pe care le-au avut (rufe, ciorapi, flanele, săpun etc). De asemenea, pachetele primite de prizonierii aliați de la Crucea Roșie Internațională au fost împărțite inclusiv cu captivii români. Alimentele cele mai bogate au fost primite în toată perioada captivității de prizonierii englezi, încât unul dintre prizonierii români a constatat că mâncarea acestora mirosa așa de frumos încât nici nu s-ar fi supărat dacă nu ar fi fost invitat la masă, dar s-ar fi mulțumit să fie lăsat să culeagă „firimitirile și resturile de la ei”.
Cimitirul eroilor din orașul francez Haguenau a fost amenajat în apropierea cimitirului civil. În cadrul acestuia sunt înhumați morți de război din Primul și al Doilea Război Mondial.
Peste 400 de militari români care au murit în prizonierat sunt înhumați în morminte individuale pe latura din spate a necropolei..
Prin implicarea financiară a Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, Parcela eroilor români de la Haguenau a fost reamenajată, fiind reinaugurată la 9 aprilie 2011. Cu acest prilej au fost sfințite două troițe tradiționale în stil maramureșean, realizate de meșterul popular Ilie Bența.
Evidența morților de război români, identificați nominal, înhumați în comuna Haguenau, poate fi consultată pe site-ul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, la secțiunea Lista morților de război, Primul Război Mondial.

---

Morți de război români la Soultzmatt, Franța
 

Cimitirul eroilor români din comuna Soultzmatt, departamentul Hauth-Rin, regiunea Alsacia, Franța, a fost inaugurat la 9 aprilie 1924, în prezența Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria. În cadrul acestuia sunt centralizate osemintele a 687 de militari români, morți în captivitatea germană în timpul Marelui Război. Pe o placă din marmură albă, amplasată la baza monumentului central din Cimitirul eroilor români, este inscripționat un citat aparținându-i Reginei Maria: „Soldați Români! Departe de patria voastră pentru care voi v-ați jertfit, odihniți-vă în pace, aureolați de glorie, în acest pământ, care nu vă mai este străin”.
Anual, reprezentanțele diplomatice ale României în Franța organizează acțiuni de comemorare a morților de război români centralizați la Soultzmatt. Evenimentele sunt deschise prin slujbe de pomenire a eroilor, oficiate de prelați ai bisericii ortodoxe române din Franța, Germania și Elveția.
Evidența morților de război români, identificați nominal, înhumați în comuna Soultzmatt, poate fi consultată pe site-ul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, la secțiunea Lista morților de război, Primul Război Mondial.

---

Morți de război români la Labry, Franța
 

 
În Primul Război Mondial, unul din cimitirele amenajate de germani, în anul 1915, a fost amplasat în comuna franceză Labry. În cadrul acestuia au fost înhumați 1.690 de morți de război. Cel puțin 865 de prizonieri francezi și aliați au murit la Labry, în condiții de captivitate, în timpul Marelui Război. Din totalul menționat, 435 de morți de război au făcut parte din cadrul armatei române.
Osemintele morților de război români sunt centralizate în morminte individuale și într-o groapă comună.
Cercetătorii Oficiului Național pentru Cultul Eroilor au identificat numele a 262 de morți de război români, decedați la Labry.
Cauzele morții prizonierilor români au fost determinate de alimentația insuficientă, de munca istovitoare, în special la tăiatul pădurilor, dar și de gerul din iarna de la începutul anului 1917, când temperaturile au coborât sub – 20 de grade Celsius.
Evidența morților de război români, identificați nominal, înhumați în comuna Labry, departamentul Meurthe-et-Moselle, Franța, poate fi consultată pe site-ul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, la secțiunea Lista morților de război, Primul Război Mondial.

 

---

CAMPANIA DIN 1919
Tributul de sânge plătit pentru cucerirea defileului Crișului Alb
 

 
Operațiile militare ale Armatei române, din 16 aprilie 1919, desfășurate în Munții Apuseni, au fost încununate de succes. După respingerea atacului trupelor ungare, din noaptea de 15 spre 16 aprilie, forțele române au preluat inițiativa și au înaintat până pe aliniamentul Hodod –Hereclean – Vânători - Dealul Danieli. Confruntări înverșunate au avut loc în zona de operații a Diviziei 2 Vânători, care a avut ca misiune principală cucerirea defileului Ciuci-Gurahonț, de pe valea Crișului Alb.
În zilele următoare, ofensiva forțelor române a continuat, în ciuda numeroaselor încercări ale inamicului de a-și păstra poziția, pe terenul muntos, care îi oferea condiții optime de apărare.
În timpul confruntărilor, din defileul Crișului Alb, mai mulți militari români au făcut supremul sacrificiu. Printre primii ofițeri căzuți la datorie s-a aflat și sublocotenentul Ștefan Bârsan, din Regimentul 9 Vânători, comandant de companie. Originar dintr-o veche familie de oieri ardeleni, stabilită ulterior în regiunea Dobrogei, tânărul ofițer a luptat cu ardoare pentru libertatea fraților de peste munți, fiind grav rănit, pe când se afla în fruntea camarazilor săi, în atacul dat asupra tranșeelor inamice de pe Heread. A fost evacuat la Baia de Criș, pentru îngrijiri medicale, dar a murit înainte de a ajunge la destinație. Bravul ofițer a fost înhumat creștinește în cimitirul din Țebea, localitate cu profunde semnificații în conștiința românilor, aici aflându-și odihna veșnică revoluționarii pașoptiști Avram Iancu și Ioan Buteanu. Pe movila de la Țebea, în vecinătatea mormintelor acestora, își doarme somnul de veci sublocotenentul Ștefan Bârsan.
O altă pildă de eroism a fost dată de către sublocotenentul Ion Șerban, comandantul companiei a V-a din Regimentul 10 Vânători, care a murit în spital, în urma rănilor căpătate în luptele crâncene purtate în fața tranșeelor inamice de pe Vârful lui Dănilă (satul Ciuciu, comuna Noșlac, județul Alba). Originar din Brăila, sublocotenentul Șerban fusese deja rănit în luptele de  la Mărășești, însă suferința fizică nu l-a descurajat, continuând să lupte cu îndârjire pentru Țară și făcând suprema jertfă în Campania din 1919. 14 ani mai târziu, în comuna pe raza căreia și-a pierdut viața, a fost ridicat un momument în memoria eroilor, morți în Războiul de Întregire.
Un al treilea erou, soldatul Constantin Sandu, din Regimentul 2 Vânători, a fost găsit mort la hotarul comunei Zeldiș (azi comuna Iacobini, județul Arad), lângă o mitralieră capturată de la inamic. Numele fiicei sale, însemnat pe o carte de rugăciuni găsită în buzunarul vestonului, a fost probabil ultimul nume rostit de muribund în agonia morții; a fost înmormântat creștinește în cimitirul comunei Zeldiș.
La succesul trupelor române în Campania din 1919, și-a adus contribuția și Corpul voluntarilor ardeleni, format în Siberia, din foști prizonieri de război austro-ungari de origine română. Astfel, în lupta de la Dealul Mare a căzut eroic, ucis de schijele unei grenade, sergentul Adam Băianț, originar din satul Mesteacăn, plasa Brad. O moarte de erou a avut și caporalul Ilie Bota, originar din comuna Ștei, plasa Baia de Criș. Pe când solicita o grenadă, pe care s-o arunce spre pozițiile inamice, a fost grav rănit de un glonț dușman. A decedat la spital, două zile mai târziu, fiind înhumat în cimitirul din Țebea.

---

PE URMELE EROILOR DIN BASARABIA ȘI UCRAINA
Morții de război români din municipiul Odessa, Ucraina

 

În perioada 8 august - 16 octombrie 1941, pe flancul sudic al Frontului de Est, Armata 4 română, comandată de generalul Nicolae Ciupercă, a desfășurat Operațiunea „Odessa”, având ca obiectiv cucerirea orașului Odessa, important port la Marea Neagră.
Timp de peste două luni de lupte, extrem de grele, forțele române s-au confruntat cu rezistența îndârjită a armatei sovietice, pe un teren de aproximativ 250 km, fortificat cu șanțuri anticar, tranșee, cazemate, rețele de sârmă ghimpată, mine antitanc și antiinfanterie.
Pe fondul presiunii puternice exercitate de trupele române, inamicul a evacuat populația Odessei. În acest context, în după-amiaza zilei de 16 octombrie 1941, unitățile române au intrat în oraș.
Pierderile uriașe în vieți omenești înregistrate în urma luptelor purtate pentru cucerirea Odessei, aproape 18.000 de morți, au dus la apariția în regiunea Odessei a mai multor cimitire de campanie, unul dintre cele mai importante fiind amenajat chiar în partea de nord a orașului, în cartierul Slobodka.
În acest cimitir au fost centralizate osemintele militarilor morți în urma campaniei de cucerire a orașului, dar și militarii decedați ulterior, în urma rănilor căpătate pe front. Tot aici au fost centralizate și rămășițele pământești ale celor 86 de militari români și germani, morți în urma exploziei de la Comandamentul Militar al Odessei, provocată de partizanii sovietici, la 22 octombrie 1941. Inițial, aceștia fuseseră înhumați în partea de est a orașului, în apropierea țărmului Mării Negre, în Parcul Șevcenko.
 Cimitirul eroilor din cartierul Slobodka a fost amenajat în perioada octombrie 1942 - iunie 1943, aici fiind înhumați un număr total de 419 militari români, germani și italieni. La căpătâiul fiecărui mormânt au fost instalate cruci de lemn, iar întregul ansamblu a fost împrejmuit cu zid de piatră și beton.
După ruperea frontului la Stalingrad, la 19 noiembrie 1942, unitățile militare sovietice au distrus toate cimitirele de campanie românești de pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, inclusiv mormintele de război din municipiul Odessa.
În anul 2011, prin grija Oficiului Național pentru Cultul Eroilor și a Consulatului General al României la Odessa, în Cimitirul militar german din Odessa a fost instalat un însemn comemorativ, în memoria tuturor militarilor români căzuți la datorie pe teritoriul acestui oraș.
Evidența morților de război români identificați nominal, din al Doilea Război Mondial, înhumați în municipiul Odessa (Ucraina), poate fi consultată pe site-ul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, la secțiunea Lista morților de război.

---

CAMPANIA DIN 1919                                                                                                                               
Căpitanul Henrich Mathes moare vitejește la Köröm
 


În condițiile în care guvernul comunist ungar se gândea la război față de România, la 16 aprilie 1919, armata română a primit ordinul să declanșeze contraofensiva împotriva armatei ungare, având ca obiectiv să ajungă la râul Tisa, pe toată lungimea frontului. Obiectivul a fost atins în ziua de 1 mai 1919, când trupele române s-au oprit pe malul stâng al Tisei.
A existat o singură excepție, cea a detașamentului Colonel Ioan, care a ocupat un cap de pod la Tokaj, în dreapta râului, în scopul realizării legăturii cu armata cehoslovacă aliată. Profitând de oprirea ofensivei române, Comandamentul armatei ungare și-a regrupat forțele și a declanșat atacul asupra forțelor cehoslovace, la 16 mai 1919, având ca scop crearea unui culoar între pozițiile trupelor române și cehoslovace, care să ducă spre regiunea în care acționau trupele bolșevice ruse și ucrainene, de la care aștepta sprijin.
Comandamentul trupelor din Transilvania, cu acordul Marelui Cartier General, a răspuns solicitării de ajutor a Comandamentului cehoslovac, pregătind un Detașament de intervenție, care a trecut în dreapta Tisei în noaptea de 22 spre 23 mai 1919. În zorii zilei de 23 mai, trupele române au trecut la atac, respingând forțele de la flancul drept inamic până la Puszta Kemely – vest Sajóhad – Köröm (pe teritoriul de azi al Ungariei).
În acest context, a căzut la datorie eroul căpitan Henrich Mathes, din Regimentul 81 Infanterie „Dej“.
La 3 septembrie 1919, comandantul Regimentului 81 Infanterie a adresat o emoționantă scrisoare familiei eroului, din Mediaș, în care este adus un elogiu personalității, vitejiei și spiritului de sacrificiu dovedite pe câmpul de luptă:
„Cu inima înfrântă de durere suntem nevoiți a vă aduce la cunoștința D-Voastră tristul caz, care a rezultat din cercetările făcute, că mult iubitul D-Voastră fiu, Henrich, și adoratul nostru căpitan, a murit moarte de erou pentru Tron și Țară în luptele de la Köröm, care au avut loc la 23 mai 1919, lovit de 3 gloanțe inamice.
Osemintele scumpului nostru defunct sunt așezate spre odihnă vecinică (veșnică) în cimitirul romano-catolic din comuna Köröm. Căpitanul Mathes a fost cunoscut ca unul dintre cei mai buni și destoinici ofițeri, care întotdeauna și-a făcut datoria cu cea mai mare punctuozitate și exactitate, necunoscând oboseală și sacrificii, ceea ce a documentat și în momentul ultim, când a fost înconjurat de aproape un batalion de inamici, nu a cedat, ci cu treizeci de oameni de care mai dispunea au încercat să-și taie drum și să se retragă până la un punct anumit, de unde ar fi putut să dea un contraatac și să nimicească încercările dușmanului de a înainta.
Ne închinăm virtuții și purtării lui ostășești și dorim să mai avem mulți ofițeri, cum a fost căpitanul Mathes, care acum supraveghează munca fiilor săi, crescuți cu atâta zel și pricepere, de-a dreapta Tatălui, unde este locul fiecărui erou, care cade pentru Tron și Patrie.
Dumnezeu să-l odihnească, iar pe D-Voastră să vă mângâie credința că ați avut un fiu atât de brav, care v-a adus numai cinste și onoare numelui D-Voastră.“
Faptele de arme ale căpitanului Mathes au fost apreciate cu cinstea cuvenită bravilor eroi, așa cum rezultă dintr-un ordin de zi al Statului Major General al Armatei:
„Căpitanul Mathes Henrich, din Regimentul 81 Infanterie (...) a murit vitejește rezistând cu îndârjire atacurilor neîntrerupte ale trupelor dușmane, fără a da un pas înapoi. Înconjurat fiind de forțe superioare, a căzut străpuns de baioneta dușmană, sacrificându-se pe el și o parte dintre ostașii săi bravi, asigurând însă retragerea Brigăzii în liniște.
Pentru eroismul cu care a căzut luptând, se citează prin ordin de zi pe întreaga Armată și se decorează cu <ORDINUL MIHAI VITEAZUL> Clasa III.“
Familia îndurerată a primit cu demnitate trista veste a pierderii fiului iubit pe câmpul de luptă, departe de locul natal. La sfârșitul războiului, tatăl eroului a înaintat o cerere de repatriere a rămășițelor pământești ale acestuia, pentru a-și găsi odihna veșnică „acasă, la Mediaș“
 

---

Morți de război români la Mulhouse (Franța)

Militarii români internați de germani în lagărele de pe actualul teritoriu al Franței, începând cu noiembrie 1916, au fost capturați de armata germană în timpul luptelor din Transilvania.
Prizonierii români au fost folosiți în detașamente de muncă, pentru amenajarea de drumuri, de căi ferate sau pentru demontarea unor frabrici, al căror echipament a fost încărcat în vagoane și expediat în Germania. Un număr redus au reușit să evadeze, trecând în liniile franceze, unde au continuat lupta contra armatei germane sau au fost ajutați să ajungă în România.
În multe cazuri, actele de deces ale prizonierilor români nu consemnează și cauza decesului, iar locul morții indică faptul că nu toți eroii au fost înmormântați în cimitire militare.
Pe raza orașului francez Mulhouse au murit 36 de prizonieri români, în spitalul militar sau în spitalul civil, în cursul anului 1917, fiind înhumați în Cimitirul eroilor.
Evidența morților de război români, identificați nominal, care au murit la Mulhouse în Marele Război, poate fi consultată pe site-ul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, la secțiunea Lista morților de război din Primul Război Mondial.

---

Morți de război români la Dieuze, Franța

 
Numeroși prizonieri de război români din Marele Război, capturați în luptele din Transilvania și Muntenia, au fost transportați de germani în lagărele din Alsacia și Lorena.
Din cauza condițiilor grele de muncă și a foametei la care au fost supuși (au mâncat în unele cazuri scoarță de brad sau și-au fiert bocancii) mulți prizonieri români au murit în captivitate. Decesele ar fi avut o rată mult mai mare, dacă o serie de cetățeni francezi nu și-ar fi riscat viețile pentru a le oferi alimente prizonierilor români.
Cimitirul eroilor de la Dieuze a fost amenajat, în anul 1914, ca Cimitir de campanie.
În cadrul acestuia au fost înhumați cel puțin 12.000 de morți de război, din Primul și al Doilea Război Mondial, de naționalitate română, franceză, germană și poloneză.
În Parcela eroilor români de la Dieuze au fost centralizate, în perioada interbelică, osemintele a 943 de morți de război români, exhumate de la Bourg-Bruche, Donnelay, Juvelize, Keskastel, Lezey, Sarrebourg, Sancy și Sarreguemines.
Monumentul central al eroilor români a fost realizat de sculptorul Ion Jalea; fiind dezvelit, în anul 1920, la inițiativa Elenei Văcărescu. Opera comemorativă reprezintă, pe latura frontală, un soldat român în ținută de campanie.
Ultima activitate de comemorare a eroilor români de la Dieuze a avut loc la 11 noiembrie 2018, cu prilejul Zilei Armistițiului, fiind organizată de Ministerul Apărării Naționale în colaborare cu Ministerul Apărării al Republicii Franceze și Primăria Dieuze.
Evidența morților de război români, identificați nominal, înhumați în Cimitirul eroilor din comuna Dieuze, Departamentul Lorena, Franța, poate fi consultată pe site-ul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, la secțiunea Lista morților de război din Primul Război Mondial.

---

Morți de război români la Blaesheim
 

Condițiile proaste de alimentare și de cazare ale prizonierilor internați în lagărele germane i-au determinat pe mulți dintre aceștia să evadeze.
O tentativă de evadare a unor prizonieri români, francezi și ruși a fost divulgată germanilor de un ofițer rus. Tunelul săpat de prizonieri a fost umplut cu cioburi din sticlă și acoperit cu pământ de santinelele germane.
A doua zi, un consiliu al prizonierilor ruși a stabilit pedeapsa pentru camaradul care i-a anunțat pe germani despre planul evadării. Acesta ar fi trebuit să se sinucidă. Pentru a scăpa de „sentință”, ofițerul rus a sărit în brațele comandantului lagărului, spunându-i că viața îi este pusă în pericol.
Măsura luată de germani a fost de a-l muta pe ofițerul rus în alt lagăr de prizonieri.
Unul din lagărele în care au fost internați militari români în Primul Război Mondial a fost amplasat în localitatea franceză Blaesheim Cercetătorii Oficiului au identificat numele a 32 de prizonieri români, morți în captivitatea germană în lagărul din Blaesheim, în anul 1917.
În memoria morților de război români de la Blaesheim s-a inaugurat, în 1923, o placă comemorativă pe peretele primăriei; aceasta a fost distrusă în al Doilea Război Mondial.
Ca urmare a inițiativei și a suportului financiar al Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, cu sprijinul Consulatului României la Strasbourg și al primăriei din Blaesheim, placa comemorativă a fost refăcută, aceasta fiind dezvelită, la 30 mai 2009, pe amplasamentul originar.
Evidența nominală morților de război români, care au murit în lagărul de prizonieri din Blaesheim, poate fi consultată pe site-ul Oficiului, la secțiunea Lista morților de război.

 

Morți de război români la Viena (Austria)
 

Indiferent de lagărele în care au fost internați, prizonierii români din Primul Război Mondial au încercat să evadeze. Uneori, soluția aleasă a fost săparea unui tunel. Pentru a nu fi depistați, prizonierii români săpau la tunel vreme de 3-4 ore, înainte de începerea apelului de dimineață, când majoritatea prizonierilor dormeau și nu se intrigau de absența lor. De multe ori, echipele care au săpat la realizarea tunelurilor au fost formate din prizonieri români, francezi și ruși.
În unele cazuri, prizonierii care au săpat la realizarea tunelurilor au fost divulgați germanilor de alți prizonieri. Au existat și cazuri când prizonierii au renunțat la săparea tunelurilor, în condițiile în care nu au reușit să le ventileze.
Majoritatea prizonierilor care au reușit să evadeze au fost prinși de germani și reinternați în alte lagăre, unde paza avea un regim mult mai sever. Prizonierii care nu au fost prinși au relatat contemporanilor despre calvarul prin care au trecut.
Unul din lagărele în care au murit peste 90 de soldați români în Primul Război Mondial a fost identificat de cercetătorii Oficiului Național pentru Cultul Eroilor la Viena, Austria. Eroii români au fost înmormântați într-o parcelă distinctă, situată în cadrul Cimitirului Central din Viena. Parcela se învecinează cu parcelele morților de război italieni și ruși, fiind marcată printr-un monument comemorativ central și 12 însemne de căpătâi.
Evidența morților de război români identificați nominal, înhumați în Cimitirul central din Viena, poate fi consultată pe site-ul Oficiului, la secțiunea Lista morților de război.

 

---

Prizonierii de război români înhumați în Cimitirul civil din Tulln an der Donau
 

 

În Primul Război Mondial, în perioada 1916-1918, câteva sute de prizonieri de război români au fost aduși, de Puterile Centrale, să muncească la fabrica de muniție Pulverfabrik Skodawerke - Wetzler AG, din zona localității Moosbierbaum (Austria Inferioară).
Tratamentul la care au fost supuși prizonierii români nu poate fi descris în cuvinte. Hrăniți de multe ori doar cu frunze de sfeclă și câte un codru de pâine, bătuți până la moarte și epuizați de munca silnică, majoritatea internaților mureau din cauza foametei, a dizenteriei sau a tifosului exantematic.
Cei câțiva supraviețuitori puteau fi văzuți, în zilele de duminică, în satele din regiune, cerșind câte o bucată de pâine sau câțiva cartofi fierți, fiind extrem de recunoscători dacă căpătau de pomană o supă fiebinte. În drumul lor către școală, copiii localnicilor se confruntau cu imagini terifiante. În fiecare zi, o căruță trasă de cai traversa satele pentru a aduna morții de prin șanțuri.
Deoarece în cimitirul localității nu mai exista spațiu suficient, trupurile neînsuflețite ale prizonierilor de război români au fost înhumate în localitățile austriece Zwentendorf și Tulln an der Donau.
Dintre aceștia, 46 își dorm somnul de veci într-un colț liniștit, umbrit de arbori, dintr-o parcelă a Cimitirului civil al orașului Tulln an der Donau, din landul Niederosterreich. Majoritatea au murit în perioada martie-aprilie 1917, răpuși de o epidemie de tifos exantematic. În centrul parcelei se ridică un frumos monument de piatră, de tip cruce creștină, decorat cu elemente simbolice florale și gravat, la partea inferioară, cu următorul text comemorativ: „OSTAȘILOR / ROMÂNI / MORȚI / ÎN / RĂ‚ZBOIUL / DIN / 1914-1918”.
Evidența morților de război români identificați nominal, din Primul Război Mondial, centralizați în Cimitirul civil din orașul Tulln an der Donau, Austria, poate fi consultată pe site-ul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, la secțiunea Lista morților de război.

 

---

11.01.2019

Generalul Ion Manolescu și Societatea „Mormintele Eroilor Căzuți în Război”, în slujba eroilor Patriei
 

 

La sfârșitul Primului Război Mondial, îngrijirea mormintelor celor peste 330.000 militari români căzuți în luptă și în prizonierat, în țară și străinătate, precum și a celor aproape 70.000 militari de diferite naționalități, înhumați pe teritoriul României, constituia o responsabilitate pe care România și-o asumase prin semnarea tratatelor de pace de la Versailles și de la St Germaine en Laye.
Nobila misiune a îngrijirii mormintelor de război a revenit Societății „Mormintele Eroilor Căzuți în Război”, care a funcționat în perioada 1919-1948, sub mai multe denumiri și organizări (Societatea „Cultul Eroilor”, Așezământul Național „Regina Maria” pentru Cultul Eroilor și Așezământul „Cultul Eroilor”), principiile de funcționare, scopul, organizarea, funcționarea, atribuțiile și patrimoniul instituției rămânând însă aceleași.
Societatea a luat ființă prin Decretul Regal Nr. 4106 din 12 septembrie 1919 și a funcționat sub direcția Ministerului de Război, cu scopul de a identifica, centraliza și amenaja pe teritoriul României, mormintele tuturor ostașilor români sau străini, căzuți în timpul și din cauza războiului. 29 de ani mai târziu, Societatea a fost desființată prin Decretul-Lege nr. 48 al Marii Adunări Naționale din 29 mai 1948 și prin Decizia Consiliului de Miniștri nr. 297 din 8 iunie 1948.
Timp de 19 ani, funcțiile de director (1920-1922) și de director general (1923-1939) al Societății au fost îndeplinite, cu profesionalism și abnegație, de către generalul Ion Manolescu, personalitate marcantă a Armatei române, a cărei carieră militară s-a evidențiat printr-o prodigioasă activitate, ca ofițer de stat major, profesor de psihologie și pedagogie militară, editorialist și istoric militar. 
Născut într-o familie prahoveană, din comuna Breaza de Sus, Ion Manolescu a văzut lumina zilei în data de 9 aprilie 1869. Înzestrat cu calități intelectuale și de conducere remarcabile, viitorul director al Societății a parcurs, în anii în care au urmat absolvirii liceului „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, toate etapele dezvoltării sale profesionale: 1887-1889 – și-a satisfăcut stagiul militar; 1894 – a absolvit cursurile Școlii Militare de Ofițeri; 1902-1904 – a urmat cursurile Școlii Superioare de Război; 1904-1912 – a îndeplinit diferite funcții de stat major la mai multe unități (Regimentul 2 Artilerie, Batalionul 2 Vânători „Regina Elisabeta” și Regimentul 40 Infanterie „Călugăreni”) și mari unități (Statul Major General și Corpul 3 Armată); iunie-septembrie 1913, a participat la al Doilea Război Balcanic, ca șef de stat major al Diviziei 5 Infanterie „Buzău”; 1914-1915 – a ocupat funcția de profesor de pedagogie militară în cadrul Școlii Militari de Ofițeri de Infanterie; 1916-1918 – în timpul Primului Război Mondial, a îndeplinit diferite funcții de conducere la Divizia 12 Infanterie, Corpul 4 Armată, Armata a 2-a Română, Comandamentul Militar General al Basarabiei și Inspectoratul Tehnic al Învățământului Militar; 1919-1920 – a ocupat funcția de secretar general al Ministerului de Război; din anul 1929 a fost trecut în rezervă.
Ca editorialist, generalul Ion Manolescu a publicat, începând cu anul 1909, diferite articole de psihologie și pedagogie militară, în publicații precum „Revista infanteriei” și „România militară”, iar ca istoric militar, în perioada 1912-1924, a fost autor sau coautor al mai multor monografii referitoare la Războiul ruso-japonez 1904-1905, Războiul Crimeii 1853-1856, Războiul franco-german 1870-1871, Războiul de Independență 1877-1878 și Marele Război 1914-1919. 
Dovedind vaste cunoștințe și pricepere în executarea lucrărilor de stat major, Ion Manolescu  a fost apreciat la modul superlativ de către superiorii ierarhici, care l-au descris ca pe un „eminent ofițer pentru Statul Major General” și un „excelent profesor, instructor și educator, deopotrivă pasionat de istorie, tactică și pedagogie militară”. Calitățile și faptele acestui acestui brav ofițer român au fost recunoscute și răsplătite, atât prin avansări în grad, la excepțional (1894 – sublocotenent, 1899 – locotenent, 1906 – căpitan, 1912 - maior, 1915 – locotenent-colonel, 1917 – colonel, 1920 – general de brigadă), cât și prin decorarea cu diferite ordine și medalii militare (ordinele „Coroana României” și „Steaua României”; medaliile „Carol I”, „Avântul Țării”, „Victoria”, „Medalia jubliară pentru 25 ani de serviciu”, „Crucea Comememorativă 1916-1918” și „Răsplata Muncii pentru Învățământ”).
Generalul Ion Manolescu a încetat din viață la data de 16 mai 1958, în etate de 89 de ani. În ultimii ani de viață, pe care i-a trăit în suferință și mizerie, a cunoscut persecuția regimului comunist; generalului i s-a tăiat pensia și i s-au confiscat bunurile personale, după cum ne-a mărturisit nepotul său, domnul R. Măianu. În semn de omagiu pentru memoria generalului, domnul Măianu a avut amabilitatea de a pune la dispoziția Oficiului două fotografii, înfățișându-l pe general în uniforma Frontului Renașterii Naționale și alături de soția sa – Elena Manolescu – , la Breaza (în anul 1944).
Destinul generalului Ion Manolescu a interferat, timp de 19 ani, cu Societatea „Mormintele Eroilor Căzuți în Război”, la funcționarea și la realizările căreia și-a adus o importantă contribuție. În mandatul de director al generalului Ion Manolescu, Societatea a asigurat îngrijirea mormintelor eroilor, ca un gest de recunoștință al statului român față de cetățenii săi morți la datorie, dar și ca o operă de educație și cultură pentru generațiile contemporane evenimentelor și pentru cele viitoare. Sub conducerea sa, cultul eroilor a devenit o datorie morală a statului român.
Astfel, omagierea eroilor patriei, într-o zi specială și într-un cadru ceremonios, a fost una dintre obligațiile majore ale Societății. Prin Decretul-lege nr. 1693/1920, Ziua Eroilor a fost decretată sărbătoare națională și a fost celebrată, „cu mare fast religios, școlar, militar și național”, în Ziua Înălțării Domnului (a 40-a zi de la Sfintele Sărbători de Paște). În această zi erau comemorați „toți Eroii neamului românesc”, din toate timpurile, „precum și toți Eroii căzuți pe teritoriul statului român, fără deosebire de naționalitate sau confesiune”. România a devenit astfel primul stat care a acordat cele mai mari înlesniri și i-a asimilat pe eroii străini celor naționali.
Pentru cinstirea morților de război, Societatea a prevăzut și alte forme de manifestare, precum întocmirea și păstrarea la primăria fiecărei comune a unei „Cărți de Aur”, în care să fie înscrise numele tuturor eroilor de război locali.
Grija pentru reliefarea eroismului românesc s-a tradus și prin amenajarea unui muzeu permanent, în care erau prezentate: obiecte care aparținuseră unor eroi de război, fotografii și machete ale unor cimitire și mausolee existente, modele în miniatură ale unor troițe, medalii comemorative și o valoroasă colecție de cărți și hărți vechi.
În anul 1928, pentru comemorarea eroilor și pentru cinstirea fiecărei familii care avusese un fiu, un soț sau un tată mort în război, Societatea a înființat „Semnul Aducerii Aminte”, care urma să fie așezat, de rudele celor căzuți la datorie, pe fațadele caselor unde trăiseră eroii respectivi, într-un loc cât mai vizibil. Modelul putea fi întrebuințat și ca ornament pentru monumente și porți ale unor cimitire de onoare.
Desemnarea unui erou anonim, ca simbol al tuturor celor căzuți la datorie în anii Primului Război Mondial, a reprezentat o altă modalitate de recunoaștere a sacrificiului făcut de înaintași. Societatea s-a ocupat îndeaproape de materializarea acestei idei, prin organizarea ceremonialurilor din perioada 14-17 mai 1923, care au avut ca punct culminant înhumarea în Parcul Carol I a osemintelor Ostașului Necunoscut.
La finele unei activități prodigioase, Societatea se putea mândri cu realizarea a peste 700 de cimitire de onoare, mausolee, cripte și opere comemorative de război. Prin aceste realizări, Societatea și-a câștigat un binemeritat loc în istoria instituțiilor reprezentative ale statului român, relevând, prin fiecare cimitir de onoare amenajat în țară sau străinătate, istoria unor destine omenești suprimate în floarea tinereții și invitând astfel generațiile contemporane la reflecție și pioșenie atunci când pășesc pe urmele eroilor morți la datorie.

13.12.2018
Morți de război români la Sigmundsherberg (Austria)

 

În Primul Război Mondial au existat numeroase cazuri de prizonieri români care au evadat din lagărele în care au fost internați. Unii dintre evadați au fost prinși și reinternați în lagărele din care au evadat, fiind condamnați de comandantul lagărului la 30 de zile de carceră sau la mutarea într-un alt lagăr, în care măsurile de pază deveneau mult mai aspre.
Prizonierii care nu au fost prinși și au ajuns în România au raportat Ministerului de Război despre condițiile inumane din prizonierat și despre camarazii care au murit. De multe ori, lagărele în care au fost internați prizonierii români nu figurau în informările oficiale transmise Crucii Roșii Internaționale de puterile beligerante, acestea fiind desființate și relocate, după ce prizonierii români evadau și nu erau prinși.
Unul din lagărele din Primul Război Mondial în care au fost internați militari români a fost localizat de cercetătorii Oficiului Național pentru Cultul Eroilor în localitatea austriacă Sigmundsherberg, în districtul Horn din Silezia Inferioară.
În Cimitirul lagărului de prizonieri din Sigmundsherberg au fost înhumați 2.464 de eroi români, italieni, ruși, sârbi și muntenegreni, morți în perioada 1914-1918.
Toți militarii români înhumați la Sigmundsherberg au murit în anul 1917.
În prezent, la Sigmundsherberg există un memorial pe locul unde au fost înhumați prizonierii de război. Organizarea acestuia a început în anul 1922, când monumentul central a fost introdus în interiorul unei capele, din dorința de a fi protejat.

---

11.12.2018
Maior Ion Dervescu – ucis mișelește în prizonieratul bulgar

O adevărată catastrofă militară însângera țara, la o săptămână de la intrarea în război (august 1916). După cinci zile de luptă, Turtucaia căzuse în mâna dușmanului.
Militarii români, care au fost luați prizonieri, au fost încolonați și, sub pază, au luat drumul către diferite zone de internare de pe teritoriul Bulgariei. De la locul capturării și până la locul unde se afla lagărul, drumul era străbătut pe jos de către prizonieri. Astfel, au executat marșuri care durau chiar și 15 zile neîntrerupt, fără odihnă, fără hrană, desculți și dezbrăcați. Unii nu au rezistat și au presărat cu trupurile lor acest drum al morții. Uneori, soldații bulgari îi „ajutau” cu lovituri de armă sau de bocanci să se ridice. Dacă victima nu reușea să se ridice era omorâtă cu baioneta sau împuscată.
Articolul 4 din Convenția de la Haga prevedea că: „Prizonierii sunt în puterea guvernului inamic, nu a indivizilor sau a corpurilor care i-au capturat. Ei trebuie să fie tratați cu omenie. Tot ce le aparține personal, în afară de arme, cai și documente militare, rămâne proprietatea lor”. Chiar din momentul predării, ofițerii și soldații români au fost deposedați de bunurile personale. Sub amenințare, soldații bulgari, luau tot ce credeau: portofelul, ceasul, jambiere, haine, mulți erau descalțati și de încălțăminte.
Maiorul Ion Dervescu, din Regimentul 36 Infanterie, în convoiul de prizoinieri fiind, a fost somat de un soldat bulgar să-i predea ceasornicul, pe care îl purta asupra sa. Maiorul refuză, arătându-i că pe dosul capacului era fotografia copiilor săi. Este ucis pe loc în fața celorlalți prizonieri, străpuns cu baioneta. Trupul său a fost aruncat într-o ghețărie, unde a stat până în aprilie 1919, când a fost descoperit de comandantul Regimentului 36 Infanterie, colonelul Atanasie Iliescu.
Regimentul a ridicat osemintele eroului și le-a înmormântat cu cinstea cuvenită, în cimitirul din localitate, unde au stat până la 1 decembrie 1923, când au fost exhumate și reînhumate, în mod solemn, în Cimitirul eroilor din municipiul Călărași, localitatea sa natală.

*

La declararea războiului, maiorul Ion Dervescu a primit, în calitate de comandant de batalion, sarcina să apere la Turtucaia (în prezent Tutrakan) o parte din sectorul Satul Vechi (în prezent satul Staro Selo, în apropiere de orașul Tutrakan, Bulgaria). Acolo a luptat până la 6 septembrie 1916, când a fost luat prizonier.

---

07.12.2018
 

Morții de război români de la Mauthausen (Austria)


 

Prizonierii români, flămânzi, s-au ridicat de la masă fără să mănânce, deși ar fi dorit, însă stomacul nimănui nu a făcut față la hrana mizerabilă pe care au primit-o.
Apelul de seară s-a realizat în curtea lagărului, fiind prelungit în mod premeditat, frigul și umezeala fiind două elemente care au afectat starea de sănătate a prizonierilor români.
Astfel, din cauza tuberculozei pulmonare, soldat Marin Ioan Diaconu, născut în anul 1892, de profesie plugar, a murit în spitalul lagărului de prizonieri de la Mauthausen, la cca. 20 km de orașul Linz (Austria), la 24 noiembrie 1917. Trupul neînsuflețit al eroului Diaconu a fost înhumat în prezența unui preot și a unui martor.
Ul al doilea soldat român care a murit în spitalul lagărului de la Mauthausen este Ioan Vasilie Mihonciu. Născut în 1892, în comuna Arcani, sat Stroiești, jud. Gorj, de religie ortodoxă, necăsătorit și de profesie plugar, eroul român a fost înhumat în prezența unui preot și a unui medic.
Prizonierii români care au decedat în condiții de captivitate la Mauthausen au fost înmormântați în Cimitirul prizonierilor de război. 

---

06.12.2018

 

Morții de război români de la Trofaiach (Austria)

 

Un cortegiu format din militari cu uniforme tocite se deplasează în spatele unui sicriu, purtat pe brațe de patru camarazi.
Grupul este urmărit, de la mică distanță, de santinele înarmate.
Odată ajunși în cimitir, prizonierii asistă la o scurtă slujbă religiosă. Unul dintre prizonieri ține o cuvântare. În încheiere, captivii români aruncă bulgări de pământ peste coșgiugul coborât în groapă, iar singura propoziție care se aude în momentul respectiv este „Dumnezeu să-l odihnească!”.
Santinele escortează grupul în lagăr, iar militarii își ocupă locurile în barăcile din lemn. Urmează apelul, prozaica masă de seară, lupta cu frigul din timpul nopții, iar a doua zi o nouă deplasare la locul de muncă, pentru soldați. Probabil se vor deplasa și la cimitirul local, conducând un alt camarad pe ultimul drum, sau vor amâna deplasarea cu câteva zile, dacă destinul va fi îngăduitor cu prizonierii.
Acesta este registrul din viața de zi cu zi a prizonierilor români din Primul Război Mondial. Unul dintre lagărele în care au murit cel puțin 92 de militari români a funcționat pe raza orașului austriac Trofaiach.
Prizonierii români care au decedat în condiții de captivitate au fost înhumați în Cimitirul eroilor, cercetătorii Oficiului Național pentru Cultul Eroilor identificând nominal numele a 85 de morți de război români.
Evidența nominală a eroilor români înhumați în Cimitirul eroilor Trofaiach se poate consulta pe site-ul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, la secțiunea Lista morților de război.

---

08.11.2018
Gl. mr. (rtr.) Ștefan Dimofte: 
„Avioanele nemțești bombardează în picaj, venind de pe aerodromul din Huși”

Numeroși militari români au luptat, în al Doilea Război Mondial (1941-1945), pe două fronturi, de Est și de Vest. Gl. mr. (rtr.) Ștefan Dimofte nu a făcut excepție, fiind implicat în luptele care s-au dat pe teritoriul României, începând cu zona Iași, iar ulterior în Ungaria și în fosta Cehoslovacie.
Regimentul 26 Infanterie, din care a făcut parte gl. mr. (rtr.) Dimofte, a intrat în cantonament în localitatea Slobozia-Piciorul Lupului, majoritatea populației fiind evacuată în Muntenia, în contextul bombardamentelor inamice. În stânga municipiului Iași s-a aflat Divizia 3 Infanterie, venită de la Pitești, aflată, „într-o poziție foarte rea: rușii pe deal, unitățile acestei divizii în vale. Au murit peste 1200 de militari...În Cimitirul eroilor din Lețcani se văd sute și sute de cruci, ale eroilor Diviziei 3 Infanterie Pitești!”.
Luptele cele mai intense s-au dat în perioada 26-28 mai 1944 la Castelul Roznovanu, trupele române și germane acționând pentru scoaterea militarilor sovietici de pe pozițiile înalte și împingerea acestora înapoi, peste râul Jijia. În cele trei zile de luptă, gl. mr. (rtr.) Dimofte a „văzut cum avioanele nemțești bombardează în picaj, venind de pe aerodromul din Huși. Toți arborii din jurul castelului Stânca Roznovanu erau distruși. Tancurile rusești, care au plecat la atac, venind dinspre localitățile Sculeni și Victoria, erau imobilizate pe valea ce mergea către Vânători-Iași, stând ca o turmă de oi...Prin pădurea Cănănău, mai spre front de satul Orzani și Rușenii Vechi/Rușenii Noi, a mirosit a hoituri până prin luna iulie 1944!”.
Începând cu noaptea de 22/23 august 1944, când România a trecut în tabăra Aliaților, comandanții au ordonat militarilor din subordine să se retragă, „care cum puteți”. 
Soldații și ofițerii au rupt actele și legitimațiile pe care le-au avut asupra lor, au îngropat armele în pământ și au fugit spre Huși, pe jos sau cu ajutorul cailor.
Gl. mr. (rtr.) Dimofte a ajuns la București, fugind inițial cu un cal, căutând comandamentul Armatei 4 române, despre care a aflat că este la Făgăraș. Mergând la Slatina, la sediul Regimentului 26 Infanterie, la 7 septembrie 1944, gl. mr. (rtr.) Dimofte a aflat că a fost raportat ca dispărut, împreună cu alți șapte ofițeri și elevi adjutanți.
Pe Frontul de Vest, gl. mr. (rtr.) Dimofte a fost implicat, printre altele, la luptele de cucerire a orașului Torna (Ungaria), la 21 decembrie 1944, unde „am fost atacați cu tancurile de către nemți și trupele noastre au fost încercuite. Militarii din două companii ale Regimentului 3 Dorobanți au fost luați prizonieri. A murit căpitanul Duicu și (...) am pierdut bateria A. C.”
Când s-a anunțat capitularea Germaniei, la 8 mai 1945, militarii români „au tras în văzduh mii de focuri de arme, trasoare, rachete, de bucurie că s-a încheiat al Doilea Război Mondial”, însă gl. mr. (rtr.) Dimofte a continuat să lupte în sectorul Obdekovice, până la 12 mai 1945, având în vedere că unitățile SS aflate pe poziții au refuzat să se predea.
Trupele române aflate în Cehoslovacia au început retragerea în România în iunie 1945. Gl. mr. (rtr.) Dimofte a plecat cu trenul spre Bratislava, la 13 iunie 1945, iar în perioada 19 iunie-18 august 1945 a mărșăluit pe șosea, cu căruța sau călare până la Oradea, unde unitățile române au defilat.
Pentru întoarcerea în țară, gl. mr. (rtr.) Dimofte a trecut prin 287 de orașe, comune și sate din fosta Cehoslovacie, Ungaria și România.
Despre amintirile sale de pe front, gl. mr. (rtr.) Dimofte a relatat pe larg în volumul de memorii „Viața Mea”.
 

---

01.11.2018
Morți de război români la Graz (Austria)

În primul Război Mondial, cel puțin 235 de de militari români au fost înhumați în orașul austriac Graz, acesta fiind unul din cele peste 50 de locuri de înhumare a morților de război români de pe teritoriul Austriei, din Primul Război Mondial.
Din totalul de 235 de eroi români, un număr de 17 militari români au fost identificați nominal.
Evidența nominală a eroilor români, care au fost înhumați la Graz, poate fi consulta pe site-ul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, la secțiunea Lista morților de război.

---

19.10.2018

Morți de război români în orașul austriac Donawitz
 

În primul Război Mondial, o serie de militari români au fost internați în lagărul austriac din Donawitz (S-V de Viena).
Prizonierii români au fost originari din județele Brăila, Botoșani, Gorj, Mehedinți, Neamț, Suceava, Vâlcea și Vrancea, provenind din regimente de infanterie, pionieri și din Coloana Sanitară nr. 1.
Un număr de 26 de prizonieri români au murit din cauza infarctului, tuberculozei sau a unor slăbiciuni fizice nemenționate, în perioada martie-aprilie 1917, fiind înhumați în Cimitirul eroilor.
 

---

08.10.2018
Morți de război români în orașul austriac Bruckneudorf

După intrarea României în Primul Război Mondial (27/28 august 1916), ca urmare a luptelor din Transilvania, armata română a înregistrat la capitolul pierderi și numeroși prizonieri.
Internați în lagăre temporare, aflate în spatele liniei frontului, prizonierii români au fost transportați cu trenul spre lagărele administrate de armatele germane sau austro-ungare.
Unul dintre lagărele de pe teritoriul actual al Austriei a fost identificat de cercetătorii Oficiului Național pentru Cultul Eroilor la Bruckneudorf, oraș amplasat în districtul Nieusiedl am See.
Majoritatea prizonierilor români au murit de tuberculoză, alte cauze ale deceselor fiind atribuite infarctului, dezinteriei, gastroenteritei și pneumoniei. 
Cu excepția a doi prizonieri (Sandu Rusu Gheorghe și Ioan Mitroiu), care au decedat în Spitalul din Bruckneudorf în anul 1918, toți ceilalți 99 de prizonieri români au murit în perioada februarie-aprilie 1917.
Evidența nominală a eroilor români identificați nominal, care au fost înhumați în Cimitirul din Bruckneudorf, poate fi consulta pe site-ul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, la secțiunea Lista morților de război.

---

08.10.2018
Locotenent-colonelul Dumitru Băltărețu – „eroul de la Olt”

 

La 14 august 1916, Regimentul III Dâmbovița Nr. 22 se găsea pe frontieră, cu batalioanele II și III la Moroieni și cu Batalionul I la Predeal. 
La ora 20, în seara acelei zile, la comandamentul unității menționate se primește, telegrafic, ordinul nr. 2523/916 al Corpului 2 Armată, comunicat cu ordinul nr. 11 al Diviziei 3 Infanterie, prin care se făcea cunoscută începerea stării de război cu Austro-Ungaria.  
La acea dată, în ordinul de bătaie a Regimentului III Dâmbovița Nr. 22, postul de ajutor de comandant era ocupat de locotenent-colonelul Băltărețu Dumitru, descris de camarazi ca fiind „veșnic în mijlocul ofițerilor și trupei, [...] cu ținuta lui maestoasă, cu vorba-i dulce, care subjugase într-atât ofițerii și trupa, încât la un semn al lui, cu toții erau gata a se arunca în vâltoarea luptei și a-și da viața pentru Neam și Țară”. 
Locotenent-colonelul Dumitru Băltărețu servea într-o unitate de tradiție a Armatei Române, regimentul fiind creat în anul 1891, prin comasarea Regimentului III Linie cu Regimentul 22 Dorobanți, cu reședința la Târgoviște.  
Conform Ordinului de operație, în noaptea de 1 spre 2 septembrie 1916, Regimentul III Dâmbovița Nr. 22 trebuia să atace prin surprindere inamicul și să-l captureze cu tot materialul său. Ordinul prevedea ca regimentul să treacă Oltul, cu trei batalioane, și să atace în direcția satului Crihalma. Inamicul ocupa malul drept al Oltului, cu grosul armatei pe înălțimile de la nord, organizat cu multe cuiburi de mitralieră care combăteau eficient orice încercare de trecere, malul propriu-zis fiind ocupat de santinele adăpostite de un rând de sălcii, la circa 100 metri de malul Oltului și apărate de o rețea de sârmă ghimpată încurcată printre copaci. 
Deși puternic întărit și cu un plan de foc bine întocmit, totuși, datorită atacurilor viguroase date de batalioanele I, II și III, inamicul a fost silit să-și părăsească poziția și să se retragă către Zsiberg (Seiburg), lăsând în mâna românilor doua mitraliere, multe arme și muniții, precum și 164 prizonieri. 
Datorită întunericului și factorului surpriză, pierderile în rândul regimentului au fost puține, deși lupta a durat 6 ore (de la 3 noaptea la 9 dimineața), dar greu suportate de către combatanții români, deoarece printre cei care și-au găsit sfârșitul în această confruntare s-a numărat și comandantul regimentului, locotenent-colonelul Dumitru Băltărețu. 
Acesta trecuse Oltul, printre primii, prin apa până la brâu, îmbărbătându-și soldații și antrenând tot regimentul într-un elan eroic. Se găsea pe linia de luptă, însoțit de postul de comandă și de plutonierul de gorniști Ștefan Ștefănescu, când un glonte îl rănește în braț. Pe când plutonierul alerga după brancardieri, un al doilea glonte îl rănește mortal în piept. La înapoiere, plutonierul primește ultimul ordin al viteazului muribund: „Maiorul Georgescu să ia comanda regimentului” și îi încredințează cheile de casa de bani pentru a i le preda acestuia. Ultimul cuvânt, ultimul gest, pentru împlinirea datoriei. 
În anul 1930, din inițiativa colonelului Nicolin Ioan, ajutat de ofițerii corpului și de diverși donatori, în curtea cazarmei Regimentului III Dâmbovița nr. 22 (în prezent incinta Bazei 2 Logistice Sud din garnizoana Târgoviște), situată la marginea de nord-vest a orașului Târgoviște, a fost ridicat un monument comemorativ, operă a sculptorului Vasile Blendea, pentru eroii regimentului, fii ai județului Dâmbovița. Cu această ocazie, bustul de bronz al colonelului Dumitru Băltărețu a fost încastrat în nișa acestui monument, alături de înscrisurile în  marmură a numelor tuturor eroilor acestei unități de glorie a Armatei române. 

---

Morți de război români în Italia

Militarii români care au murit pe actualul teritoriu al Italiei provin din trei categorii de forțe. În primul rând sunt militarii transilvăneni de naționalitate română, încorporați în armata austro-ungară; în al doilea rând sunt militarii din armata română, luați prizonieri de austro-ungari pe frontul din Transilvania și duși pe linia frontului italian, pentru a lucra la amenajarea tranșeelor și a transporta muniție; în al treilea rând este vorba despre prizonierii români luați de italieni din cadrul armatei austro-ungare, care s-au organizat ulterior în legiuni de voluntari și au luptat în rândurile armatei italiene.
În perioada martie 1916 - noiembrie 1918, militarii transilvăneni din armata austro-ungară au luptat pe frontul italian, remarcându-se cu Regimentul 50 Infanterie, care a cucerit orașul italian Arsiero, în iulie 1916, cu prețul a 184 de morți și a 475 de răniți.
În multe cazuri, după intrarea României în Primul Război Mondial (27/28 august 1916), militarii transilvăneni de pe frontul italian nu au ezitat să strige în prima linie a frontului „Trăiască România Mare!”, fapt care i-a dus în fața Curții Marțiale.
La 1 septembrie 1917, în luptele de la Monte San Gabriele au murit cca. 4.000 de militari transilvăneni sub focul artileriei italiene și a gazelor de luptă. 
Organizarea prizonierilor români din Italia a început la 19 iulie 1918, când profesorul universitar Simion Mândrescu a înființat, în lagărul de la Cittaducale, „Comitetul de acțiune al românilor din Transilvania, Banat și Bucovina”, compus din prizonieri români din armata austro-ungară, cu scopul de a-i grupa în legiuni, care să lupte împreună cu armata italiană împotriva armatei austro-ungare.
Cel puțin 84 de ofițeri și 17.504 soldați români s-au înrolat în legiune, iar Comitetul a fost recunoscut de guvernul italian. În aceeași lună, 500 de militari români au cerut să fie trimiși pe front, în Armata a 8-a italiană. În acest context, la Ponto din Brenta, la 28 iulie 1918, Compania I-a de alpini români a primit drapelul de luptă, făcând parte din Divizia a 52-a italiană, care a luptat în bătăliile de la Montella și Vittorio Veneto. Combativitatea militarilor români a determinat, în scurt timp, formarea a încă două companii de alpini români, care au fost incluse în Armata a 4-a și a 6-a italiană. De asemenea, câteva batalioane de români, din componența Armatei a 8-a italiană au înregistrat pierderi, în toamna anului 1918, în ofensiva de la Piave și Asigno.
Până în prezent, cercetătorii Oficiului Național pentru Cultul Eroilor au identificat numele a 1.199 de militari români care au murit în Primul Război Mondial pe actualul teritoriu al Italiei. Evidența nominală a acestora poate fi consulta pe site-ul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, la secțiunea Lista morților de război.

 

---

CIMITIRUL EROILOR DIN ISMAIL 
- raion Ismailîski, regiunea Odessa, Ucraina –

   

---

31.08.2018
Cimitirul eroilor din municipiul Chișinău, Republica Moldova 

 
Cimitirul a fost amenajat, în perioada anilor 1921-1926, de Societatea „Mormintele Eroilor Căzuți în Război”, pentru a centraliza osemintele unor militari, de diferite naționalități, morți în Primul Război Mondial pe teritoriul Basarabiei.
Accesul în cimitir se făcea printr-o intrare monumentală, compusă dintr-o scară și un portal arhitectonic constituit din doi piloni, purtând fiecare cîte un vultur cu aripile desfăcute. Necropola avea în centru o capelă în stil bizantin vechi, în jurul căreia au fost amenajate parcele și cripte cu osemintele a peste 600 de eroi români și de alte naționalități.
După anul 1941, în acest cimitir au fost amenajate morminte și pentru militarii români și germani căzuți în al Doilea Război Mondial.
Cimitirul a funcționat până în anul 1959, când a fost demolat de către autoritățile sovietice. În prezent, pe locul fostului cimitir se mai păstrează, parțial, doar construcția monumentală de la intrare și fundația fostei capele.
Evidența morților de război români identificați, din Primul Război Mondial, centralizați în Cimitirul eroilor din municipiul Chișinău, Republica Moldova, poate fi consultată pe site-ul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, la secțiunea Lista morților de război. 

---

10.08.2018

---

23.07.2018
     
Începând cu anul 1917, armata germană a amenajat un Cimitir de campanie, în comuna Țifești, sat Bătinești (jud. Vrancea), pe șoseaua Tișița – Panciu, la km 2, cunoscut și cu numele de Cimitirul Poiana lui Frunză.
În morminte individuale și în osuar sunt centralizate osemintele militarilor români, austrieci, cehi, francezi, slovaci, germani, ruși, sârbi și unguri, căzuți în bătăliile din Primul Război Mondial, pe raza unor localități care au făcut parte din fostul județ Putna.
Centralizările eroilor la Cimitirul Poiana lui Frunză au început în anul 1930. Până la nivelul anului 1941 au fost centralizate osemintele a 13.982 de morți de război, identificați nominal și necunoscuți, în morminte individuale și în osuar.
Evidența a 2.992 de morți de război identificați nominal, din Marele Război, centralizați în Cimitirul Poiana lui Frunză, poate fi consultată pe site-ul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, la secțiunea Lista morților de război. 

---

10.07.2018

Parcela eroilor din municipiul Sfântu Gheorghe
 

 

            Osemintele militarilor care au murit în Primul Război Mondial în luptă sau în Spitalul de campanie din municipiul Sfântu Gheorghe (jud. Covasna) au fost centralizate în Parcela eroilor din localitate.
            Amplasată în perimetrul Cimitirului central, Parcela a fost amenajată de „Societatea mormintele eroilor căzuți în război”, în perioada 1921-1935, cu sprijinul primăriei, prefecturii și garnizoanei din localitate.
            În necropolă sunt înhumați 155 eroi identificați – români, austrieci, cehi, germani, ruși, sârbi și unguri – în morminte individuale și comune, iar osemintele a 283 eroi neidentificați au fost centralizate în cripta de la baza monumentului central.
            Necropola a fost restaurată, în anul 2013, de primăria municipiului Sfântu Gheorghe, cu avizul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor.
            Evidența nominală a eroilor români centralizați în Parcela eroilor din municipiul Sfântu Gheorghe poate fi consultată pe site-ul Oficiului, la secțiunea Lista morților de război.

 

            La inițiativa patriarhului Miron Cristea, în perioada interbelică a fost amenajat, în anul 1925, Cimitirul Toplița română, pe drumul care duce spre Borsec.
          Ulterior, cimitirul Toplița română a fost reorganizat, stabilindu-se ca în cadrul acestuia să fie centralizate osemintele eroilor români din mormintele amplasate pe Valea Tulgheș și între orașul Borsec și comuna Corbu. Decizia a fost motivată de Legea mormintelor de război, „pentru o mai bună îngrijire și păstrare“. Cimitirul de onoare a fost desființat, iar în spațiul acestuia s-a construit un Mausoleu, în al cărui osuar s-au depus osemintele eroilor necunoscuți.
          La baza mausoleului s-a amenajat osuarul ce adăpostește osemintele a 771 de eroi români din Marele Război. Dintre aceștia, 23 au fost identificați nominal, osemintele fiind depuse în firide individuale, iar 748 sunt neidentificați nominal. Numele celor 23 de eroi români și unitățile militare din care aceștia au făcut parte sunt inscripționate individual pe plăci din marmură albă.
          În stânga mausoleului se află o troiță din lemn, construită de Societatea Cultul Eroilor, iar în dreapta s-a amenajat mormântul eroilor Călinescu Trifan, Moldovan Ioan și Truță Irimie, căzuți în al Doilea Război Mondial.
          Pe o placa din marmură, montată pe latura frontală a Mausoleului, sunt inscripționate cuvintele Patriarhului Miron Cristea, ce fac trimitere la sacrificiul eroilor: „Vouă ostașilor români vi s-a ridicat acest monument din partea Societății cultului eroilor în cinstea voastră că ne-ați scos de sub jugul streinilor și ne-ați alipit la țara mamă“– Miron, Patriarhul României.
          Pe o a doua placă din bronz, aflată de asemenea pe frontispiciu, preluată de la fostul cimitir Toplița română, se menționează că locul de odihnă al eroilor este veșnic: „Ostași eroi din Vechiul Regat, binecuvântată a fost clipa în care ați trecut în Ardealul fraților voștri dezrobindu-i prin jertfa voastră de mucenici. Recunoștința tuturor v-a așezat spre vecinică odihnă în acest loc de cinste, drept neuitate pilde de iubire de neam și de țară, pentru cei de azi și din viitor. Ardealul vi se închină“ – Toplița– Română 1925 – Miron, Patriarhul României.
          Evidența nominală a eroilor români identificați, ale căror oseminte sunt centralizate în Mausoleul eroilor din Toplița, poate fi consultată pe site-ul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, la secțiunea Lista morților de război.

Onoare celor care și-au lăsat viața pentru apărarea patriei lor!
 

 

 

            În perioada 24 iulie/6 august – 21 august/3 septembrie 1917 s-a desfășurat cea mai importantă încleștare armată de pe frontul românesc, armata germană încercând să spargă, pe o lungime de 35 de km, defensiva armatei române și ruse, în ceea ce a rămas în istorie cu numele de Bătălia de la Mărășești.
           Apogeul luptei a avut loc la 6/19 august 1917, când 5 divizii de infanterie germane, comandate de generalul von Morgen, au atacat între Panciu și Mărășești, zonă apărată de diviziile române.
          La 12/25 august 1917, Regele Ferdinand s-a adresat militarilor care luptau la Mărășești, mulțumindu-le pentru bravură și onorându-i pe cei care au murit: Cu mândrie Mă uit la voi și vă aduc mulțumirile Mele cele mai călduroase și recunoștința Mea ofițerilor și trupei, care v-ați purtat atât de bravi. Onoare celor care și-au lăsat viața pentru apărarea patriei lor. (...)           Vitejia ce ați arătat până aici îmi dă dreptul să privesc cu încredere în viitor, căci luptăm pentru bunurile noastre cele mai sfinte și cauza noastră e justă, de aceea și biruința trebuie să fie a noastră.
           După 15 zile de luptă efectivă, în care au realizat peste 60 de contraatacuri, militarii români au rezistat pe poziții cu prețul a 5.125 morți, 12.467 răniți și 9.818 dispăruți. Armata a IV-a rusă a înregistrat 7.083 morți, 10.400 de răniți și 8.167 dispăruți, iar Armata a IX-a germană a raportat pierderi de până la 65.000 de oameni (morți, răniți și dispăruți).
În memoria eroilor români de la Mărășești s-a amenajat un mausoleu, cunoscut în epocă cu numele de Biserica Neamului, din inițiativa Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române. Costurile au fost de cel puțin 5.500.000 lei aur.
          Mausoleul a fost inaugurat la 18 septembrie 1938, în prezența regelui Carol al-II-lea și a unei impresionante asistențe. La realizarea acestui impresionant monument și-au adus contribuția arhitecții Constantin Pomponiu și George Cristinel, pictorul Eduard Săulescu și sculptorii Ion Jalea și Corneliu Medrea.
           Societatea Mormintele Eroilor Căzuți în Război s-a ocupat, începând din 7 august 1922, cu exhumarea osemintelor eroilor de pe frontul de la Mărășești și depunerea acestora în criptele mausoleului. Criptele au fost inaugurate în prezența reginei Maria, la 27 septembrie 1924.
            În septembrie 1924 a fost depus în capela centrală a mausoleului sarcofagul cu rămășițele pământești ale generalului Eremia Grigorescu (decedat la 21 iulie 1919), comandantul Armatei I-a române pe frontul de la Mărășești.
            În mausoleu sunt depuse osemintele a cca. 5.073 eroi români, din care peste 1.800 sunt identificați nominal.
            Evidențele nominale ale eroilor români identificați, ale căror oseminte sunt depuse în Mausoleul eroilor de la Mărășești, pot fi consultate pe site-ul Oficiului, la secțiunea Lista morților de război.

 
În Bătălia de la Mărăști, 11/24 iulie-19 iulie/1 august 1917, armata română a obținut prima victorie ofensivă în Campania anului 1917, militarii români fiind motivați în luptă de mesajul regelui Ferdinand I: Mult așteptata zi a sosit, când după luni de repaus și refacere, iarăși puteți arăta dușmanului vitejia strămoșească. Porniți la luptă cu brațul oțelit, cu inima sus, cu sufletul plin de dorul de biruință, purtați drapelele înainte. Alungați dușmanul din pământul strămoșesc, fiți plini de vitejie, plini de toate virtuțile ostășești.
Infanteriștii români au pătruns 20 de km în dispozitivul german, pe o lungime de 30 de km, luând prizonieri peste 2.700 de militari germani, alți 15.000 de inamici fiind răniți în luptă sau în bombardament.
Prețul succesului a fost plătit cu sângele a 1.469 de militari români, morți în timpul atacului, ca urmare a luptelor care s-au dus pe alocuri la baionetă.
Pe locul desfășurării luptelor, la inițiativa Societății „Mărăști“, înființată la dorința mareșalului Alexandru Averescu, s-a amenajat Mausoleul eroilor de la Mărăști.
Cu o suprafață de 1000 mp, mausoleul a fost construit după proiectul arhitectului Pandele Șerbănescu, sculptura fiind realizată de către Aurel Bordenache.
Piatra de temelie a fost pusă la 10 iunie 1928, la ceremonie participând Regina Maria, Princepele Regent Nicolae, reprezentanți ai Societății „Mărăști“, delegați ai Marelui Stat Major și ai regimentelor care au luptat la Mărăști. Lucrările au fost încheiate în anul 1938.
La subsolul mausoleului sunt amenajate criptele în care sunt depuse osemintele a 5.396 eroi români, ruși și germani din Primul Război Mondial.
Lângă osuarele eroilor sunt amenajate criptele în care au fost depuse osemintele ofițerilor români, căzuți în Bătălia de la Mărăști. Ulterior, aici s-au mai amenajat sarcofagul mareșalului Alexandru Averescu și criptele generalilor Arthur Văitoianu, Alexandru Mărgineanu și Nicolae Arghirescu, participanți la Bătălia de la Mărăști.
Evidențele nominale ale eroilor români identificați, ale căror oseminte sunt depuse în Mausoleul eroilor de la Mărăști, pot fi consultate pe site-ul Oficiului, la secțiunea Lista morților de război.

---

 

 

 

Eroii din municipiul Bistrița
 
 
 

 
            Peste 3.000 de eroi din Primul Război Mondial, morți în spitalele de campanie din municipiul Bistrița, au fost înhumați într-un cimitir al eroilor cu o suprafață de 1.200 m².
            Din cauza costurilor ridicate de întreținere a cimitirului, acesta a fost reorganizat în perioada 1936-1938, în criptele de la baza monumentului central fiind centralizate osemintele a 3.300 eroi români, austrieci, germani, ruși și unguri neidentificați, iar osemintele a 170 de eroi  identificați au fost depuse în 129 de morminte.
            În prezent, necropola eroilor din municipiul Bistrița este situată în cadrul Cimitirului ortodox.
            Evidența nominală a eroilor român identificați, ale căror oseminte sunt centralizate în municipiul Bistrița, poate fi consultată pe site-ul Oficiului, la secțiunea Lista morților de război.

Eroii români din municipiul Făgăraș
 

Sufletul veteranului
 

 

Un vechi proverb românesc ne amintește că ochii care nu se văd se uită. 
Uneori, maxima amintită are și excepții dela regulă, un exemplu edificator fiind oferit de doi militari români, camarazi de arme pe Frontul de Vest, care au ajuns, luptând, până în fosta Cehoslovacie. Unul dintre cei doi militari, slt. Serian Ioan, a murit în luptă cu militarii germani, fiind înhumat la Pliesovce (1945). Ulterior, osemintele eroului au fost centralizate la Cimitirul eroilor români de la Zvolen (Slovacia). 
Reîntors în România, veteranul al cărui camarad a murit la Pliesovce a activat în armata română până în anul 1978, când a trecut în rezervă. A fost avansat la gradul de general de către președintele României, la 25 octombrie 2004, la propunerea ministrului apărării naționale, prin Decretul nr. 1053 din 7 decembrie 2004.
Deși timpul macină memoria evenimentelor și sentimentele oamenilor, veteranul de război nu și-a uitat camaradul căzut pe front, iar la mai bine de 65 de ani de la încheierea celui de Al Doilea Război Mondial a căutat și identificat mormântul eroului slt. Serian Ioan în Cimitirul eroilor români de la Zvolen, aprinzând o candelă la însemnul de căpătâi al acestuia.
*
Înainte de a-i menționa numele veteranului, a celui care împreună cu peste un milion de militari români au luptat pentru reîntregirea României (1941-1945), considerăm că nu este o pierdere de vreme pentru a face o scurtă incursiune în viața sa din perioada războiului.
În august 1944, un copil de 16 ani, înrolat ca voluntar în Regimentul 30 Dorobanți Muscel, împarte corespondența militarilor și le aduce mâncarea în cazarmă. Rutina zilnică este înlocuită, la 23 august 1944, cu ordinul de arestare a militarilor germani care îi antrenează pe militarii Regimentului 30 Dorobanți Muscel.
După un marș până la Brașov, unde dorobanții musceleni capturează un regiment german de artilerie, copilul de 16 ani pleacă pe Frontul de Vest ca voluntar, la cerere. Participă la lupte până la încheierea războiului, la 9 mai 1945, fiind cantonat la Nove Mesto, unde mă ocupam cu alți colegi de aprovizionarea unității cu alimente și muniție, duceam scrisorile, atât de așteptate, de acasă, ne ocupam de recuperarea răniților și a morților și de întocmirea formalităților pentru cei decedați sau avansați. Au fost zile întregi în care alergam între locurile în care ne instalaserăm, cu gloanțele suierând în spate sau pe lângă urechi. Nu mi se părea nimic anormal, eram tânăr, entuziat și curajos și vroiam să fiu cât mai util. Spre deosebire de mulți dintre ei, eu am avut noroc, nu am fost rănit și nici nu am murit, conform unei mărturisiri pentru cotidianului Adevărul. 
Militarii români din Ceholovacia au primit ordinul de a se întoarce în țară, veteranul de 17 ani mărșăluind 2000 de km, începînd cu ziua de 17 iunie 1945, în contextul în care militarii sovietici nu le-au permis soldaților români să folosească garniturile de tren. După parcurgerea a maxim 70 de kilometri /zi , indiferent de condițiile meteorologice, militarii români realizau o oprire după a treia zi de marș. 
Pînă la Budapesta, militarii români s-au folosit în timpul transportului și de căruțe, însă sovieticii ne-au luat din cai și ne-au ars coviltirele căruțelor, pentru că spuneau că numai țiganii procedează așa. Am rămas, astfel, fără singurele locuri în care ne mai puteam adăposti de ploaie.
*
Veteranul român din Al Doilea Război Mondial prezentat la rubrica Pași prin istorie, care ne dovedește că ochii care nu se văd nu se uită, atunci când sufletul omului este puternic, se numește Gheorghe Mihai Răucea, având în prezent gradul de general de brigadă (rtr) și ocupându-se, în calitate de președinte, de destinele Asociației Naționale a Veteranilor de Război, filiala Prahova.
**
Cimitirul eroilor români de la Zvolen a fost amenajat în vecinătatea cimitirului central din Zvolen (Slovacia), în anul 1958, în cadrul acestuia fiind centralizate, în morminte individuale și în gropi comune, osemintele a 10.384 eroi români, care au murit în Al Doilea Război Mondial pentru eliberarea fostei Cehoslovacii.

Tu ai murit pentru ca noi să trăim mai departe!
 

 

 

În Primul Război Mondial, în octombrie 1916, linia frontului în Maramureș a fost stabilizată pe Valea Vaserului, unde patru batalioane de vânători de munte germani s-au opus înaintării trupelor ruse. Din cauza provocărilor bolșevice din Rusia, ofițerii ruși au părăsit trupele, întorcându-se în țară, luptele de pe Valea Vaserului încetând. La 10 februarie 1917, germanii au început să amenajeze un cimitir al eroilor, prima înmormântare având loc la 20 februarie 1917. 
Cimitirul a fost proiectat de arhitecți germani, în cadrul acestuia fiind înhumați în total 105 militari. Pentru a se ajunge la cimitir se trecea peste un pod din lemn, construit peste râul Vaser. Accesul în cimitir se realiza intrându-se în Capela mântuirii, apoi se ajungea pe prima teresă a necropolei, unde au fost înhumați ofițerii superiori. Soldați și gradele inferioare au fost înhumați în a doua terasă a necropolei.
Cimitirul a fost inaugurat în iulie 1917, plutonierul Anton Schnmid dovedind, în anul 1918, cu prilejul unei mențiuni scrise, că spiritul de camaraderenie a rămas întipărit în sufletele veteranilor luptelor de pe Valea Vaserului: „Camarade, ai fost răpit de lângă mine! Câte am petrecut noi împreună! (...) Câte griji ți-ai făcut pentru cei dragi de acasă! Te-a înțeles cineva? Cât de viteaz ai fost! (...) Tu ai murit pentru ca noi să trăim mai departe. Lacrimi cad peste eroi când plouă. Nu-i așa că vă iubește natura care alină cu frumusețea ei mormintele voastre ? Pârâurile curg zgomotos, nu le mai auziți. Brazii privesc fix în lumina lunii. Nu mai știți când zăpada stă fix între tufe, când mușchiul crește din nou între rădăcini. Când foșnesc brazii, noaptea, se gândesc cei dragi la voi, din locul natal. În foșnetul ramurilor se găsesc fire ale iubirii. Acolo, departe sub molid, în Carpați se află cel prețuit. 
Din păcate, din cauza creșterii cursului apei care alimentează râul Vaser s-au produs dislocări majore ale terenului. Apa a măcinat în timp crucile din cimitir, capela și gardul împrejmuitor, realizate din lemn, necropola fiind distrusă integral la suprafață în anul 1950. 
La inițiativa primarului din Vișeul de Sus, pe locul cimitirului eroilor germani s-a dezvelit o troiță tradițională în stil maramureșean, realizată de meșterul Teodor Bârsan. Troița a fost sfințită, la 25 iulie 2011, de un sobor de preoți ortodocși.

Eroii polonezi de la Berbești
 

 

În decembrie 1918, un grup de militari polonezi a luptat în comuna Giulești, sat Berbești (jud. Maramureș), pentru a apăra podul localității de militarii ruși bolșevizați.
Confruntarea s-a soldat cu cinci morți în rândul militarilor polonezi.
Protopopul localității i-a înmormântat pe cei cinci eroi polonezi într-o groapă comună, în cimitirul satului. Însemnul de căpătâi comun s-a deteriorat odată cu trecerea timpului, în locul acestuia fiind dezvelită o troiță tradițională din lemn, în anul 2013.
Troița a fost realizată prin contribuția financiară a cetățeanului Laurențiu Batin, fiind dezvelită „în memoria ostașilor polonezi căzuți în satul nostru în Primul Război Mondial și a tuturor berbeștenilor căzuți pentru întregirea neamului românesc”.
Ambasadorul Republicii Polonia în România a fost prezent la momentul inaugurării troiței, depunând o coroană de flori în memoria eroilor polonezi. 

Eroii români de la Weil am Rhein
 

 

Militarii germani au intrat defilând în București, la 6 decembrie 1916, feldmareșalul Mackensen (1849-1945) supraveghind deplasarea trupelor, în timp ce guvernul român s-a retras la Iași, începând cu 3 decembrie 1916. 

---

Armata germană ocupă Târgoviștea
 

 

---

Înhumarea pilotului Clop N. Ioan la Duckla, Polonia
 

 

 

Sâmbătă, 14 noiembrie a.c., rămășițele pământești ale pilotului român Clop N. Ioan au fost înhumate în cimitirul militar din Duckla. 
La ceremonie au participat, printre alții, reprezentanții Muzeului Militar privat din Krosno, col. Romeo Mihail Tăbârcă, atașatul militar român în Polonia, Andrew Bytar, primarul orașului Dukla, și insp. Adam Pietrzkiewicz, comandantul poliției municipale din Krosno. 
În alocuțiunea sa, colonelul Romeo Mihail Tăbârcă a menționat: Suntem recunosc ători tuturor celor care au contribuit la organizarea ceremoniei, care ne permite după mai bine de 70 de ani de a aduce un omagiu unuia dintre soldații români care au murit în Polonia. În februarie 1944, când aviatorul Clop și-a pierdut viața, România era încă de partea Germaniei, dar această situație se va schimba în luna auust a aceluiași an. Prin urmare, aș dori să subliniez încă o dată recunoștința noastră pentru organizarea ceremoniei de astăzi, care crează o punte între trecut și prezent și este un semn de necontestat de prietenie între cetățenii națiunii române și poloneze.
 
Pilotul Clop N. Ioan s-a prăbușit în zona mlăștinoasă din apropierea localității KroÅ›cienko Wyżne, la 11.02.1944, la bordul unui avion de tip Junkers 87 Stuka. 
Locul prăbușirii a fost localizat pe baza unor fotografii de arhivă și cu ajutorul unui medic rezident din KroÅ›cienko, în prezent în vârstă de 90 de ani. 
Epava avionului a fost excavată de reprezentanții Muzeului Militar privat din Krosno, sprijiniți de arheologi.

 

Eroii români de la Ljubljana
 

 

 

---

Eroii români de la Stalingrad
 

 

Până în prezent, la Rossoșka (regiunea Volgograd, Federația Rusă) au fost centralizate, în iulie 2003, în cimitirul german vechi, osemintele a 1.209 eroi români, iar în cimitirul de onoare al eroilor români (la 25.10.2015 și la 25.10.2016), osemintele a 666 eroi români. Din totalul de 1.875 de eroi români, înhumați în groapa comună din cimitirul german vechi și în cimitirul de onoare, 84 identificați, iar 1.790 neidentificați.
Cimitirul de onoare a fost inaugurat la 25 octombrie 2015.
În cadrul ceremoniei din anul 2015 a fost dezvelit monumentul central, s-au depus coroane de flori, a fost oficiată o slujbă religioasă și au fost reînhumate osemintele a 72 de militarilor români.
La 25.10.2016, osemintele a 594 de eroi români, exhumte de la Gromki, au fost centralizate în cimitirul de onoare de la Rossoșka, cu prilejul unei ceremonii militare și religioase.
Lista morților de război români înhumați la Rossoșka poate fi accesată pe site-ul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, la secțiunea Lista morților de război.

22 octombrie 2014

Eliberatorii Aradului
 

 

La 22 octombrie 1944, la două zile de la victoria de la Păuliș, Armata Română, cu sprijinul militarilor sovietici, a eliberat municipiul Arad, apărat de armata ungară. Unitățile române au intrat triumfătoare în urbe, fiind însoțite de uralele arădenilor, trecând pe Calea Radnei și strada Iuliu Maniu pe sub un Arc de Triumf amenajat din materiale vegetale.
Militarii români care au murit în timpul și din cauza luptelor duse pentru eliberarea municipiului Arad au fost înhumați în parcela eroilor din cimitirul arădean Pomenirea, amplasat în prezent pe str. Bodrogului.
Cu prilejul aniversării eliberării municipiului Arad, Oficiul Național pentru Cultul Eroilor publică lista militarilor români nhumați în parcela eroilor din cimitirul Pomenirea, o dovadă a faptului că cinstirea memoriei celor care au murit și au luptat pentru țară se realizează în mod constant, transmițându-se din generație în generație.
În parcela eroilor din cimitirul Pomenirea sunt înhumați în total 667 de eroi.
Lista morților de război din parcela eroilor români din cimitirul arădean Pomenirea poate fi accesată pe site-ul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, la secțiunea Lista morților de război.