Noutati
  • Actualitate

    Noaptea Muzeelor la Castelul Ţepeş
    citeste...
  • Stire noua

    Noaptea Muzeelor la Castelul Ţepeş
    citeste...
  • Stire actuala

    Finanţarea restaurării mormintelor şi operelor comemorative de război
    citeste...

 
V. Chilian:
Mor pentru ţara mea!
 
 
 
Militarii germani intră în celula prizonierilor Vasile Chilian, Toma Costea, Ştefan Săcăluş, Dumitru Pantazi şi a sergentului Gălăţeanu, la 17 august 1917, îi urcă în două căruţe şi îi escortează la Poligonul de tragere din municipiul Focşani.
Prizonierii sunt legaţi de stâlpi din lemn, iar Vasile Chilian îi spune preotului Vasilescu, care asistă la execuţie: „Părinte, fii aproape şi nu uita să spui ce vezi, că mor pentru ţara mea!”.
Plutonul de execuţie îşi încarcă puştile, iar salvele armelor spintecă liniştea dimineţii.
Corpurile neînsufleţite ale eroilor sunt aruncate într-o groapă comună, iar deasupra sunt puşi bolovani de pământ şi câteva brazde de iarbă. O bătrănă culege de pe camp câteva flori şi le pune pe mormântul comun, culorile acestora având putere de simbol: maci roşii, măselăriţă cu floarea de culoarea grâului şi câteva albăstrele.
*
În noaptea de 21/22 mai 1917, Vasile Chilian a ajutat un grup de prizonieri români, evadaţi din lagărele germane – căpitanul Barbu Pârâianu, locotenentul Popescu Iancu din R 70 I, un plutonier-major şi trei sergenţi – să treacă peste râul Putna şi să ajungă în liniile româneşti.
În momentul în care prizonierii evadaţi se apropiau înotând de malul stâng al Putnei, sergentul Gheorghiu a fost prins de un vârtej, strigând după ajutor. Santinelele germane au lansat rachete luminoase, trăgând cu armele şi aruncând grenade. Unul dintre sergenţii români a fost omorât, iar locotenentul Popescu a fost ranit grav, murind peste trei zile (a fost îngropat în cimitirul oraşului Odobeşti). Căpitanul Pârâianu, plutonierul-major şi cei doi sergenţi au fost prinşi şi escortaţi în oraşul Odobeşti.
Prizonierii au fost percheziţionaţi de germani, iar la gâtul unuia dintre ei s-au găsit, într-o pungă de gutapercă, schiţe cu amplasarea unităţilor germane de pe linia frontului şi mai multe scrisori, adresate armatei române, unele semnate de Vasile Chilian. În seara aceleiaşi zile, Vasile Chilian a fost arestat de o patrulă germană, la domiciliul său din satul Tichiriş (pendinte de comuna Vidra, jud. Vrancea), fiind internat în arestul din municipiul Focşani.
Curtea Marţială a Diviziei 89 Infanterie germane din Focşani a instrumentat cazul, condamnându-l la moarte pe Vasile Chilian. Toma Costea, Ştefan Săcăluş şi Dumitru Pantazi au fost de asemenea condamnaţi la moarte, fiind consideraţi complici (i-au însoţit pe prizonierii evadaţi până la Vasile Chilian, pentru a-i ajuta să treacă râul Putna). Tot la moarte a fost condamnat şi sergentul Gălăţeanu, acuzat de evadare. Sentinţa a fost pronunţată la 22 mai 1917.
**
Ultimii prizonieri români pe care Vasile Chilian a reuşit să-i treacă prin liniile germane în cele române, la 6 mai 1917, au fost căpitanul Moloiu N. - evadat din lagărul din Slatina – şi caporalul Tudose I. din Regimentul 24 Infanterie. Cei doi prizonieri au fost conduşi din comuna Bisoca, jud. Buzău până la podul de la Schitul Tarniţa (în satul Găgeşti, jud. Vrancea), primind la despărţire o schiţă cu localizarea trupelor germane, pentru a fi transmisă armatei române.
Se estimează că, până în mai 1917, Vasile Chilian a ajutat peste 2.000 de soldaţi şi ofiţeri români, evadaţi din lagărele germane, să treacă în liniile româneşti.
Căpitanul Barbu Pârâianu, deşi a fost condamnat la moarte nu a mai fost executat la 5 septembrie 1917, evadând din celulă pe fondul unei altercaţii între militarii germani. În 1930 avea gradul de general şi comanda Regimentul 4 Infanterie. Fiind întrebat despre prizonierii executaţi de germani la Focşani s-a declarat impresionat de patriotismul acestora, susţinând: „Merită toată lauda şi pot fi trecuţi ca eroi în Cartea Neamului, iar patriotismul lor ca un exemplu viitoarelor generaţii”.


Căpitan Andreiescu V. Ioan:
 
Nu vă temeţi copii, ne vom revedea în curând!

 
La Mărăşeşti este 7 dimineaţa, iar ziua de 14 august 1917 nu debutează sub auspicii pozitive.
Artileria germană începe un puternic bombardament de artilerie. Obuzele cad peste tot. Creasta şi pantele dealurilor sunt acoperite de gaze şi fum. Bombele incendiare năruiesc mai multe case din satul Diocheţi şi din comuna Moviliţa, iar gazele toxice ucid o serie de civili.      Militarii români din Regimentul 10 Vânători pornesc la asalt, iar o luptă violentă se încinge pentru ocuparea cotei 334. Căpitanul Andreiescu V. Ioan, în fruntea companiei sale, înaintează în prima linie, pentru a ajunge pe coama dealului. Rând pe rând, militarii români cad eroic. Căpitanul Andreiescu moare cu degetul pe trăgaciul mitralierei, dorindu-şi ca tranşeele germane să fie ocupate de camarazii săi. Aspiraţia i-a fost îndeplinită, cu preţul a peste 3.000 eroi români, germanii fiind obligaţi să se retragă.
Pentru faptele sale de arme, căpitanului Andreiescu V. Ioan i s-a acordat post-mortem Ordinul Mihai Viteazul, prin Decretul Regal nr. 1172/octombrie 1917, pentru vitejia cu care a luptat la 14 august 1917, în atacul cotei 334, servind drept pildă companiei sale.
*
Căpitanul Andreiescu V. Ioan s-a născut în Bucureşti, fiind de profesie avocat. Ca ofiţer rezervist, căpitanul Andreiescu V. Ioan a participat la Campania din Bulgaria, în al Doilea Război Balcanic (1913). În Primul Război Mondial a comandat Compania a 7-a din Regimentul 10 Vânători, participând la luptele din Dobrogea. De asemenea, a mai fost implicat  în luptele de la Predeal, unde a fost rănit de o rafală de 19 gloanţe. Soldaţii au crezut că nu aveau să-şi mai revadă vreodată sănătos comandantul, însă căpitanul Andreiescu i-a încurajat cu voce stinsă: Nu vă temeţi copii, ne vom revedea în curând! Luptaţi tot aşa de bine!
După o lungă perioadă de recuperare, realizată la Sanatoriul Gerota din municipiul Bucureşti, căpitanul Andreiescu a fost trimis pe frontul din Moldova.


Căpitanul Brutus I. Drăgănescu - eroul de la Mărăşeşti
 
În a cincea zi a Bătăliei de la Mărăşeşti (24 iulie/6 august-21 august/3 septembrie 1917), atacul artileriei române s-a dezlănţuit pe toată linia de la şoseaua Focşani – Mărăşeşti şi până la Siret.      
Regimentul 9 Vânători a aşteptat cu nerăbdare momentul atacului. Militarii au ieşit din tranşee, pornind cu avânt în terenul de şes, fără niciun adăpost. În clipa în care trupele se aflau sub tirul nimicitor al artileriei duşmane, căpitanul Drăgănescu a sărit din tranşee, în fruntea companiei sale, căzând cu trupul sfâşiat de o schijă. Ordonanţa sa l-a transportat, sub focul inamic, la ambulanţa regimentului, însă nu a mai putut fi salvat. A fost înmormântat pe malul Siretului, alături de camarazii căzuţi în aceeaşi zi.
Căpitanul erou Brutus I. Drăgănescu a fost distins cu Ordinul „Steaua României” cu spade, ca recunoştinţă pentru serviciile militare aduse statului român. Presa a elogiat vitejia bravului căpitan. Astfel, la 19 august 1917, ziarul Neamul Românesc l-a considerat o dovadă a spiritului de jertfă: (...) judecătorul Drăgănescu era un excelent militar, o fire esenţialmente războinică, care purta în piept răsplata vitejiei dată de însăşi mâna Suveranului, iar pe trup dovada neştearsă a spiritului de jertjă consfinţit de rana căpătată la Amzacea”.
*
Căpitanul Brutus Drăgănescu s-a născut în 16 septembrie 1884, la Constanţa, în familia doctorului Ioachim C. Drăgănescu. A urmat cursurile primare la Constanţa, liceul la Craiova, iar Facultatea de Drept a absolvit-o la Bucureşti. A profesat mai întâi avocatura, apoi a intrat în magistratură.
Sublocotenent de rezervă în Regimentul 9 Vânători, din 1907, a participat la Campania din 1913, fiind înaintat la gradul de locotenent, în septembrie 1913.
La intrarea României în Războiul de Întregire naţională, Brutus I. Drăgănescu a fost mobilizat comandant de companie în Regimentul 9 Vânători, luând parte la toate luptele date de această unitate.
În bătălia de la Amzacea, din septembrie 1916, a fost grav rănit, fiind nevoit să părăsească linia frontului. Pentru curajul său, Brutus I. Drăgănescu a fost decorat cu Ordinul „Coroana României” cu spade, revenind pe front la cererea sa, în decembrie 1916.
A fost înaintat la gradul de căpitan, în aprilie 1917, participând la toate luptele în care a fost implicat regimentul său la Mărăşeşti.

Maior Petre Caracaş:
La asalt! Ura!

 
În vara anului 1917 maiorul Petre M. Caracaş participă la bătălia de la Oituz, în calitate de comandant al Batalionului 3 din Regimentul 2 Grăniceri. În seara zilei de 12 august, maiorul Petre M. Caracaş ajunge pe dealul Bâtca Carelor, având în faţă un inamic bine consolidat în teren. În dimineaţa zilei de 13 august, maiorul Caracaş dă semnalul de atac. Ineficienţa bombardamentului artileriei române în distrugerea reţelei de sârmă ghimpată a întrerupt primul asalt al grănicerilor, care s-au culcat la pământ.
Maiorul Caracaş ordonă trupei să atace, strigând: „La asalt! Ura!“ Grănicerii pornesc al doilea asalt, iar mitralierele germane îi silesc să se culce la pământ. „Înainte! La baionetă!“, ordonă maiorul Caracaş al treilea asalt, fiind doborât de gloanţele unei mitraliere germane. Brancardierii îl transportă la postul de prim ajutor, iar apoi la spitalul Regina Maria din Oneşti, unde, deşi este operat de medicii francezi, moare în noaptea aceleiaşi zile.
Maiorul Caracaş a fost înmormântat a doua zi, la 14 august 1917, cu toate onorurile militare în Cimitirul eroilor din Oneşti, devenit ulterior Ansamblu monumental. Cu acest trist prilej, pentru a evidenţia valoarea unui luptător în război, generalul Gheorghe Canacuzino a precizat: „Dragii mei, dacă Petru ar fi dat un singur pas înapoi, armata noastră ar fi fost dată peste cap şi nu se ştie ce soartă ne-ar fi pregătit luptele din ziua aceea“.
*
Maiorul Petre Caracaş s-a născut la Bârlad, la 4 august 1886, într-o familie de negustori de cherestea. Şcoala primară şi cursul inferior al liceului le-a urmat în oraşul natal, după care s-a mutat cu familia la Bucureşti. În anul 1905 a promovat examenul de bacalaureat la Liceul Lazăr, fiind admis la Şcoala militară de infanterie din Dealul Spirii, pe care o termină în 1907 cu gradul de sublocotenent, fiind repartizat la Regimentul 6 „Mihai Viteazul“ din Bucureşti. A urmat apoi Şcoala specială de artilerie şi geniu, fiind trimis la fabrica de arme Steyer, Austria, pentru recepţionarea armamentului.
La începutul anului 1914, fiind avansat căpitan, Petre Caracaş a făcut un stagiu la Arsenal şi este trecut la grăniceri. La începutul războiului, la 14/15 august 1916, se afla la Predeal, comandând pichetul de frontieră.
 

Sublocotenentul Emil Rebreanu:
Trăiască România Mare!
 
Trăiască România Mare! a strigat sublocotenentul Emil Rebreanu înainte de a fi executat, în faţa militarilor, cei mai mulţi români, adunaţi cu forţa pentru a asista la pedeapsa celui acuzat de armata austro-ungară de „ trădare“.
În noaptea de 10 spre 11 mai 1917, sublocotenentul Emil Rebreanu a părăsit infirmeria Brigăzii 16 Infanterie, încercând să treacă prin reţelele de sârmă ghimpată. A fost urmărit şi prins când intenţiona să treacă frontul în liniile româneşti. Deşi a fost sfătuit de comandantul său să declare că s-a rătăcit, refuză, mărturisind că scopul său era să se alăture fraţilor români care luptau pentru eliberarea Transilvaniei.
Pentru fapta sa a fost judecat de Curtea Marţială, a fost acuzat de dezertare şi spionaj şi a fost condamnat la moarte. În seara zilei de 14 mai 1917, sentinţa a fost pusă în executare, sublocotenentul Emil Rebreanu fiind spânzurat.
Sublocotenentul Rebreanu a cerut să fie înmormântat pe pământ românesc, însă dorinţa i-a fost refuzată. După război, la 2 octombrie 1921, fratele eroului, Liviu, a identificat mormântul la Ghimeş, la marginea fostei frontiere. Sicriul cu rămăşiţele eroului Emil Rebreanu, purtat de ofiţeri ai armatei române, a fost reînhumat în comuna Palanca, judeţul Bacău, cu onorurile cuvenite. Ulterior, prin grija Societăţii Mormintele eroilor căzuţi în război a fost înălţat un monument comemorativ, dezvelit în anul 1922. Pe placa de marmură stă scris „Sublocotenent Emil Rebreanu, spânzurat de unguri la 14 mai 1917 pentru că a vrut să treacă în rândul Armatei Române, să lupte pentru reîntregirea neamului. Patria recunoscătoare nu l-a uitat. La 10 noiembrie 2012, în memoria eroului Emil Rebreanu a fost inaugurat un nou monument.
*
Emil Rebreanu a fost al cincilea născut dintre cei 14 copii ai învăţătorului Vasile Rebreanu şi al soţiei sale Ludovica. A venit pe lume la 17 decembrie 1891, în satul Maieru, azi judeţul Bistriţa Năsăud.
La izbucnirea Primului Război Mondial era student la Facultatea de Drept din Cluj. A fost obligat să-şi întrerupă studiile şi a fost înrolat în armata austro-ungară, fiind trimis să lupte pe front în Galiţia, Rusia şi Italia. În anul 1915 a fost avansat la gradul de sublocotenent şi decorat cu „Medalia de aur pentru vitejie“. Dorinţa de a-şi îndeplini datoria militară îi este pusă la încercare de evenimentele de pe front. Intrarea României în război îi trezeşte teama că ar putea fi obligat să lupte împotriva fraţilor săi. Drama sa şi a tuturor românilor transilvăneni a început în primăvara anului 1917, când au fost trimişi să lupte pe frontul românesc.
Între conştiinţă şi datorie, sublocotenentul Emil Rebreanu a ales conştiinţa, conştiinţa de a nu rămâne dator neamului său.

Nicolae N. Burghele - eroul de la Burgas (Bulgaria)
 
 
La 27/28 august 1916, Nicolae N. Burghele a fost mobilizat, în calitate de medic militar, în Regimentul 7 Artilerie. Potrivit fostului său comandant, maiorul Burghele „a luat parte la război ca medic de unitate în luptele de la trecerea Carpaţilor, din Dobrogea şi de la Matei Basarab, Epureşti, Neajlov. În tot timpul a arătat devotament nemărginit pentru îngrijirea bolnavilor şi răniţilor. A stat neclintit la postul său de onoare pe tot timpul derulării luptelor“.
Medicul maior (r.) dr. Nicolae Burghele a căzut prizonier la 3 decembrie 1916, împreună cu ambulanţa sa, în timpul luptele de la Neajlov, în care militarii români au încercat să arunce peste Dunăre trupele germane, turce şi bulgare, în Bătălia de apărare a Bucureştiului. .           După ce a fost luat prizonier, Nicolae Burghele a fost internat în lagărul de prizonieri de la Burgas, unde s-a îmbolnăvit de tifos exantematic, decedând la 20 martie 1917.
După război, Mihail Burghele, fratele eroului şi fost ministru plenipotenţiar, s-a deplasat la Burgas pentru identificarea mormântului. Pe locul unde a fost găsită crucea de lemn cu numele eroului, familia a dezvelit un monument din piatră, realizat de meşterul bulgar Nicola Araboff.
În semn de recunoştinţă pentru jertfa sa, eroul Nicolae Burghele a fost distins cu Medalia jubiliară „Carol I“, Coroana României în gradul de Cavaler, Coroana României în gradul de Ofiţer, Crucea Meritul Sanitar şi Medalia „Avântul Ţării“.
*
Nicolae N. Burghele s-a născut la Iaşi, la 29 iunie 1867, într- o veche familie boierească, fiind fiul lui Nicolae Burghele (doctor în drept la Universitea din Leipzig şi Consilier al Curţii de Conturi) şi al Zoiei Cerchez.
A urmat sudiile de medicină la Universitatea din Bucureşti, obţinând titlul doctor în medicină şi chirurgie în anul 1895.
În martie 1901 a obţinut prin concurs drepturile de medic primar de spitale, de oraş şi de judeţ.
Şi-a început activitatea profesională ca medic secundar la spitalul Elena Beldiman din municipiul Bârlad, apoi a ocupat funcţiile de medic de plasă şi de spital la Bistriţa, judeţul Neamţ, medic-şef la spitalele din oraşelele Bicaz şi Roznov, judeţul Neamţ, medic primar de spital şi de oraş în oraşul Panciu şi în comuna Vidra, judeţul Vrancea, medic comunal al Capitalei. 
 

Maior Dimitrie Giurescu:

Înainte copii! Să imităm pe străbunii noştrii!
 

Batalionul 2 Muscel, comandat de maiorul Dimitrie Giurescu, a atacat reduta Rahova, la 20 noiembrie 1877, începând cu ora 9 dimineaţa.
Aflat în fruntea batalionului, maiorul Giurescu şi-a ridicat sabia, spunând: „Înainte copii! Să imităm pe străbunii noştrii!“. După cucerirea primei redute, dorobanţii au atacat reduta principală. Un glonţ a lovit sabia maiorul Giurescu, rupându-i lama, iar altul i-a găurit uniforma. La 30 de metri de redută, un glonţ vrăjmaş l-a lovit drept în frunte pe maiorul Giurescu, iar ofiţerul „se prăvăli ca un stejar retezat (... ) stropind cu sângele lui drapelul regimentului“.
În aceeaşi zi, în Ordinul de Zi al Regimentului 4 Dorobanţi s-a consemnat moartea maiorului Dimitrie Giurescu.
În curtea Regimentului 30 Dorobanţi – Muscel s-a dezvelit, în anul 1898, un bust din bronz al eroului. La eveniment a participat şi generalul Al. Candiano Popescu, veteran al Războiului de Independenţă, care a spus: „Cât însă nu vor pieri din aducerea noastră aminte fraţii Buzeşti, Radu Calomfirescu, Aprodul Arbore, Aprodul Purice, logofătul Tăutu şi alţi străluciţi oşteni ai vremurilor trecute, nu vor pieri nici maiorul Giurescu, nici colonelul Măldărescu, nici maiorul Ene, nici locotenentul Bordeanu, morţi sau răniţi în luptele de la Rahova...“

*

Dimitrie Giurescu s-a născut la Bucureşti, în data de 27 iulie 1835. La 13 septembrie 1852, Dimitrie a fost angajat ca furier la Ministerul de Război. S-a îmbolnăvit după ce a fost mutat la o unitate de grăniceri, fiind trecut trecut în rezervă.
Tânărul Giurescu a reintat în armată ca voluntar, cu gradul de soldat, în Regimentul 1 Lăncieri. A fost avansat sergent şi mutat în interes de serviciu, la Regimentul 3 Infanterie. Remarcat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cu prilejul unei inspecţii, a fost avansat sublocotenent la excepţional. În anul 1867, „în urma unui examen strălucit “, a fost avansat la gradul de căpitan.
În anul 1875 a obţinut gradul de maior, primind comanda Batalionului 1 din Regimentul 4 Dorobanţi. Batalionul a fost redenumit, în februarie 1877, Batalionul 2 Muscel, în cadrul aceluiaşi regiment.

 


Top